Dispozitia catre “doctorandul” in filozofie poarta semnatura lui Stefan Micle: 

Rectorului                                                                                       1874 decem. 26

Cancelaria                                     primit la 30 decembrie 874

  Nr. 94

Domnule Directore, 

Am onoare a va face cunoscut ca pentru examenile semestrului I ale anului scolar de la Institutul ce derigeti am delegat pe D-nii G. Butureanu, M. Eminescu si Dr. Criste Buicliu. 

Rectore, 

Stefan Micle

                                                                                                             Secretar,

                                                                                                          Sumuleanu

Poetul mai primise delegatii de reprezentare oficiala in invatamant si in septembrie 1874, cand, in urma telegramei lui Titu Maiorecu, lua parte, langa profesorii secundari Samson Bodnarescu si Zaharia Columb, langa universitarii St. Micle, N. Culianu si academicienii N. Quintescu si I. Caragiani in juriul “examinator” pentru ocuparea catedrelor vacante la liceul din Botosani, concurs de la care, in arhiva Universitatii din Iasi se pastreaza 10 procese verbale semnate Mihai Eminescu. 

In aceeasi calitate, viitorul revizvor scolar peste Iasi si Vaslui a asistat la examinarile publice din 18, 21, 23 si 28 iun. 1876 la Pensionatul Normal, iar joi 26 iun. 2-3 ore, insusi a ascultat la istoria patriei: “Prof. D(omnul) Eminescu”, deci el insusi examinator, dupa ce, cu un an in urma tot la Scoala Normala “Vasile Lupu”, Eminescu asistase ca “profesor”-delegat impreuna cu Petre Riscanu si Al. D. Xenopol la examenele de la sfarsitul lui 1875. 

Cum Biblioteca Centrala depindea de rectorat, firesc ramane ca din acest moment cunostinta dintre poet si Veronica Micle sa evolueze pe treptele prieteniei, familiaritatii inlesnite de oficiile subierarhiei care-l puneau pe Eminescu in contact nemijlorcit cu Stefan Micle, dar si prin intermediul “amicitiei” exuberante cu Miron Pompiliu, secretar al rectoratului iesean, acceptat, apeciat si zilnic in familia Micle, confident al Veronicai. 

Destinul are bizareriile lui! Cand Eminescu, in 1874 revenea in capitala culturii, dupa audieri de filosofie, fara titlu, stabilindu-se in Iasi ca director al Bibliotecii Centrale, dar cu telul nemarturisit de a trai in apropierea Veronicai, Stefan Micle si colegul universitar Neculai Culianu se straduiau sa prinda in luneta astronomica parabola Luceafarului in dreptul Soarelui. Numai ca telescopul observatorului din Iasi, ctitorie a profesorului Micle, era slab, ca si miopia de a distinge pe crugul vietii de fiece zi a celor doi poeti – Eminescu numind pe Veronica “Luceafarul lui”, iar el, luminand atunci cu razele soarelui liric in rasarit-stralucitor – iubirea lor intrata in legenda. 

In perioada august 1874 – octombrie 1877 au fost redactate cele mai frumoase poezii de iubire ale lui Eminescu, fie c-au aparut in “Convorbiri literare”, fie c-au vazut lumina tiparului ulterior in “Familia”, dupa prabusirea din 1883, fie c-au fost publicate dupa moartea sa. Unii istorici literari in fruntea lor Perpessicius, au denimit acest ragaz de trei ani din creatia lui Eminescu perioada veroniana. 

Altii ca N. Petrascu, aplecat spre reconstituiri ad-hoc, aseaza in etapa aceasta cunoasterea celor doi poeti si in jurul ei insaileaza paianjenisul indragostirii lor – Eminescu admirand-o pe Veronica “la o fereastra, unde sta cu tamplele ei de aur plecate pe numarul Convorbirilor, in care tocmai erau publicate cateva din primele poezii ale poetului si pe care ea le citia transfigurata de admirare”. Din informatiile iesenilor acelasi biograf scrie ca “asijderi unui “vechi trubadur”, in casa Veronicai, Eminescu citea seara poeziile ce-i scrisese peste zi la biblioteca”. 

sursa foto: https://www.facebook.com/iasifotografiivechi