A cautat sa lase mostenire celor care vin imagini cu batranii de acum, cu satul in paragina, gol, caci doar cu astfel de imagini se poate impaca. Doar in durere gaseste emotie si freamat. Restul e bucurie – care ne face sa nu ne gandim la nimic. 

Eu am zis mereu ca fac fotografii. Din punctul meu de vedere, diferenta dintre acestea doua este ca “poza” e rezultatul unui click pe care un om il face cu un aparat in urma unei emotii de moment, ca sa isi aduca aminte ceva – de la clasicele “nunta” pana la peisajul din Malaysia pe care l-a descoperit el -, iar “fotografia” este o pictura cu o pensula foarte moderna. 

Pana la urma, ma consider un pictor ratat si frustrat care nu are abilitatea de a tine o pensula in mana ca sa reproduca cu emotie ceea ce vede. Si daca nu am putut studia pictura, am studiat fotografia, pe care nu o consider o arta inferioara, dar cu siguranta mai limitata. 

Nu, recunosc ca ma simt foarte incomod, nu e in natura mea sa stau invers si atunci, imi produce un disconfort, stiind ce dificultate are cel care sta in cealalata parte a aparatului. Mie fotografiile mi le face o doamna pe care o stiu de aproape 20 de ani si cu care ma simt confortabil. Ca de fapt asta conteaza, trebuie sa existe un confort. Exact ca in portretele mele, mai mult dureaza sa ma acomodez cu personajul decat sa ii fac fotografia. Pentru ca din cand in cand imi vine cate o somitate si e clar ca se simte stinghera in fata mea, pentru ca eu am o arma in mana si o impusc tot timpul. Iar ea trebuie sa inghita si sa spuna “bine, bine, dar trebuie sa arat cumva”, iar eu trebuie sa o ajut printr-o discutie. 

De multe ori ii invit sa vada prin aparatul meu, in spatele meu, in universul lor. Si atunci, eu vreau sa ii eliberez de stres pentru ca vreau sa vad prin ochii lor ce se afla in suflet. Nu in pozitii filosofice. Uite, lui Horia Patapievici i-am facut nu stiu cate din astea pentru ca asa a vrut el. Si i-am zis: “Horio, hai sa iti fac si altfel” si mi-a zis: “Scuze, dar asa imi place mie”. 

Nu, partea cu scriitorii a fost pentru ca, intr-o perioada, au venit niste intelectuali la mine, incepand cu Patapievici si le-am facut fotografii. Dar a fost incorect pusa eticheta asta, pentru ca nu le-am facut multora si nici nu mi-am dorit enorm. A fost un moment, un an de zile in care am fost cu dansii sau ei la mine. 

Eu sunt mai degraba omul care se urca pe motocicleta si o sterge de unul singur, «calauza». Dar pentru mine motocilceta este doar o bucata de fier, nu ma intereseaza in mode special. Am grija sa nu se strice, dar asta nu inseamna ca ma ocup ca dimineata sa luceasca. Ideea de a merge hai-hui si placerea de a descoperi locuri complet necunoscute, de care habar nu aveam ca sunt la o aruncatura de bat de locul unde eram cu o ora inainte – acestea sunt de fapt marile satisfactii pentru mine. 

Nu, nu. Nici nu m-a interesat vreodata fotografia perfecta, ci doar sa am forta necesara, pe care o pierd cateodata, de a vedea cat de des posibil imagini nevazute; in mod normal un om care nu face fotografie nu le vede.

Mai degraba de multa concentrare. Aaa, ca dupa aia trebuie sa astepti sa se intample ceva, ca sa prinzi, asta e partea a doua. Dar daca nu ai vazut imaginea atunci, nu o mai vezi dupa aceea. Si mi se intampla cateodata sa treca pe langa mine si eu sa stau ca un bou si sa nu vad nimic. 

________________________________________________________________

________________________________________________________________

Atunci imi amintesc ca am facut o “sesiune foto” cainelui meu sarind. Ma amuza sa il surprind in postura aceea, sa ii studiez miscarea cand sare, ca o gazela – desi cainele meu era un boxer, deci nu semana sub nici o forma – si am fost bucuros ca l-am surprins cum sarea peste un bolovan cu urechile falfaind, dar dupa aia am uitat. Mai am si acum acele fotografii pentru ca sunt singura dovada ca m-a pasionat pe mine ceva atunci; pentru ca pana prin ultimul an de liceu nu am mai pus mana pe aparat. Nu am mai simtit nici o emotie. 

Ca pe orice baiat de 12 ani, ma pasiona, cum ma pasioneaza si acum, schiatul. De fapt, era mai mult decat o pasiune. Stiu ca ajunsesem, la un moment dat, pe la 14 – 15 ani sa fiu in lotul de juniori al Bucurestiului, apoi am inceput sa predau schi copiilor, ceea ce fac si acum. Asta era o mare parte din viata mea, in sensul ca descoperisem ca este mai mult decat un sport, este si o actiune sociala. Pentru ca, de exemplu, la atletism, te vezi cu unii si alergi si totul se intampla intr-un oval de 400 de metri, schimbi trei, patru cuvinte, iti strangi catrafusele si te duci acasa. La schi mi se pare mult mai complex, pentru ca este o actiune in primul rand pe un domeniu neuzual al omului de oras. Asta este prima mare diferenta. 

A doua este ca, odata ce esti intr-un context foarte special – muntele – automat inseamna ca ai mai multe pasiuni in comun cu cel cu care schiezi. Inseamna ca iti place ideea de munte, de frig, de alunecare, de a practica un sport care, imperativ, te socializeaza. Pentru ca nu pleci de unul singur, tot timpul ai o echipa, te intalneti cu alti oameni. 

Un foarte mare castig al nostru, cei din generatia trecuta, este ca la anii aia ne-am hranit cu foarte multa cultura, bine insamnatata ca valoare. Dar atunci iti permitea si timpul, pentru ca aveai forta aceea a tanarului, iar eu am avut bafta sa am si niste parinti educati care sa imi predea mai departe aceasta educatie si apoi sa stau intr-un climat al unui om care manca pe paine cultura, atat cat o intelegeam eu. Asta consider ca a contat in tot ce inseamna notiunea mea despre anumite tipuri de valori in viata care s-au perpetuat. 

Da, chiar daca tata a fost bagat in puscarie pe criterii politice. A fost un pluton cunoscut de studenti care au manifetat o saptamana in ’47 la abdicarea Regelui. Si erau proregalisti care au iesit in strada si au strigat: “Nu se poate!”, iar tata a fost unul dintre ei. L-au prins si l-au bagat la bulau. Nu l-au tinut cu anii, au fost cateva luni, dar l-au casapit bine in bataie si pana la urma cu traumele astea ramai sub o forma sau alta. Bine, nu se poate compara cu marii nostri martiri precum Coposu (n.r. Corneliu Coposu, detinut politic sub regimul comunist), care sunt nite “Tutankamoni” pentru mine. Pentru ca mi se pare fabulos ca dupa 20 de ani de puscarie grava sa iesi si sa spui ca i-ai iertat. 

Cu siguranta. Ceea ce am simtit eu cand am inceput sa am notiunea existentei mele, a fost ca nu trebuie sa imi fac planuri in Romania, ci sa plec. Nimeni nu putea sa anvizajeze in anii ’70, ca peste 20 de ani avea sa cada comunismul. Noi credeam ca mai vin macar doua generatii la conducere, fiul lui Ceausescu, apoi nepotul lui, si asa mai departe. Ca pana la urma, aveam exemplul chinezesc, unde isi tot predau stafeta. Dar la ei functioneaza, pentru ca sunt chiar mai buni muncitori. Sunt buni executanti, trebuie sa le dai treaba pentru ca e in spiritul lor. Aici nu e, noi ne gandim “cum facem sa aranjam putin, sa fie mai simplu pentru mine, mai complicat pentru ala, dar eu sa fiu autorul, pentru ca am muncit extrem de mult”. E trist, pentru ca suntem lenesi. Suntem un popor lenes. 

Am plecat pe considerente politice. Am fost crescut in ideea sa o sterg din Romania, sa ma exprim liber si sa imi aleg singur viata, iar in anii ’70 – 80, ce sa iti alegi? Terminai o facultate si iti spuneau: “In satul cutare mergi si predai franceza” si acolo erau doi copii care nu stiau bine nici macar romana, daramite alta limba. Asta era un dintre milioanele de utopii ale sistemului comunist, care nu tinea cont de ce era necesar, asa era directiva. Atunci normal ca nimeni nu voia sa munceasca. 

America nu m-a atras niciodata ca tara de locuit, chiar deloc. In primul rand pentru ca ei sunt crescuti foarte diferit. Daca ne uitam putin la istoria americana, doar cu un spirit ca al lor puteai sa faci in 250 de ani ce au facut ei. Exista natii care sunt de mii de ani si au rama in urma economic si astia in 250 de ani conduc lumea si nu pentru ca au castigat la jackpot bani, ci pentru ca au muncit si au muncit pe un sistem foarte drastic. Oamenii aia asa sunt facuti, sa descopere, sa cucereasca, sa construiasca, sa consolideze. Si atunci normal ca pun osul la bataie si vor sa arate ca sunt cei mai buni. Si din cauza faptului ca sunt asa construiti, eu recunosc ca sunt putin cam drastici pentru mine. Adica, nu ca imi place sa fiu mai molcom, dar parca ei sunt cu un pas inaintea puterii mele de a spune ceva ca european. 

Ca sa spui ceva, trebuie sa o faci sefului tau si aluia daca ii place de tine, te asculta, daca nu te place, te trimite acasa. Pentru ca el are in raspundere business-ul unui investitor si el considera ca asta e linia. La europeni esti mai ascultat, vocea ta, atat la nivel social, cat si la nivel profesional, se face mai auzita, sentimentul este  ca ai cativa milimetri in plus de drepturi. 

Pai, te mananca lucrul asta, ca european. Cei care se duc pentru ca visul vietii lor este o casa cu doua etaje si vreo doua masini misto in fata, au parte de confortul banal, iar cu acesta mintea umana se obisnuieste cel mai repede. Dar oamenii care isi pun capul la contributie, care au pretentii de la ei, incearca sa gaseasca alte cai ale rafinamentului care sa stimuleze mintea si sa faca placere. Nu stiu, simplul baut al unui vin execeptional care poate costa si 300 de dolari sticla imi dau seama ca este precum citirea unei poezii minunate de-a lui Edgar Allan Poe. Insa si pe asta, ca sa o intelegi, trebuie sa ai putina cultura. Degeaba il citesti, ca nu intelegi nimic din el, nici macar pe Arghezi, sa zicem, ca e mai digerabil. Ei bine, in zona asta, trebuie sa ajungi la nivelul la care sa iti faca placere sa spui: “Asta este o poezie cu adevarat valoroasa si a produs o vibratie inauntru”. 

Acolo e o societate construita foarte mult pe principiul “Just do it”. Ei, uite de asta nu m-a atras America, desi recunosc ca oricand mi-as petrece inca sase luni acolo, chiar sa muncesc si sa vad foarte multe locuri, pentru ca America este foarte darnica. Dar nu am cum sa fac asta, decat daca am descoperit titei in spatele curtii. 

Nu mai diferit decat in prezent. Sigur ca acum Romania e putin mai ordonata, dar atunci era o forma foarte satirica a unui Turn din Babilon, pe care nu as putea-o reproduce fotografic. Semana cu reprezentarile lui Escher (n.r. grafician olandez ale carui lucrari au ca puncte de plecare iluziile optice) ale Turnului in care sunt foarte frumos jucate in multe trepte, planuri, subplanuri, cu diversi omuleti; compozitional este maginifica, dar in acelasi timp te ameteste, iti fura ochii. 

Pana la urma, era normal ca romanii, dupa 50 de ani in care li s-a spus ce sa faca, sa fie confuzi, dandu-si seama ca trebuie sa faca ei totul. Si de aici toata miscarea asta browniana (n.r. miscare spontana, haotica a unor molceule de lichid sau gaz), care nu avea niciun fel de inceput, niciun fel de sfarsit. Asa am vazut-o eu plastic. 

Sper ca nicaieri. Este un raspuns cat se poate de sincer. Pentru ca nu imi doresc sa am teluri. Eu am un drum pe care incerc sa il dovedesc la fiecare lucrare de-a mea. Pentru mine, drumul ramane cel mai important. Unde duce, nu ma intereseaza, dar nu inseamna ca nu il am. Vreau sa am sentimentul ca in fiecare zi am mai inainte, am mai inteles ceva din extem de putin pe care as putea sa il inteleg. 

Daca mi-as da intr—o zi seama ca de fapt am un tel, momentul acela ar fi o mare pierdere pentru mine, deoarce nu doar ca nu imi doresc sa il stiu, dar sunt convins ca ar fi o mare dezamagire. Asta pentru ca toate marile expectante sunt fara un tel. Eu nu cred ca suntem construiti ca sa avem scopuri in viata. Pentru ca familia, copilul, nu sunt teluri, ci drumuri. Eu mai departe nu vad. 

Este, conform legii geometriei, unghiul de fuga. Unghiul infinitului pe care cu cat inaintezi, cu atat vezi cum ti se deschide soseaua. Nu intamplator se spune, tot in geometrie, ca acele doua paralele, se intalnesc la infinit. Finalul meu este infinitul? Care este acela? Complet neimportant. 

Sigur ca as putea sa am un scop, acela de a-i vedea pe parintii mei sanatosi cat mai mult sau sa am cativa oameni in jur pe care sa ii vad impliniti. Nu vreau sa vad durere, ma afecteaza durerea, cu toate ca eu cred ca prin durere intelegem lucrurile, nu prin cele de fericire. Dar nu doresc nimanui care se respecta sa zica: “Acela e telul meu”, pentru ca nu cred ca stie care este de fapt. 

Tot Dobrogea. Si albumul foto din cealalta perspectiva ar arata exact la fel. Nu as schimba nimic pentru ca pentru mine ele sunt sinonime. Este o nostiune foarte vaga asta de “schimbare”; cand se schimba? In timp? Care timp? El are o valoare diferita pentru fiecare. Si atunci, consider ca proiectia mea de inceput este proiectia mea de sfarsit. 

Eu nu am vrut sa tratez evolutiv acest aspect, din simplul motiv ca este un subiect portivit si nu  mai vreau sa fac un alt album despre Dobrogea. Mi s-a mai spus, primul a fost destul de bine primit si am avut o oferta de la cineva care mi-a zis: «Iti finantez eu inca un album», dar i-am spus ca eu nu mai fac asta niciodata. S-a terminat, asta trebuie sa ramana asa pentru mine. Si cred ca asa cum l-am perceput atunci, a cunoscut maximum de valoare. A doua oara ar fi ca si cum ai privi un film. Daca ai vazut unul la o anumita varsta si ai inteles niste substraturi, sa nu te astepti ca peste zece ani sa ai aceeasi emotie. Nu doar ca tu nu mai esti deloc acelasi, dar vei avea si un complet alt punct de vedere, asadar risti sa fii dezamagi, sa iti perturbe memoria minunata de atunci. 

Poate ca la capitolul imagini statice – fotografie – este mai simplu deoarce vad ca am evoluat intr-un anumit fel si emotia parca se maturizeaza. 

________________________________________________________________

________________________________________________________________

Pana la urma, “viata la tara” este un organism viu care este in perpetua miscare, schimbare. Dintre cele zece albume ale mele, cinci sunt despre asta, pentru ca vreau sa fac parte din acei cativa care din propria lor interpretare imortalizeaza pentru generatiile viitoare ceea ce ele nu or sa mai vada. 

Exact ca in anii ’50, in satele vestice, cand modernizarea a venit ca un fel de tavalug si diferenta dintre sate si orase era ca aveau mai putine case si viata culturala. Dar altfel, ei, ca grad de civilizatie erau asemanatori. Fata de Franta, unde taranul statea la el si Parisul sau Lyonul erau intr-o complet alta lume, decalajul era foarte mare. Si la noi, acest asa-zis progres face acelasi lucru. Nefericirea la noi este ca sunt legi care ne permit sa nu mai conservam nimic si efectiv toata lumea poate construi cum are chef. Si atunci satul romanesc moare urat fata de satele tarilor vestice unde oamenii au fost mai destepti si au zis: “Da, construiti, dar faceti-o traditional. Pe dinauntru faceti ce vreti voi, dar pe afara, nu”. Vine un turist si vrea sa vada ce inseamna istoria unui popor pana la urma. 

La noi, tanarul care a plecat de la tara si s-a dus in Italia sa munceasca, a trimis bani in Romania si i-a trimis lui taica-su o fotografie cu o casa care i-a placut lui de acolo si taica-su, cum a interpretat el poza, a zis: “Constructorule, cam asa sa-mi faci”. Si asta a mai schimbat el niste ferestre, ca sa fie mai mari si ies niste erori care sunt plantate ca niste plombe in sate. De asta spun ca moare tot ce era mai frumos, natural, simplu, acel bun-simt de arhitectura, de constructie, care era facuta fara scoli, cu un simt al taranului, al esteticului, foarte frumos, de altfel. Spre exemplu bojdeucile astea, culmea, aveau niste proportii care veneau dintr-o matematica interioara a omului. 

Nu, nu, Doamne fereste. Sa terminam cu Miorita, pentru ca nu mai este sub nici o forma valabila. Acum taranul nostru este foarte chitit, foarte smecher. Nu neaparat in sensul urat, dar are o doza acolo. Ca ici-colo am gasit niste suflete angelice, asta e altceva. 

Mai sunt ca el, dar s-au diminuat. Iar pe nea’ Puiu l-am cunoscut acum vreo 15 ani, avea urechile mai blegi ca ale mele si era ca la 15 ani, desi avea vreo 60 – 70. Il intreba lumea cati ani are si el raspundea: “Opt, opt si-un pic”, “Hai, mai, Puiule, nu te uiti la tine?”, “Asa mi-a zis mama, ca am opt ani”. Si era imbracat de iarna, cu un fular enorm si erau 35 de grade afara. Si daca ii ofereai o bere, nu refuza. M-am indragostit de el pentru ca avea un tip de inocenta a unui om pe care il vezi la marginea unui sat, nefiind urat imbracat, ci foarte simplu, rapciugos, asa, dar destul de curat si avea o privire naiva intr-o lume care se misca foarte rapid in jurul lui. 

Nu chiar, virajele acelea la care te referi nu sunt de fapt decat niste curbe ale liniei, pe care cred ca le avem in subconstientul nostru matematica, care creeaza un fel de armonie, de echilibru, atunci cand urmaresti cu privrea o miscare. Exact ca in filmul “American Beauty”, in scena in care tanarul care se uita cum, intr-un colt de casa, vantul intoarce o punga. Asta este nudul pentru mine. Punga aceea are un joc, un vals fabulos, o linie pe care o deseneaza si care, printr-un joc natural al miscarii, are ceva din structura armoniei noastre. Ele, mai departe, duc spre expresivitate. De asta am spus ca nu ma intereseaza sa lucrez vreodata cu modelele. Pentru mine ele sunt deja “imbolnavite” de notiunea “orice, in afara de naturalete”. Ori eu exact asta vreau. Adica, am lucrat cu niste femei (unele dintre ele nu aveau feminitate) la care am vazut ceva acolo, un sold anume, o curba a sanului, care erau foarte speciale. Foarte putine nuduri la mine au chipuri, pentru ca fata te influenteaza. 

Nudul poate sa fie la fel de bine si un portret, important este ce iti transmite, pentru ca eu vreau sa te faca sa te gandesti. Vreau ca un nud sa fie o judecata a unei armonii sau a unei non-armonii voite de mine. 

Trebuie sa te gandesti la o inversare intre expectanta si ceea ce vezi. Intotdeauna cele mai fabuloase lucruri in viata sunt cele simple. Insasi fericirea noastra se raporteaza la lucruri simple. Asa e si cu fotografia, cel putin pentru mine. Nu caut spectacolul din ea, caut o poveste, dar care trebuie sa fie simpla. 

De ce sa nu recunoastem ca, intr-o viata asa-zis moderna, avem miliarde de lucruri complet inutile in apartamentele noastre de care de multe ori am si uitat. Asta ne duce catre nicaieri. Nu putem sa traim. De aceea invit mereu oamenii sa se intoarca la simplu. Le spun: “Duceti-va la tara, imprieteniti-va cu un taran, bateti-i la usa si poate plecati de acolo putin mai bogati, ca ati avut o discutie simpla despre pamant si fructele lui cu un om care v-a eliberat de o energie de care nu aveati nevoie”. 

Pai da, acolo inteleg ceva. Din bucurie nu inteleg nimic, ci din durere. Cred ca mai degraba bucuria este data sa fie un extrem de trecatoare, Slava Domnului, ca asa ii dam valoare, fata de durere, cu care muncim, pentru ca nu este confortabila. Iar asta ne face sa judecam, sa analizam lucrurile, sa incercam sa intelegem ce este cu noi. Atunci devenim un pic mai destepti, suntem bucurosi, nu ne mai gandim la nimic, ci doar la prostii. 

Cate putin din fiecare. Da, imi place sa iau oameni si sa-i ghidez, sa le sugerez sa vada niste lucuri. Este decizia lor daca vor sa o faca pana la urma. Dar spun asta in primul rand pentru ca ma caut intotdeauna si Slava lui Dumnezeu, nu ma gasesc, ceea ce ma face foarte fericit. Asta imi da energie sa ma caut si maine.