In Varza, prima parte apartine Reginei Underground care paseste pe franghii-Sanziana. Astfel, proza lui Beatris Serediuc are parte de un debut epistolar incarcat de durere existentiala cu iz poetic. Tot ce face si simte acest eu-feminin emana fatalism si o inadecvare la traseul unui destin lipsit de stralucire si bucurie in stare pura. Pe Sanziana-Regina Underground o doare pana si asezarea pantofilor in interiorul unei camere saracacioase. Ea vede in orice gest al unui cunoscut sau al unui necunoscut, in orice interior sau in orice bucata de exterior frumos sau urat, suferinta, dincolo de bucuria de moment, ea isi semneaza ordinul de ingerare a oricarui drog care aduce cu sine uitarea si mirajul universurilor paralele, ea are o carenta acuta de iubire in fiecare celula care o defineste, ea este o maniaco-depresiva care isi duce arta spre desavarsire: “Am luat un D si am inchis rulourile. Ma inchid aici cu toti monstrii, m-am gandit. Am alergat o vreme. Printre castani si pruni, printre cascade si perdelele lor suave, lampi aprinse degeaba, nameti, cratite, agende de lucru, pantofi rosii, lumanari aprinse, doze de Pepsi goale, sosete, sapun facut tandari, statui, in urma trasurilor. Mi-am asezat capul pe margarete rotunde si calde, la o fereastra deschisa din seara de 19 august, ziua lui tata. Nu se auzeau de afara rasete de copii si un prosop zacea in mijlocul sufrageriei.” Cu Sanziana, ajutat de Beatris Serediuc si dexteritatea sa in a manui introspectiile, intri in culisele unei minti si ale unei inimi care fac autopsia fiecarei idei, a fiecarui gest, a fiecarui sentiment ca la morga. Nefericirea, pare sa ne spuna ea tragic, dar si cu umor, naste o dependenta mult mai greu de anihilat decat cea aflata la bratul fericirii. Daca vrei sa fii nefericit, tatueaza-ti in memoria afectiva si in bataile inimii tot ce nu functioneaza in relatia cu tatal si cu mama din primele tale clipe de viata, pandeste-ti de dupa colt esecurile si trage cu coada ochiului la cum va fi. Apoi multiplica totul pana la minus infinit. “Ma intreb daca Dumnezeu ar zice ca am avut ghinion. Ghinionul loveste orb, tranteste pasari de parbriz in dimineti comode, cu radio in masina. Doamna gravida, copilul dumitale o sa aiba probleme cu tartacuta. Si cu dragostea. Si cu intregul univers. Alege acum, il facem bucatele cu forcepsul sau il desertam intreg in lume? Atat mai lipseste, sa devin o maniaco-depresiva credincioasa.” Beatris Serediuc nu isi pune personajul in situatia de a se lupta cu astfel de ganduri si trairi pentru a starni empatie sau mila, ci, mai curand, pentru a aduce in prim-plan fragilitatea umana, lupta continua care se da intre adevaratul sine si pseudoeu-rile de o perversitate greu de combatut, intre convenienta, acel “asa trebuie sa”, si crudul, verdele, purul personalitatii. De altfel, stie sigur ca isi va duce acest personaj spre sinucidere, dar ii prezinta argumentele folosindu-se de o emotivitate si o sensibilitate exacerbate, in asa fel, incat sa nu fie de condamnat.

Dupa incursiunea scurta, dar de o dureroasa intensitate, o incursiune de 83 de pagini, mai exact, in universul poetic al maniaco-depresivei Sanziana, autoarea publicata de Editura Adenium din Iasi face o intoarcere la 180 de grade, in ceea ce priveste abordarea si caracteristicile personajului, fara a-si uita, insa, adevaratele intentii, explorarea inchisorii propriului eu, fie ca este vorba despre un eu poetic, un eu care se aminteste prea des pe sine, despre un eu cinic sau despre un eu care se amageste cu altceva-ul si altundeva-ul, se uita pe sine de fiecare data cand ii iese. 

In Fat-Frumos si merele stricate il cunoastem pe Cezar, poreclit Praslea, un tanar avocat in cautarea afirmarii, mereu dispus sa incerce substante interzise, ceea ce face din el aproape un dependent de droguri, un mare amator de dame la drumul mare, chiar daca este insurat cu fata unui avocat cu renume. Desi ar putea fi usor catalogat ca parvenit, fustangiu si junky, Fat-Frumosul lui Beatris Serediuc nu este lipsit de profunzime si de simtul analizei si autoanalizei. Doar ca se arata cititorilor ca unul dintre utilizatorii mastilor sociale. O mostra din existenta sa pe repede-inainte spre autodistrugere este mai mult decat revelatoare: “Dupa trei zile si doua nopti de abuzuri si invalmaseala din care imi amintesc franturi, cu ore prea putine de somn, ajung in Timisoara cu niste cearcane la fel de vizibile ca si Casa Poporului de sarbatori. Fat-Frumos travelling trough meleagurile patriei back and forth. Ada ma asteapta in parcarea aeroportului surazatoare, proaspata si prea vorbareata. E genul de tipa care poarta mereu esarfe si vorbeste repede, de parca linistea dintre cuvinte ar jena-o. In drum spre masina, ii dau parfumul cumparat in graba de la un tigan de pe Baneasa si pare incantata. A doua zi, m-am trezit odata cu gainile si am baut o cafea tare. In Tribunal era atat de liniste, incat ma simteam ca un cal cu copitele prea mari care a dat buzna in Catedrala Neamului.” In aceasta a doua parte din Varza, Beatris Serediuc foloseste fara rezerve cadrul cinismului existential si isi structureaza materialul narativ dupa modelul unei discutii la colt de strada intre smecherii cartierului. Nu lipsesc limbajul licentios, expresiile din argoul “baietasilor” care invart tot felul de afaceri dubioase, referirile la sex, insotite de multe amanunte si detalii picante. Acest mascul care isi ucide in ochii celorlalti sensibilitatea din fasa, Cezar-Praslea, vede, totusi, dincolo de faptele in sine, ale lui sau ale celorlalti, dar fuge de conditia de ratati a parintilor si face tot ce considera necesar pentru a intra in categoria “oamenilor realizati”. Viata sa este o lupta continua intre rational si emotional, intre fapta si idee, intre ambitie si impacarea cu sine. Sfarseste in America Latina, printre traficantii de droguri. Acolo il abandoneaza autoarea pentru a o introduce in numarul de pagini pe care le mai are de parcurs pana isi atinge finalul pe Rocsana, o fiinta poate la fel de sensibila ca Sanziana- Regina Underground, dar mult mai dispusa sa creada in La dolce vita, chiar si in cheie ironica. Pentru ca da, ironia si nu poezia te poate salva de tine, daca dai pe afara de prea mult tu. Rocsana pleaca de acasa, din Romania, dupa ce isi vede murind impuscata o prietena din copilarie. Se refugiaza in Panama si in ceilalti. In colega de camera lesbiana, in seful latino-american pe care il accepta ca amant provizoriu, in colegii de birou, in pisicile panameze, in job-ul pe care, de cele mai multe ori, il detesta, in locuitorii unei lumi care ii este total straina: “Insa eu vreau sa ma lepad de ski, de iarna si de orice continut al vreunui buzunar cu legaturi de chei familiare. Ma las prada soarelui mare care parleste necontenit America Centrala, care ma va fi colorat el dupa ploaie si imi va fi lasat la iveala ridurile de om deja matur, sictirit, mizantrop, temator, ma cinic decat luna plina. Si ma tot lepad. De multe straturi din pielea mea fragila, pana la os, pana la Rox, pana la X, pana la nemaiaducerea aminte… Ma detest ca pe o capra sterila, lesinata, teapana din cauza unui pocnet mic de petarda anemica. Exist degeaba, sunt inutila, nu pot sa ma tin de nici un plan, imi detest job-ul si locuiesc cu o lesbiana antipatica, introvertita ca un cufar. Vorbareata, zambareata, politicoasa, cu sprancene prea subtiri si arcuite, capabila, dar seaca, un vid de lac de acumulare. Cavitate. Cusca goala. Groapa. Poate ca sunt si eu la fel de goala pe dinauntru, ma umple doar vinovatia.” Cu Rocsana, cititorul calatoreste prin mai multe zone ale Americii Centrale si Latine si trage cu ochiul la partide de sex interzise, la sedinte de birou, la tabieturile unei lesbiene, la lenea pisicilor panameze. De Rocsana nu are cum sa nu iti placa, indiferent cat de deprimata este. Beatris Serediuc face in asa fel, incat acest ultim personaj al cartii sale, de o sinceritate frusta, sa aiba la indemana armele unei personalitati care seduce. 

Ce se poate spune, cu siguranta, dupa lectura cartii Varza, semnata de catre Beatris Serediuc este ca autoarea stapaneste foarte bine limba, regulile sale si se joaca cu stilurile in abordarea frazelor, ca are imaginatie de imprumutat si altora si un simt acut al detaliului pus la locul sau. Melancolie, agonie, euforie, sevraj, aventura, terapie prin muzica, diversitate lingvistica, emotie in stare pura, ironie, tragic sunt variante de raspuns de bifat la intrebarea “cum se poate descrie, in cateva cuvinte, starea pe care ti-o da proza lui Beatris Serediuc?” Acum simti ca esti la un club de poezie al dependentilor de vers alb, peste cateva zeci de pagini te trezesti in plin curent postmodernist, intr-un cartier marginas, cu expresii apartinand limbajului litentios suierandu-ti pe langa ureche ca gloantele unui ucigas in serie. Tanara autoare este extrem de acida in constructia personajelor, dar si induiosator de sensibila. Varza se dovedeste a fi, pana la final, un soi de structura narativa bipolara a unui scriitor care are in grija un personaj cu personalitate multipla.  Intr-o astfel de proza te adancesti treptat, cand cu intelegere, cand cu revolta si iesi, cand cu nevoia de a tacea minute, poate chiar ore in sir, cand cu dorinta de a impartasi cu cineva, cu oricine, chiar si cu un strain de pe strada.