Se citeaza nume de mari creatori care, la intrebarea de ce au procedat intr-un anumit mod lasa totul pe seama intamplarii. Lucid si efervescent, Camil Petrescu tine sa ne explice, sa motiveze totul, polemic de multe ori, paradoxul nu de putine ori Literatura fiind in conceptia lui „un formidabil instrument de cunoastere”, nimic nu trebuie ignorat pentru depistarea sensurilor si semnificatiilor. Daca la Husserl, atat de frecvent citat, faptele sufletesti; „se bazeaza pe calitatii irationale”, scriitorul e obsedat mereu de indicare cauzelor. Tema geloziei de pilda, a iubirii nearomince, nutreste dezbateri analitice de exceptionala finete si nu doar intr-o singura opera, in teatru (Suflete tari, Act venetian, Mioara), in romanele de inceput, ilogicul si logicul in erotica isi afla cea mai temeinica demonstratie din literatura romana. Drama sciitorului in cautarea absolutului e de a constata ca relatia motiune-idee schioapata, ca durata concreta la un personaj difera de timpul, de durata altuia, de unde o dialectica inselatoare a lucrurilor. Exista vreun mijloc de salvare? Utila in grad inalt ar fi intoarcerea programatica la elementar, la simplitatea primara, care ar permite, prin sinceritatea absoluta, perspective autentice, nemistificate. In creatie (ni se spune intr-o nota ampla, la inceputul romanului Patul lui Procust) „meseria” si „mestesugul” sunt „potrivnice artei”. Acela care vrea sa faca „literatura” trebuie neaparat sa aiba „ceva de spus”. Cu toate ca discutabil in litera lui argumentul ca scrisul corect „nu e obligatoriu decat pentru cei care sunt scriitori”, luat insa in spiritul lui el rezista, vrand sa arate ca esentiala nu e scrierea frumoasa, codificata, ci capacitatea de a revela. Cu aceste precizari, definitia scriitorului data de Camil Petrescu accentuand pe spontaneitatea, dinamitand normele retoricii clasice, tinde sa acrediteze primatul unei „noi structuri” in literatura noastra. Scriitor ar fi prin urmare, „un om care expprima in scris cu o liminara sinceritate, ceea ce a simtit, ceea ce a gandit, ceea ce i s-a intamplat in viata, lui si celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neinsufletite”. Totul „fara ortografie, fara compozitie, fara stil si chiar fara caligrafie”.

In practica, nici compozitia, nici stilul, asupra carora s-au concentrat in acel moment focurile avangardei literare nu scapa atentiei scriitorului. Parantezele, digresiunile, notele din subsol, colajele din romane atesta o grija continua pentru organizare, in sensul unor perspective convergente. Refuzul romanului de tip clasic nu se reduce la o negare absurda. Ideea despre un teatru de cunoastere, opusa unui teatru de caractere presupune, de asemenea, un nou mod, deci alta organizare. Toate acestea sunt orientate in directia unei evidente apropieri de realitatile in miscari. Cum obiectivarea totala este imposibila („din mine insumi, orice as face, eu nu pot iesi...”), organizarea datelor si impresiilor sa urmareasca cel putin o conciliere acceptabila, astfel ca intre „eul” creatorului si personaje, intre personaje si societatea la care acesta se refera sa nu apara disonante flagrante. Biograficul, mai precis elementul biografic la Camil Petrescu suscita un puternic suflu de realism, de obiectivitate chiar. Pledoaria unor Pierre de Bodisdefire si Jean Borel, in ultima vreme, pentru revenirea la autobiografie, pentru regenerararea romanului contemporan nu este fara temei. Camil Petrescu a demonstrat exemplar resursele „agotismului” tocmai prin aptitudinea de a se ridica intr-o supraindividualizare a contemplarii lucide. 

sursa: Cronica, Nr. 15, anul 1973, p. 4