Demersul criticului se fondeaza (ca si in unele dialoguri platonice) pe un paradox: a filosofa despre un lucru care este nefilosofic: peisajul in cultura europeana, intrucat doar peisajul extrem-oriental, acel spatiu nud ce creeaza senzatia vidului, poate accede la metafizica. Peisajul european este o forma de „falsa natura”, constransa, anulata chiar de spirit, o natura antropomorfizata care si-a pierdut sinele. Aici se iveste un alt paradox: europeanului ii este in fond strain sentimentul pur al naturii, fara „conotatii antropomorfe”, caci natura pe care o „iubeste” sau o refuza este una de suprafata, decorativul baroc al naturii-natura. „Dragostea” de natura, un topos al spiritualitatii europene, cel putin in romantism, este un nonsens, de vreme ce subiectul (omul) se afla in opozitie cu obiectul (natura), o identificare a celor doi termeni fiind imposibila. Religia, stiintele, ca si arta peisajului exprima, de fapt, un raport de disjunctie intre natura si om. Raportul de con-junctie om-natura, sentimentul pur al naturii, sunt posibile numai in contextul spiritualitatii extrem-orientale. 

Trebuie sa recunoastem ca ar fi cel putin incomod sa acceptam multe dintre afimatiile existente in acest eseu, daca eseistul nu ar conduce cu adevarata dexteritate demonstratia in care paradoxul confirma logica bazata pe raporturi de cauzalitate. 

Iubim deci doar aparenta decorativa a unei naturi antropomorfizate. Tributar unei perspective dualiste care a impus concepte precum naiv-sentimental, apolinic-dionisiac etc., Andrei Plesu ne propune o noua dihotomie: tristanesc-don-juanesc. Iubirea de natura exprimata in peisaj a fost cand una tensionata, dramatica, tragica chiar, implicand interdictia, cand una libera, frivola, „trupeasca”. In prima ipostaza, natura - „printesa din departare”,  - generaza melancolia, in cea de-a doua, natura estetizata, senzuala, fastuoasa, afrodisiaca, determina gustul pentru pitoresc. Natura gradina (europeana), salon, sufragerie, natura arcadica este, de fiecare data, una falsificata in raport cu cea adevarata – natura forta vitala. 

Pentru a ne convinge de valabilitatea ipotezelor sale si de eficienta disputei cu locurile comune ale exegezelor de pana la el, Andrei Plesu nu recurge (decat in mod exceptional, demonstrativ chiar), la analize, ci prefera (de ce oare?) sa citeze, uneori excesiv, opinii ale unor autori mai mult sau mai putin cunoscuti. El cedeaza, astfel, pe alocuri, barocului eruditiei. Autorul se afla insa in permanent dialog cu afirmatiile altora, revizuieste, refuza, accepta. Ciudat ni se pare totusi faptul ca Andrei Plesu ignora unele contributii romanesti remarcabile, ca de pilda in cazul raportului natura-geminitate sau in acela al categoriei „departelui” si „aproapelui” puse in circulatie si impuse, inca de acum un deceniu, de Edgar Papu. 

Remercabile ni se par in Pitoresc si melancolie unele observatii privitoare la lirica eminesciana (v., de pilda, interpretarea in perspectiva filosofica a poeziei Ce te legeni), dar ne miram ca melancolia din romante si elegii si pitorescul din marile poeme, sau acea tendinta evidenta de a exotiza intr-o epoca anamorfotica peisajul autohton nu i-au atras atentia eseistului. Insistenta asupra specificului sentimentului naturii la romani, din perspectiva unei spiritualitati ce tine atat de occidentul cat si de rasaritul Europei, ar fi fost cu atat mai oportuna cu cat, la un moment dat, autorul are intentia de a contura un „model” romanesc de a simti natura. „Contemplativitatea romaneasca, scrie el, e, prin excelenta, melancolica, daca intelegem melancolia ca fiind tragicul devenit suportabil si, ca atare, netragic. Jocul de „aproape-departe”, de „simpatie” si „antipatie”, de „atractie” si „respingere”, in care ni s-a parut a distinge stilul insusi al melancoliei, e usor de identificat in insasi atitudinea pe care, ca traitori in spatiul romanesc, o avem fata de trup, fata de moarte si fata de natura. Toate ne sunt, cu un cuvant recuperat de Noica, „departisor”. Departatul si apropiatul apar intolerabile romanului: «caci unul il dezintegreaza, altul il sufoca. I-ar trebui ceva intre ele.»”. Faptul se verifica in creatia lui Andreescu si nu intamplator excelenta analiza a operei sale face obiectul unui intreg sub-capitol. La Eminescu (la care aproape ca suntem obligati sa raportam spiritualitatea romaneasca in orice imprejurare), acelasi fapt se verifica doar uneori, poate atunci cand poetul supune „departele” terestru unui proces de autohtonizare. in spatiile exotice eminesciene, in explozia vegetatiei tropicale, apar lunci, dumbravi, cranguri, arini, tei etc., asa cum in padurile vechii Dacii „se clatin visatorii copaci de chiparos”, departand aproapele, asa cum alta data era apropiat departele. 

In eseul lui Andrei Plesu, natura, sentimentul naturii, peisajul, melancolia sunt definite poliedric. Unele dintre aceste „definitii”, sunt de o forta plastica, de o intuitie cu totul remarcabile. Vom cita cateva dintre cele foarte multe: „sub autoritatea mitului crestin natura are trasaturile si destinul Isoldei, iar peisagistul – chipul melancolic al lui Tristan”; „natura e timp devenit corp”; „gradina chinezeasca e spatiul in care astepti detasarea de spatialitate”; „ne comportam adesea, in acest dialog (cu natura, n.n.), ca niste donjuanesti vanatori de privelisti” s.a.

Demersul autorului acestei carti nu depaseste, cum poate era necesar, epoca impresionismului dincolo de are se produce o noua ruptura in raportul om-natura si poate ca in filosofia peisajului ar fi aparut si alte surprize; cel putin la capitolul stiinta-natura, peisajul post-impresionist ar constitui, dupa opinia noastra, baza speculatiei filosofice. 

Spuneam ca Andrei Plesu nu suporta locurile comune, „adevarurile” care de multe ori nu sunt altceva decat niste „erori sacre” datorate unor „maestri sacri”. Inteligenta, curajul, soliditatea cunostintelor ii permit eseistului sa repuna totul in discutie, sa revizuiasca, sa accepte, sa contrazica. Cititorul se poate totusi intreba daca nu cumva „revizuind” conceptia despre spiritualitatea europeana, autorul nu face concesii unor locuri comune privind spiritualitatea extrem-orientala. in fond de ce nu ne-am indoi de faptul ca la extrem-orientali opozitia subiect-obiect, om-natura, e transgresata totdeauna in peisaj, ca la ei apare „natura de gradul zero”, natura-natura, natura simpla, vida, androginica etc.? O cunoastere din interior (si) nu numai din carti, n-ar putea cel putin sa ne puna in stare dubitativa?

Eseul lui Andrei Plesu este o carte de exceptie si, totodata, un semn, printre altele, al unei noi generatii de intelectuali care, fara a fi ireverentiosi cu traditia, nu au superstitia adevarurilor definitive. Talentul, informatia aproape exhaustiva, refuzul prejudecatilor, sfidarea prudentei confortabile, riscul opiniei divergente, sunt calitatile unui critic ce si-a propus sa scrie o carte despre ceva care, din punctul de vedere al filosofului de tip socratic, exista si totusi... nu exista: peisajul in arta europeana.