| Micile poveşti mari (Sau despre Scriitorul de vagoane) |  |
| (Literatură) |
Intr-o lume dusa la extrem cu tehnicizarea, cu oameni din ce in ce mai chinuti de neputinta de a depasi butoanele calculatorului sau telefonului mobil spre a pasi in normalitatea comunicarii interpersonale, proza scurta a lui Alex Plescan ne readuce in copilarie. Desigur, nu o luati ad literam, ci in lumea trairilor simple, a imaginilor despre noi si despre ceilalti nealterate de unde hertziene, in vremea visului care e realitate, in masura in care si realitatea este vis. |
Autorul opereaza cu imagini simple, eficiente si extrem de percutante, realizand modele de povestiri din realitate, despre realitate, dar deloc copiative. Ca orice bun creator de arta, nu copiaza ceea ce vede, ceea ce aude, ci esentializeaza si transforma pentru noi sentimentele in imagini si imaginile in trairi. Pot spune ca transfera in mintea noastra credibilul, caci, dincolo de orice alte calificative, cred ca povestirile sale „abunda” de credibil.
Chiar daca relateaza intamplari posibil adevarate, posibil traite, posibil visate, posibil dorite, ele, toate, genereaza in cititor acest sentiment al credibilului. Ce este, pana la urma, literatura buna? Niciun roman, nicio piesa de teatru, nicio nuvela, sau povestire nu trebuie sa fie reale, pentru a fi bune. E suficient ca receptorul lor sa creada in ele, in mesajul lor, in emotiile transmise si in puterea lor de a se insinua in tine, ducandu-te intr-un posibil univers paralel. Un univers in care sa afirmam, laolalta cu Pirandello, ca:”Asa este, daca vi se pare”
Nu va recomand sa cititi aceste povestiri numai pentru aceasta calitate a lor. Ea nu este nici singura, de altfel. Veti descoperi rand cu rand, pagina cu pagina, imaginatie, eleganta a exprimarii, vorbe memorabile („un peisaj cu mori de vant ca o livada in care creste energia electrica” sau: „muntele aspru, roscat, cu o fusta de pini verzi de jur imprejur”, sau: „calcand prin copilarie ca degetele pe Clavecinul bine temperat”, sau: „Cand Dora deschide usa, toate culorile din camera ii fac loc”, sau: „Dora suspina ca viata ei n-o sa fie niciodata ca un film”, sau: „Niciodata, Norma nu a stiut sa aiba amintiri”), sinteze si analize ale fiintei umane, caracterizari si enunturi surprinzatoare, uneori toate acestea in numai 1-2 pagini. Este o performanta extrem de greu de inteles, dar, daca o sa cititi cu mare atentie cuvantul introductiv al autorului, veti descoperi ca in spatele acestor texte nu sta numai talentul, indiscutabil, ci si MUNCA. Multa, multa munca, mii si zeci de mii de pagini, toate intinse pe parcursul a mai bine de 30 de ani. Are ceva vechime intr-ale frumusetii, Domnul Plescan!
.
| |
|
|
|