Există o fragilitate a adolescenței care te emoționează și te sperie, în același timp. Ți-e teamă ca această vârstă a întrebărilor, a căutărilor, a exceselor sau a interiorizării acute să nu se spargă în mii de cioburi pe care să nu le mai poți lipi la loc, dacă te apropii prea mult și încerci să îi schimbi regulile. Te emoționează îndrăzneala, lipsa de limite, idealismul, pofta de a experimenta, intensitatea te iubesc-urilor spuse. Adolescența încurajează și evadarea din lumea reală, dacă ea îi este insuficientă sau îl nemulțumește pe cel care trăiește această vârstă.
Născută în iulie 1981, la Brașov, absolventă a Facultății de Jurnalism de la Universitatea din Cluj-Napoca și a unui masterat de scriere dramatică la Universitatea din Tg. Mureș, Elise Wilk a pătruns cu mintea unui dramaturg tânăr în această lume plină de contradicții a adolescenței și a scris textul Pisica verde. Cele 6 personaje ale piesei, Dani, Bianca, Boogie, Robert, Roxana, Flori, schițate cu prospețime și vigoare, au probleme în familie, sunt tineri scăpați de sub control de către părinți, tineri care, la rândul lor, pierd controlul asupra propriei vieți. Asta îi determină să-și creeze un univers imaginar, paralel cu cel al adulților și să intre în capcana greșelilor fără drum de întoarcere.
Textul Elisei Wilk a fost preluat de Bobi Pricop, un regizor din „noul val” al teatrului românesc, și pus în scenă la Teatrul “Luceafărul” din Iași. În Pisica verde, Bobi Pricop împreună cu scenografa Irina Moscu se folosesc de un concept la modă printre tineri, cel de silent disco, transpunându-l în teatru, în premieră pentru România.
Surprinzător și inedit, spectacolul în premieră pe țară Pisica verde, regizat de Bobi Pricop, artist asociat al Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr în 2015, s-a dovedit a fi un soi de primă “cameră a misterelor” în cadrul festivalului ieșean. Spectatorii sunt puși în situația de a-și activa simțul aventurii și de a-și părăsi zona de confort pentru a interacționa cu actorii și, implicit, cu personajele.
Încă de la început, aceștia își lasă cartea de identitate la intrare, iar în schimbul ei primesc o pereche de căști pe care sunt stăpâni până la final: le reglează volumul, le țin încontinuu pe urechi sau le plasează, din când în când, la gât ca o invitație la o gură de aer pe care o tragi când ieși pentru câteva minute dintr-un club a cărui atmosferă te obosește, te apasă sau te agită, te pune pe gânduri.
Personajele Elisei Wilk, Dani, Bianca, Boogie, Robert, Roxana, Flori sunt date de regizorul Bobi Pricop în grija tinerilor actori ai Teatrului “Luceafărul” din Iași Dragoș Maftei, Ioana Corban, Alex Iurașcu, George Cocoș, Carmen Mihalache, Camelia Dilbea, iar aceștia încearcă să le strunească cât mai bine, să nu le ciobească din naturalețe și să le apropie cât mai mult de public. Și le iese. Le iese, poate, tocmai pentru că ei înșiși au amintiri încă proaspete din universul adolescenței.
Deși la început par superficiale, personajele Elisei Wilk reușesc să dozeze în pânza de păianjen a acțiunii în care sunt prinse atât cantități importante de exuberanță, cât și de metafizică pe înțelesul și la îndemâna tuturor. În viziunea lui Bobi Pricop, actorii și personajele lor își aleg muzica, dansul drept pretext pentru a se așeza pe canapeaua freudiană pentru a-și vărsa conținutul propriei existențe.
Cadrul le este imaginat de Irina Moscu, printr-o scenografie simplă în structura căreia intră pereți înalți cu firide luminate în ton cu atmosfera de club și cu nuanțele stărilor prin care trec protagoniștii (de la verde fosforescent, la roz, albastru sau mov), mozaicuri pe podea și cuburi care ajută la dezlănțuire sau, dimpotrivă, la izolare pentru înțelegerea propriilor trăiri. Firidele sunt refugii din care aceștia se aruncă în lume pe ringul de dans, ring care naște conflicte interne, unește sau curmă destine.
În Pisica verde se recită o poezie a adolescenței scrisă în vers alb. Tentația drogurilor, a încălcării limitelor, tristețea de a fi un neînțeles, de a nu primi iubire în aceeași măsură în care oferi, lipsa de comunicare cu părinții dau sens fiecărui vers, îl hrănesc cu emoții, îl conduc spre virgule care nasc suspans, spre puncte de suspensie care creează confuzie și spre punctul care instaurează supremația finalului.
Spectacolul Pisica verde, regizat de Bobi Pricop, după textul Elisei Wilk, se remarcă printr-o abordare directă, o abordare care aduce publicul pe scenă și le oferă actorilor rolul de a-l conduce în lumea imaginară sau reală a personajelor, până la sfârșit. Un spectacol atât pentru liceeni și studenți, cât și pentru părinți, profesori, psihologi, un spectacol care te face să râzi, pe alocuri, să cedezi avansurilor exuberanței, să te dezlănțui pe ritm de dans în plină acțiune scenică, dar, mai ales, să te întristezi până îți dau lacrimile, să îți pui întrebări, să te înfurii, să te revolți, să te uiți cu atenție în jurul tău, să nu judeci fără apropierea care duce la înțelegere.
Pisica verde este acel animal social care nu se lasă domesticit ușor, chiar dacă își are culcușul în curtea părinților, este dorința fiecărui adolescent de a fi diferit pentru a face diferența, este miraj, iluzie, licărirea psihedelică a altfelului.
Referitor la spectacol, regizorul Bobi Pricop spune că Pisica verde este o piesă care vorbește despre lumi imaginare, despre adolescență, dragoste și singurătate. Personajele imaginate de Elise Wilk nu interacționează aproape deloc între ele, ci se adresează direct publicului, povestind propria versiune a aceluiași eveniment.
În Pisica verde te „stârnesc” intimitatea, apropierea între actori și spectatori. Granițele sunt încălcate, spectatorii pătrund în spațiul scenic fără a simți că îl profanează. O lume fluidă a adolescenței, vârstă a transformărilor profunde, curge sub privirile și în urechile publicului. Într-un decor care recompune atmosfera dintr-un club, prin cuburi pe care se poate dansa și lumini fosforescente, psihedelice, Pisica Verde este o metaforă a nebuniei și a mirajului pe care le nasc lipsa de limite a tinereții.
sursa foto: Teatrul Luceafarul Iasi
