Sarbatorit pe 17 ianuarie, Cuviosul Antonie cel Mare este considerat incepatorul pustnicilor. Nu pentru ca nu ar mai fi fost si inaintea sa credinciosi care sa-si fi dedicat viata lui Dumnezeu, traind la marginea societatii, ci pentru ca el a fost primul care s-a retras in pustie, folosind singuratatea, asprimea vietii si a climei, monotonia ocupatiilor, pentru a-si desprinde sufletul de lume si a-l lipi numai de Dumnezeu. 

Spune un proverb ca pomul se cunoaste dupa roade, iar omul, dupa fapte. Prin exemplul Sfantului Antonie, pustia a devenit o gradina duhovniceasca, doar ca roadele ei au fost nenumaratii sfinti ce s-au nevoit acolo. Fara numar au fost cei ce au ales, incurajati de exemplul sau, aceasta cale de mantuire. Se spune chiar ca, la un moment dat, a avut peste 20 000 de ucenici risipiti prin pustiu! Cu aceasta, aparent, singuratatea sa s-a sfarsit, dar acum Sfantul purta pustia in inima sa. Traia intre ucenicii sai ca in cea mai deplina singuratate, unit in inima cu Domnul, biruind lumea cu ajutorul Sau si dupa modelul Sau... Pe drept cuvant a fost numit Parintele Monahilor!

„Cuviosul Antonie s-a intalnit odata cu toti ucenicii sai si le-a vorbit (prin talmaci, el nestiind decat limba egipteana), marturisindu-si incercarile si impartasindu-le din bogata sa experienta a luptei celei bune, dusa de atatea decenii in pustie...

In acelasi timp, sa nu se lase inselati de iluzia vredniciei eforturilor proprii, adica de slava desarta, caci nu merita ostenelile unei vieti de nevointe sa primeasca slava vietii viitoare ca rasplata. Nici daca ar stapani tot pamantul si s-ar lepada de el, nu e lucru vrednic pe langa imparatia cerurilor.”