Dorința de a îmbrăca mai multe identități ale eului artistic este aproape o necesitate pentru cei care aleg calea creației. Este și cazul scriitorului ieșean Lucian Dan Teodorovici care din lumea literaturii a plonjat, firesc, după cum o demonstrează spectacolele de până acum, în lumea regiei de teatru și a dramaturgiei. I-au ieșit două puneri în scenă pornind de la textele altor scriitori, Prăpădul și Sunt o babă comunistă și un spectacol după un text propriu, Unu+unu… Diferite prin tematică și abordare, toate cele trei spectacole ale scriitorului-regizor Lucian Dan Teodorovici sunt un curs în imagini despre experiența pe care acesta a acumulat-o pe parcursul călătoriei sale prin lumea regiei, călătorie care nu pare câtuși de puțin încheiată. Așa că, fiecare dintre cele trei puneri în scenă poate fi și o ilustrată trimisă din această călătorie. Au, totuși, în comun minimalismul decorului și accentuarea importanței textului, a ideilor expuse, tragicomicul situațiilor prin care trec personajele.
Unu+unu…, spectacol în care dramaturgul Lucian Dan Teodorovici se întâlnește cu regizorul Lucian Dan Teodorovici oferă mai multe chei pentru înțelegere, întrucât se întredeschid în text multiple uși prin care spectatorul poate pătrunde în miezul său. Poate fi, în primul rând, după cum anunță însuși autorul, „un joc de-a viața și de-a moartea” la care publicul este făcut părtaș. Niciuna dintre situațiile expuse de Teodorovici nu este străină de cotidian, de întâmplările de zi cu zi. Drama lui Cristian, personajul central, este una a omului modern copleșit de propria existență și prizonier al pseudovieții pe care societatea în care trăiește îl încurajează să o accepte. Una dintre ușile spre miezul spectacolului Unu+unu… te duce cu gândul, așadar, la viața ca un calup publicitar care rulează înainte de cel mai important jurnal de știri al zilei la o televiziune aflată în topul audiențelor și spre viața ca un subiect senzațional în același jurnal de știri. Dar autorul-regizor își propune mult mai mult.
Ca structură scenică, Unu+unu… nu este străin de teatrul în teatru. Unul dintre personaje, povestitorul, dă indicații regizorale celorlalte personaje, încurajându-le, dacă este cazul, să își reia replicile până nimeresc tonalitatea potrivită. Astfel, spectatorii se pot simți parte din reprezentație, în aceeași măsură în care actorii de pe scenă își caută în acești spectatori surse de inspirație și se comportă, aparent, ca la una dintre repetițiile spectacolului, nicidecum ca la reprezentația propriu-zisă.
Cu o scenografie gândită de Rodica Arghir și o coloană sonoră asigurată de Ana Teodora Popa, punerea în scenă de la Naționalul ieșean se bazează, în mare măsură, pe o distribuție din care fac parte actori tineri. Ada Lupu, Ionuț Cornilă, Dumitru Năstrușnicu, Horia Veriveș, Doru Aftanașiu, Delu Lucaci, Radu Homiceanu sunt cei pe care pariază regizorul Lucian Dan Teodorovici. Și nu ieșe în pierdere. Unii dintre ei se arată extrem de versatili, Ada Lupu, Ionuț Cornilă, Delu Lucaci, alții previzibili pe alocuri, Horia Veriveș, Doru Aftanașiu, Dumitru Năstrușnicu.
Pe Delu Lucaci, de altfel, cei care și-au făcut un obicei din a merge la spectacolele lui Teodorovici au putut-o vedea atât în Prăpădul, cât și în Sunt o babă comunistă. În Unu+unu… responsabilitatea care îi revine în desfășurarea de forțe de pe scenă este, însă, mai mare decât în celelalte două puneri în scenă, întrucât, în partea a doua a spectacolului, prezența lui Cristian, uns ca personaj central încă de la început, este eclipsată de cea a personajului interpretat de Delu Lucaci, jurnalista în căutare de senzațional și de celebritate.
În Unu+unu… nimic nu e ceea ce pare a fi, râzi, deși ar trebui să te simți contrariat și chiar să ai lacrimi greu de ținut în frâu, te uiți amuzat la expunerea unor tipologii umane care, de fapt, te întristează, te pun pe gânduri. Intri din primele secunde de acțiune în culisele vieții, în ceea ce este dincolo de aparențe, simți miros de laborator în care se fac experimente, asiști la realitatea adusă într-un mediu artificial și prelucrată. Ada Lupu, povestitorul și asistentul de regie din piesă, cu versatilitatea și prospețimea pe care le-a demonstrat, deja, și în alte spectacole în care a fost distribuită, e peste tot, în monitorul care reflectă viața distorsionată, în spatele personajelor dându-le indicații, cu privirea îndreptată spre spectatori pentru a stabili cu aceștia o relație intimă și a le împărtăși nespusul din acțiunile protagoniștilor lui Lucian Dan Teodorovici.
În viziunea lui Lucian Dan Teodorovici, într-un decor minimalist, trei schele din lemn cu valoare simbolică, de eșafod al existenței, Cristian își spune povestea unei vieți golită de rost și își intersectează destinul cu cel al unor necunoscuți, doi pierde-vară, o jurnalistă în goana după senzațional și cameramanul din dotare, necunoscuți care îi strică planul inițial, cel al sinuciderii. Lor li se adaugă cumnatul lui Cristian, reprezentantul rudei oportuniste și vocea critică din viața acestuia. În funcție de cel care privește înspre josul realității, cocoțat în vârful unei schele, fiecare dintre aceste trei construcții auxiliare provizorii din decor poate fi o perspectivă asupra unei situații în aparență simplă: un nemulțumit de soartă hotărăște să își ia viața. Avem perspectiva unor pierde-vară care joacă de obicei barbut în zona stâlpului ales de Cristian pentru a-si pune capăt zilelor, perspectiva cumnatului care nu se gândește decât la profitul pe care ar putea să îl scoată din orice situație și perspectiva jurnalistei care vede în acest caz unul din care poate face audiență, dacă îl îmbracă în formele fără fond ale senzaționalului discursiv.
Personajele lui Teodorovici sunt îmbrăcate cu ce-au găsit prin șifonier, îți dau acea senzație de veridicitate, de parcă ar fi venit pe scena teatrului din stradă pentru a împărtăși cu spectatorii frânturi din rutina lor de zi cu zi. Cazul Cristian pune în discuție dramele personale tratate cu superficialitate de o societate consumeristă pentru care suntem doar niște date statistice, potențiali șoareci de laborator pe care se pot testa noi tehnici de manipulare prin intermediul discursului publicitar și mediatic. Încercarea sa de a îmbrăca într-o aură filosofică situația în care a ajuns, tot din cauza unei societăți în care nu se poate adapta, plictisește, stârnește ironii, îl izolează și mai mult de semenii săi.
În Unu+unu… publicului i se prezintă atât realitatea de dincolo de ecrane, în starea sa brută, cât și realitatea prelucrată de mass-media și este, până la urmă, un spectacol despre manipulare, despre falsificarea realității și despre soarta tristă a inadaptaților, a celor care îndrăznesc să sfideze normele sociale, să caute rădăcinile filosofice ale vieții, a celor cărora li se râde în față în momentul în care aleg să se expună, să elibereze un țipat disperat de revoltă. De altfel, pe lângă cele trei schele, singurul element care întregește decorul este un televizor, proiectorul unei realități filtrată și cosmetizată.
Cu un text care se folosește de umor pentru a-și atinge înțelesurile, cu note accentuate de tragicomic, cu o creștere și o descreștere a tensiunii scenice care folosește răspândirii luminii reflectoarelor pe toate personajele, oricat de banale ar fi în aparență, cu o importanță sporită acordată actualului, temelor la zi ale societății în care trăim, acțiunea din Unu+unu… pune un pariu cu spectatorii pe care îi provoacă să treacă de primul nivel al spectacolului, cel care prezintă o realitate nu cu mult diferită de cea care le este prezentată zilnic la televizor. Ține numai de acești stăpâni pentru o oră și cincisprezece minute, în locurile din sala de teatru, indiferent dacă acceptă sau nu provocarea.
