Diferite prin tematica si abordare, toate cele trei spectacole ale scriitorului-regizor Lucian Dan Teodorovici sunt un curs in imagini despre experienta pe care acesta a acumulat-o pe parcursul calatoriei sale prin lumea regiei, calatorie care nu pare catusi de putin incheiata. Asa ca, fiecare dintre cele trei puneri in scena poate fi si o ilustrata trimisa din aceasta calatorie. Au, totusi, in comun minimalismul decorului si accentuarea importantei textului, a ideilor expuse, tragicomicul situatiilor prin care trec personajele. 

Unu+unu..., spectacol in care dramaturgul Lucian Dan Teodorovici se intalneste cu regizorul Lucian Dan Teodorovici ofera mai multe chei pentru intelegere, intrucat se intredeschid in text multiple usi prin care spectatorul poate patrunde in miezul sau. Poate fi, in primul rand, dupa cum anunta insusi autorul, “un joc de-a viata si de-a moartea” la care publicul este facut partas. Nici una dintre situatiile expuse de Teodorovici nu este straina de cotidian, de intamplarile de zi cu zi. Drama lui Cristian, personajul central, este una a omului modern coplesit de propria existenta si prizonier al pseudovietii pe care societatea in care traieste il incurajeaza sa o accepte. Una dintre usile spre miezul spectacolului Unu+unu... te duce cu gandul, asadar, la viata ca un calup publicitar care ruleaza inainte de cel mai important jurnal de stiri al zilei la o televiziune aflata in topul audientelor si spre viata ca un subiect senzational in acelasi jurnal de stiri. Dar autorul-regizor isi propune mult mai mult. 

Ca structura scenica, Unu+unu... nu este strain de teatrul in teatru. Unul dintre personaje, povestitorul, da indicatii regizorale celorlalte personaje, incurajandu-le, daca este cazul, sa isi reia replicile pana nimeresc tonalitatea potrivita. Astfel, spectatorii se pot simti parte din reprezentatie, in aceeasi masura in care actorii de pe scena isi cauta in acesti spectatori surse de inspiratie si se comporta, aparent, ca la una dintre repetitiile spectacolului, nicidecum ca la reprezentatia propriu-zisa. 

Cu o scenografie gandita de Rodica Arghir si o coloana sonora asigurata de Ana Teodora Popa, punerea in scena de la Nationalul iesean se bazeaza, in mare masura, pe o distributie din care fac parte actori tineri. Ada Lupu, Ionut Cornila, Dumitru Nastrusnicu, Horia Verives, Doru Aftanasiu, Delu Lucaci, Radu Homiceanu sunt cei pe care pariaza regizorul Lucian Dan Teodorovici. Si nu iese in pierdere. Unii dintre ei se arata extrem de versatili, Ada Lupu, Ionut Cornila, Delu Lucaci, altii previzibili pe alocuri, Horia Verives, Doru Aftanasiu, Dumitru Nastrusnicu.

Pe Delu Lucaci, de altfel, cei care si-au facut un obicei din a merge la spectacolele lui Teodorovici au putut-o vedea atat in Prapadul, cat si in Sint o baba comunista. In Unu+unu... responsabilitatea care ii revine in desfasurarea de forte de pe scena este, insa, mai mare decat in celelalte doua puneri in scena, intrucat, in partea a doua a spectacolului, prezenta lui Cristian, uns ca personaj central inca de la inceput, este eclipsata de cea a personajului interpretat de Delu Lucaci, jurnalista in cautare de senzational si de celebritate. 

In Unu+unu... nimic nu e ceea ce pare a fi, razi, desi ar trebui sa te simti contrariat si chiar sa ai lacrimi greu de tinut in frau, te uiti amuzat la expunerea unor tipologii umane care, de fapt, te intristeaza, te pun pe ganduri. Intri din primele secunde de actiune in culisele vietii, in ceea ce este dincolo de aparente, simti miros de laborator in care se fac experimente, asisti la realitatea adusa intr-un mediu artificial si prelucrata. Ada Lupu, povestitorul si asistentul de regie din piesa, cu versatilitatea si prospetimea pe care le-a demostranstrat, deja, si in alte spectacole in care a fost distribuita, e peste tot, in monitorul care reflecta viata distorsionata, in spatele personajelor dandu-le indicatii, cu privirea indreptata spre spectatori pentru a stabili cu acestia o relatie intima si a le impartasi nespusul din actiunile protagonistilor lui Lucian Dan Teodorovici. 

In viziunea lui Lucian Dan Teodorovici, intr-un decor minimalist, trei schele din lemn cu valoare simbolica, de esafod al existentei, Cristian isi spune povestea unei vieti golita de rost si isi intersecteaza destinul cu cel al unor necunoscuti, doi pierde-vara, o jurnalista in goana dupa senzational si cameramanul din dotare, necunoscuti care ii strica planul initial, cel al sinuciderii. Lor li se adauga cumnatul lui Cristian, reprezentantul rudei oportuniste si vocea critica din viata acestuia. In functie de cel care priveste inspre josul realitatii, cocotat in varful unei schele, fiecare dintre aceste trei constructii auxiliare provizorii din decor poate fi o perspectiva asupra unei situatii in aparenta simpla: un nemultumit de soarta hotaraste sa isi ia viata. Avem perspectiva unor pierde-vara care joaca de obicei barbut in zona stalpului ales de Cristian pentru a-si pune capat zilelor, perspectiva cumnatului care nu se gandeste decat la profitul pe care ar putea sa il scoata din orice situatie si perspectiva jurnalistei care vede in acest caz unul din care poate face audienta, daca il imbraca in formele fara fond ale senzationalului discursiv. 

Personajele lui Teodorovici sunt imbracate cu ce-au gasit prin sifonier, iti dau acea senzatie de veridicitate, de parca ar fi venit pe scena teatrului din strada pentru a impartasi cu spectatorii franturi din rutina lor de zi cu zi.

Cazul Cristian pune in discutie dramele personale tratate cu superficialitate de o societate consumerista pentru care suntem doar niste date statistice, potentiali soareci de laborator pe care se pot testa noi tehnici de manipulare prin intermediul discursului publicitar si mediatic. Incercarea sa de a imbraca intr-o aura filosofica situatia in care a ajuns, tot din cauza unei societati in care nu se poate adapta, plictiseste, starneste ironii, il izoleaza si mai mult de semenii sai. 

In Unu+unu... publicului i se prezinta atat realitatea de dincolo de ecrane, in starea sa bruta, cat si realitatea prelucrata de mass-media si este, pana la urma, un spectacol despre manipulare, despre falsificarea realitatii si despre soarta trista a inadaptatilor, a celor care indraznesc sa sfideze normele sociale, sa caute radacinile filosofice ale vietii, a celor carora li se rade in fata in momentul in care aleg sa se expuna, sa elibereze un tipat disperat de revolta . De altfel, pe langa cele trei schele, singurul element care intregeste decorul este un televizor, proiectorul unei realitati filtrata si cosmetizata.

Cu un text care se foloseste de umor pentru a-si atinge intelesurile, cu note accentuate de tragicomic, cu o crestere si o descrestere a tensiunii scenice care foloseste raspandirii luminii reflectoarelor pe toate personajele, oricat de banale ar fi in aparenta, cu o importanta sporita acordata actualului, temelor la zi ale societatii in care traim, actiunea din Unu+unu... pune un pariu cu spectatorii pe care ii provoaca sa treaca de primul nivel al spectacolului, cel care prezinta o realitate nu cu mult diferita de cea care le este prezentata zilnic la televizor. Tine numai de acesti stapani pentru o ora si cincisprezece minute ai locurilor din sala de teatru, daca accepta sau nu provocarea.