Regizorul Radu Afrim a ales sa transpuna acest dute-vino intre fiinta si nefiinta la care suntem partasi zilnic intr-un nou spectacol, la Teatrul National „Vasile Alecsandri” din Iasi, apeland la un dramaturg simbolist, Maurice Maeterlinck, deloc usor de pus in scena si nu foarte des vizitat de regizorii de la noi. Maeterlinck a scris si multa poezie. De altfel, opera sa poetica este marcata de teatralitate, iar cea dramatica de lirism. Moartea il fascineaza si il inspira pe dramaturgul belgian care prin textele sale creaza o atmosfera demna de o seara cetoasa de toamna. Nu stii daca totul e real sau daca ai intrat intr-un vis din care poate ca nu vei mai iesi. Pentru spectacolul de pe scena ieseana, Trei piese triste, regizorul Radu Afrim a optat pentru Intrusa, Sapte printese si Interior pentru a crea un „spatiu inchis, deschis doar prezentelor nevazute, care ratacesc in jurul lui si asteapta sa se deschida o usa”, ajutat de scenograful Cosmin Florea si de artistul video Andrei Cozlac.

In Trei piese triste, Radu Afrim s-a afundat in simbolism, curent artistic care  incurajeaza intimitatea cu muzica interioara a ideilor si emotiilor si a creat un poem scenic inspirat de relatia pe care o avem cu lumea de dincolo. O relatie care ne infioara, dar fara de care nu gasim sens in viata. De altfel, odata intrat in sala, spectatorul aude cum bate inima simbolismului, la inceput firav, apoi din ce in ce mai intens. Tablourile in miscare pe care le deseneaza Afrim cu fiecare secventa scenica au un impact vizual atat de puternic, incat dau acces nelimitat catre emotiile celui care le priveste.

Impreuna cu scenograful Cosmin Florea, Afrim construieste o un cadru-rama in care incape un numar nesfarsit de tablouri, atat cele pe care le-a imaginat regizorul, cat si cele pe care le compune spectatorul pornind de la cele ale regizorului. Un univers ferecat, care din cand in cand se deschide ca usa unei case parasite, pecetluita cu un lacat ruginit si hartuita de un vant puternic, scena devine in Trei piese triste un loc al intalnirilor si trairilor mistice.

Radu Afrim inchide in structura spectacolului sau personaje in mare parte feminine, ca intr-un insectar de care ne apropie treptat, cu fiecare dintre cele trei parti ale punerii in scena: o mama-lauza aflata pe moarte, dupa o nastere dificila, pe care fiica oarba, cu o sensibilitate care patrunde si in lumea spiritelor o insoteste in explorarea suferintei ultimelor ore pe aceasta lume, sapte fecioare cu o paloare de ceara care ne invata dansul vietii cu moartea, o tanara care a murit inecata si care nu se poate desprinde de universul intim al propriei case si familii si devine aerul pe care ai sai ramasi in urma il respira fara sa stie de ce nu mai pot scapa de tristete.  Fara o legatura aparenta intre ele, textele pe care le-a ales Afrim sunt unite de jocul de-a vizibilul si invizibilul in care sunt atrase personajele. In moarte toti suntem impreuna, particule care plutesc in acelasi spatiu, desi nu ne cunoastem si vietile noastre sunt atat de diferite, par sa spuna cu fiecare gest, cu fiecare tipat, cu fiecare tacere straniile fiinte inchipuite de Maeterlinck si aduse sub ochii spectatorului de Radu Afrim. Accesul in lumea lor ii este permis privitorului treptat si de la distanta. Declicul il produce primul personaj al Pusei Darie, o femeie care se plimba in singuratate si priveste indiscret, dintr-un prezent care ne aminteste de al nostru, intr-un interior imbibat cu suferinta, interior in care spatiul si timpul nu par sa mai aiba vreo importanta. Si odata cu ea o face si spectatorul, care este invitat sa scurme in materia textului dramatic.

Picturalitatea din Trei piese triste este pe alocuri coplesitoare. Un amestec de natura moarta, de fiinte amortite de suferinta si stapanite de gesturi scurte si dramatice, de sunete stranii si proiectii video care amplifica si acutizeaza senzatia de tristete. Frunzele uscate fosnesc a un noiembrie sufletesc care nu se mai sfarseste, un cos cu fructe e asezat intr-un colt de camera cu o atmosfera de priveghi, un animal mort si expus ca un trofeu aduce cu el gustul mortii, fecioarele palide legate la ochi se dezlantuie intr-un dans cu spiritele. Dansul, cantecul, rostirea toate sunt melancolie, zbatere sufleteasca, cautare in Trei piese triste, mai ales in partea centrala stapanita de Sapte printese.

Distributia spectacolului este, ca de obicei in punerile in scena ale lui Radu Afrim, mixta. Experimentatilor Emil Coseru, Pusa Darie, Ada Lupu, Ionut Cornila, Horia Verives, Livia Iorga li se adauga tineri care inca studiaza teatrul pe bancile facultatii, Diana Raluca Amitroaie

Diana Vieru, Razvan Contu, Alexandra Azoitei, Ioana Fuciuc, Smaranda Mihalache, Georgiana Zmau, si pentru care un rol intr-o astfel de punere in scena este un adevarat examen de maturitate. Pe care il trec, nu fara a-si arata insa unele slabiciuni care tin de intensitatea cu care iti insusesti un personaj. Un personaj greu de tinut in frau a avut Razvan Contu, de exemplu, dar a reusit sa scape de capcana superficialitatii relationand excelent cu personajele interpretate de Emil Coseru si Pusa Darie. Acestia aduc in jocul lor tensiune, sensibilitate, potentare si vartej emotional. Ada Lupu este o prezenta constanta in spectacolele pe care Afrim le regizeaza pentru Nationalul iesean. Si parca, daca nu o vezi, ii simti lipsa. Personalitatea sa se muleaza perfect pe aceste personaje imbatate cu melancolie si predispuse la ratare si suferinta pe care le aduce in scena regizorul. De la fiica oarba care pare sa aiba capacitati paranormale, la fata care se stinge inecata si incearca sa isi inteleaga suferinta si disparitia prematura, Ada Lupu schimba alter ego-rile firesc, cu multa sensibilitate si atentie la nuante, cu cresteri si scaderi de intensitate emotionala, de parca reincarnarea ar fi puterea sa speciala, si reuseste sa le aseze nealterate sub ochii spectatorului.

Plutind in apele tulburi ale lui Thanatos, personajele din Trei povesti triste sunt crescute cu nesat poetic de Maurice Maeterlinck si purtate de mana catre maturizarea lor in plan vizual de regizorul Radu Afrim.