| Javier de Dios Lopez, dramaturg: „Uneori când scriu, încep să mă uit împrejur, să iau notiţe, deschizându-mi simţurile către mediul şi realitatea subiectului care va fi abordat în piesă” |  |
| (Teatru) |
Javier de Dios Lopez, unul dintre dramaturgii spanioli de succes este putin cunoscut publicului de teatru de la noi.
Dramaturg, filolog (UAM) si profesor literatura si artele spectacolului, Javier de Dios Lopez a predat dramaturgia si scrierea dramatica la Universitatea din Alcalá intre 1998 si 2010. |
De asemenea, in 1996 a fondat compania La Barca Teatro, cu care a pus in scena atat propriile texte, cat si pe cele ale altor autori. Printre cele mai recente lucrari ale sale se numara „Ivan” (2017), „Praga” (2013), „La marchenera” (2015). Recent, actrita si regizoarea Antonella Cornici si-a format o echipa cu care a lucrat pe unul dintre textele acestui dramaturg, „Ivan”. Ce se intampla cand ai 19 ani, termini liceul si nimic nu se intrevede la orizont, cand sistemul te depaseste, viata e dura, mama nu mai e, iar tatal a ramas somer si vrea ca tu sa ii continui visele. Asta este tema centrala a piesei de teatru scrisa de dramaturgul spaniol Javier de Dios Lopez si regizata de Antonella Cornici la Teatrul din Stejar din Iasi. Personajele Ivan, Luna, Alvaro, Marta, Rafael se adancesc in ea pentru a starni publicului emotii dintre cele mai diverse. Si pentru ca este curajoasa si incearca si cai nebatatorite, Antonella Cornici i-a dat rolul principal, complex si solicitant, unui proaspat absolvent de teatru, Razvan Contu, un tanar actor inca in formare. Acestuia i-a iesit atat de bine, incat l-a impresionat si pe dramaturgul insusi, care a fost dispus sa ii acorde un interviu in care pune la microscop textul „Ivan” si intelesurile sale multiple. In interviu, atat actorul Razvan Contu, cat si pe personajul Ivan ajung sa il cunoasca mai bine pe cel care i-a facut sa se intalneasca pe scena.
Stiu ca un anume Ivan exista cu adevarat, dar as vrea sa aflu cat este realitate si cat a fost fictiune in constructia acestui personaj?
Uneori cand scriu, incep sa ma uit imprejur, sa iau notite, deschizandu-mi simturile catre mediul si realitatea subiectului care va fi abordat in piesa. Cat despre Ivan, nu pot spune ca am cautat inspiratie potrivit unei teme sau unui plan de scriere anterior gandite. Fara notite, fara intriga, piesa a venit catre mine. Nevoia de a scrie despre tinerete, educatie si criza a aparut singura. Voi incerca sa explic. Sunt profesor de 29 de ani. Am predat literatura si artele spectacolului in cateva licee din Madrid si de pe langa Madrid. Am predat scenaristica la universitate, dar nu cred ca acestea au legatura cu Ivan, asa ca sa trecem peste. De asemenea, in tot acel timp, am lucrat ca scenarist si regizor la teatru, asa ca invatamantul si lumea teatrului erau strans legate in viata mea profesionala. Totusi, in piesele precedente nu am abordat subiectul educatiei. Poate vreun personaj, atat; dar predatul, formarea tinerilor si adolescenta nu au fost niciodata teme principale ale pieselor mele, inainte de Ivan. Poate ca nu am fost pregatit sa dezbat astfel de subiecte pana cand a aparut Ivan. Cand s-a intamplat? Pai, intr-o zi m-am intrebat: „Javier, ce naiba faci ca profesor?”, „sunt continuturile pe care le predai intr-adevar importante si utile pentru elevii tai?”, „care e scopul tuturor acelor lucruri?” In vremurile acelea ne confruntam cu o mare criza economica. Unii dintre studentii mei isi scuzau absenteismul de la cursuri din cauza lipsei de bani: „tata nu a fost platit iar mama inca isi cauta un job, Javier, asa ca nu am reusit sa ajung la scoala saptamana trecuta fiindca nu am avut destui bani pentru a-mi cumpara bilet de autobuz, imi pare rau, spune-mi daca este nevoie sa fac vreo sarcina suplimentara”. Sau „imi cer scuze, Javier, nu pot merge la teatru cu tine si intreg grupul, tata spune ca nu ne permitem”. Iar eu, ca profesor, am incercat sa ii sustin dar am continuat sa ii invat teatrul spaniol din Epoca de Aur, tragedia greaca si asa mai departe. „Pentru ce?”, m-am intrebat. Poate ca aceasta a fost samanta pentru personajul Martei, un puternic punct de conexiune cu ea. Intre timp, la televizor si in presa se vorbea mult despre criza, despre trecutul economic si perspectivele de viitor, despre rata de somaj. Dar nimeni, nici media, nici guvernul sau politicienii nu au vorbit despre popor. Despre consecintele emotionale ale crizei asupra generatiei care spera intr-un viitor mai bun pentru copiii lor. Generatia lui Alvaro, tatal lui Ivan. Acesti oameni au vazut cum perspectiva lor asupra muncii, familiei si progresului, asupra efortului lor si a valorilor culturale a fost dispersata de un tsunami numit criza financiara si capitalism global. Nu doar afacerile, dar si multe familii au fost distruse din punct de vedere economic iar planurile lor de viitor s-au naruit. Acesta este istoricul lui Ivan. Intr-un mod inconstient piesa se apropia de mine. Iar intr-o zi, in timp ce predam un curs de teatru, am observat un student cu o privire speciala. Nu era atent la cuvintele mele, bineinteles; privirea lui parea pierduta undeva departe, nu stiu unde, poate intr-un drum mort, amintirea marii sau a unei pierderi, trecutul, viitorul. Oricum intr-un loc inaccesibil. Nu l-am aflat niciodata. Nu am avut niciodata o relatie aparte cu acest elev. Avea un mecanism de aparare. Era tacut si avea putini prieteni. Stiam ca are probleme acasa. Cand s-a terminat semestrul, a disparut. Nu l-am mai vazut niciodata. Acea privire m-a marcat, a fost ca un soc, punctul de start pe care il asteptam pentru a scrie piesa, fara macar sa stiu. Asa ca am inceput sa scriu despre Ivan, Luna, Alvaro, Marta, Rafael. Restul este o lunga dar fericita cale catre premiera din Madrid si, mai apoi, de la Madrid la Iasi. Asa ca personajul in sine nu are un singur model, desi am vorbit despre acel elev. Poate are sute de modele, de ce nu. Toti acei Ivani care parasesc taramul copilariei pentru a atinge coasta adolescentei si a primelor responsabilitati importante.
Pentru ca sunteti si profesor, nu doar dramaturg, dupa cum ati povestit, v-as intreba cat de mult ati adus din dumneavoastra in personajul profesoarei, al directorului si de ce nu al tatalui?
Cum am spus si inainte, impartasesc fara doar si poate dubiile Martei. Cel putin intr-un anume moment al carierei mele ca profesor. Oricum, intotdeauna am iubit sa predau si inca o fac. Cred ca este una dintre cele mai oneste si frumoase profesii din lume. In schimb, nu impartasesc fricile Martei. Ea sufera pentru ca ii este teama de Ivan. Si, asa cum multi oameni fac -chiar si profesorii-, se ascunde in spatele autoritatii pentru a-si depasi frica. La finalul piesei Marta descopera ca teama si a preda nu pot fi puse impreuna. Frica si iubirea sunt total antitetice. In ceea ce il priveste pe Alvaro, am incercat sa portretizez tipul de barbat infrant. Poate o intreaga generatie, de ce nu. Aceea in care oamenii au inceput sa lucreze la o varsta foarte frageda, in care oamenii credeau in truda si etica, care ofereau tot ce aveau familiei si care s-au simtit tradati cand criza le-a schimbat lumea si le-a distrus asteptarile. Adaugati si pierderea sotiei pentru Alvaro si veti vedea cum intreaga lui lume se prabuseste. Ivan e singura lui speranta ramasa. Cu toate acestea, nu pot spune ca Alvaro are vreun corespondent real. Si nici nu are legaturi biografice cu mine.
Credeti ca Ivan s-a descurcat dupa toate aceste intamplari pe care le-a avut? Cat de optimist e finalul?
La fel de optimist ca viata in sine. Depinde de asteptarile, puterea si mediul sau. Adevarul este ca lucrurile nu vor mai fi niciodata la fel, iar Ivan intelege asta in finalul piesei. Asta doare. Dar este si un nou inceput. Nu poti sa cresti fara a plati un pret.
Daca exista un Ivan cu adevarat, personajul Lunei face parte din viata pustiului si in realitate?
Luna este un sprijin, o importanta influenta. Dar va pleca. Acest simbol al efemeritatii, al inconsistentei relatiilor este cel mai valoros. Luna este principalul sprijin al lui Ivan.
Am vazut cateva poze din montarea pe care ati facut-o in Spania si am remarcat faptul ca atentia este centrata mai mult pe cuplul Ivan-Luna, total opus cu ceea ce am facut noi la Teatrul din Stejar. Asa a iesit in timpul lucrului la spectacol sau asa v-ati imaginat ca este inca din scriitura?
A aparut pe parcursul repetitiilor, dar cred ca a fost sugerata de piesa intr-o oarecare masura. Toate personajele se definesc prin relatia pe care o au cu Ivan. Stim putine detalii despre familia Lunei, spre exemplu. Ce fac Rafael si Marta in afara liceului? Cine stie... Consider ca este captivant sa ramana anumite spatii necunoscute pentru a stimula imaginatia si intuitia in repetitii si pentru a construi punctul central al piesei – Ivan. Oricum, pot vedea importanta propunerii voastre de Ivan. Este diferita si imi place. Este desteapta si puternica, Antonella a facut-o frumoasa, inteligenta si eficienta constructive. Toata echipa este minunata, chiar m-am emotionat vazand filmarea. Iar aceasta emotie a venit de pe scena, din partea tuturor, nu a avut nimic de a face cu vreun sentiment subiectiv in legatura cu propria-mi piesa.
Pe cine uraste Ivan cu adevarat? Sau mai bine spus, Ivan uraste pe cineva din viata lui?
Ma gandesc ca uraste lucrurile pe care trebuie sa le infrunte. Destinul, nedreptatile acestuia.. Uraste moartea mamei. Uraste minciunile tatalu. Sau poate ca furia lui nu provine din ura. Poate ca furia si razvratirea lui vin ca reactie la ce ii ofera viata.
La finalul spectacolului mi-am spus ca, dupa atatea cate i se intampla, e ciudat ca Ivan nu se gandeste sa isi ia viata. Asa ca nu pot sa nu va intreb, a fost sinuciderea o varianta pentru un eventual final de piesa?
Nu, nu cred ca suicidul este o posibilitate. Oamenii care o fac nu mai vor sa lupte, sa razbeasca. Nu vad niciun viitor sau cale de a-si imbunatati viata. Ivan este pierdut, nu invins. E tanar, puternic. E destept. Sufera, asta este cert. Dar va trece peste aceste framantari.
In varianta spaniola a punerii in scena, acest personaj l-a bulversat pe actorul ce-l interpreteaza pe Ivan? Intreb deoarece Ivan pe mine m-a coplesit si m-a indurerat.
Dupa cum sigur ai observat in fotografii, Hugo – actorul din varianta spaniola – este foarte-foarte diferit fata de tine. Totusi, cand te-am vazut in filmare, l-am recunoscut pe Ivan, la fel de bine cum l-am recunoscut si in interpretarea lui Hugo. Asta este minunat pentru mine. Cred ca ar trebui sa il intrebi pe el despre intreaga experienta. Este un actor foarte bun, ca si tine de altfel, iar cand am montat Ivan el se apropia mult de personaj, adica urma sa termine liceul si sa se confrunte cu importantele alegeri ale vietii, cariera spre exemplu. Sper ca experienta ta sa fi meritat, in ciuda tristetii care te-a cuprins, Razvan. Din cate am vazut eu, cred ca poti fi foarte mandru de munca ta.
Cum a fost primit in Spania Ivan-ul ca spectacol de teatru?
Spectacolul s-a jucat la Teatrul din Madrid timp de doua luni, patru zile pe saptamana, cu primirea multor critici pozitive si a fost sold out la majoritatea reprezentatiilor.
Interviul a fost realizat de Razvan Contu, tradus in limba romana de Mara Barbarie.
.
| |
|
|
|