Spectacolul de la Piatra Neamt este unul hibrid, amesteca ca intr-un puzzle jocul scenic, dansul si muzica, cu proiectiile video, live-urile din culisele teatrului si tehnica documentarului, aratandu-se publicului, in acelasi timp, ca un spectacol gata pregatit si ca unul in continua updatare. Inca de la intrarea in teatru, publicul este inghitit intr-un univers psihanalitic. Copilul din fiecare, copilul universal se incarneaza intr-o fetita care vorbeste in franceza, canta la pian si se tine de vorba pe sine, hipnotizandu-i si atragandu-i de partea sa pe toti cei care strabat foyer-ul. Fata trece de la o discutie banala cu niste necunocuti, intr-o limba pe care nu stie daca acestia o cunosc, la un monolog despre adevar. Ea este prefata spectacolului, purtatoarea unui adevar intim care se amesteca cu adevarurile celorlati, spectatori, actori, personaje.

Sursa foto: Teatrul Tineretului Piatra Neamt

In Babel 11:4 sau Totul a inceput, scena este si ea un spatiu multidimensional si multifunctional: o sala de asteptare taiata in doua de o structura piramidala care te pregateste pentru o increngatura de intamplari, oameni, sentimente, mentalitati, perspective asupra adevarului si realitatii. Pe un perete, undeva in spate se deseneaza cu creta o schema a relatiilor dintre personaje si datele curg ca pe un ecran al unui calculator in plin proces de programare, intr-un limbaj si cu niste coduri universal valabile, dar la care nu toata lumea are acces, pe care nu le poate intelege oricine. Ca in orice scenariu, inainte de a da play, o parte din personaje sunt prezente deja, altele sunt atrase de faptele si gandurile acestora si isi fac intrarea prin inima salii de spectacol, patrunzand astfel si in vietile spectatorilor. Pe scena, reprezentatia incepe cu o lunga tacere. Personajele stau pe scaunele salii de asteptare improvizate, afundate intr-o liniste care anunta o descatusare. Doi cameramani, un el si o ea, reprezentare egala a perspectivei masculine si a celei feminine, descult, parca pentru a fi cat mai aproape de firesc, de realitate, filmeaza si asteapta desfasurarea faptelor, iar doua monitoare aflate in partile laterale ale scenei  redau crampeiele lor de adevar, ceea ce aleg ei sa filmeze din ce vad in jur. Totul se intampla in timp real si s-a intamplat deja, adevarul a fost spus si urmeaza a fi contestat, reformulat, adevarul nostru, adevarul lor, adevarul ei, adevarul lui, adevarul meu, adevarul tau. Un clown este cel care rupe tacerea initiala prin intrarea sa furtunoasa in sala si, ca intr-un joc cu marionete, totul prinde grai, culoare, contur. Spectacolul vietilor poate incepe.

Sursa foto: Teatrul Tineretului Piatra Neamt

Lui Daniel Chirila ii iese un spectacol viu, un spectacol care se foloseste din plin de atuurile tehnologiei dar si de nuantele si profunzimile metaforei. Babelul nu este decat un pretext pentru a intersecta destine si perspective asupra adevarului. Distributia este si ea una echilibrata, fara sincope sau discrepante majore intre felul in care personajele prind viata, cei 16 actori, Catalina Balalau, Emanuel Becheru, Daniel Besleaga, Nora Covali, Catalina Eseanu, Valentin Florea, Corina Grigoras, Dan Grigoras, Gina Gulai, Ecaterina Hatu, Maria Hibovski, Florin Hritcu, Dragos Ionescu, Andrei Merchea-Zapototki, Iulia-Paula Niculescu, Rares Pirlog si Anna Rivera intrand excelent in  joc pentru a-l ajuta pe tanarul regizor sa spuna povestea mai multor povesti adunate si povestile care se nasc dintr-o singura poveste. Intrebari despre adevar rostite in romana sau in franceza se repeta si structureaza coloana vertebrala a punerii in scena. “Est que la mort est un verite?”, “Je cherche la verite” se aude ca un ecou al unei frici universale vocea fetitei care sade in prefata spectacolului si care e si pe scena, cu cativa ani mai mare, tragand dubla dupa dubla pentru a spune o poveste care se complica cu fiecare repetare. Adevarul meu e si adevarul celorlati?, “La vie en rose” e o mare minciuna sau o mantra care ne ajuta sa ne schimbam perceptia asupra unei realitati care ne doare? sunt doar doua dintre intrebarile rostogolite de persoanjele din Babel 11:4 sau Totul a inceput pentru a strecura indoiala si a predispune la introspectie, la analiza, la implicare si la detasare, la conectarea cu un copil pentru care moartea nu si-a aratat inca dintii ascutiti.

Sursa foto: Teatrul Tineretului Piatra Neamt

In Babelul lui Daniel Chirila adevarurile indivuale se desprind ca foile de ceapa de pe spinarea adevarului colectiv. De la povestea initiala care pare sa ii implice pe toti cei 16 actori, fiecare migreaza spre zona intima si lasa la vedere fasii din propria viata, mai mult sau mai putin dureroase. In acest punct spectacolul aluneca spre live-urile din cabinele actorilor sau de pe holurile teatrului ajutandu-i pe acestia sa se dedubleze, sa jongleze cu adevarul lor si adevarul personajelor. Camerele de filmat intra si ele pe modul zoom in.

Solutiile scenografice gasite de Sabina Vesteman pentru Babel 11:4 sau Totul a inceput se situeaza in zona metavizualului, fiecare element din decor deschizand o fereastra pentru o alta imagine, aflata dincolo de cea initiala. Jocul de lumini si umbre capata si el cu ajutorul scenografiei intensitatea zbaterilor interioare ale personajelor. Un fir de lumina de neon strabate scena si marcheaza momentele de tensiune maxima in destainuirile pe care protagonistii le fac ca in cabinetul unui psiholog. Atunci cand focusul este pe adevarurile individuale, ies la suprafata cutume sociale, inadecvare sociala, inadaptare, neimpliniri si revolte mocnite. Ritmul discursiv este unul bine tinut sub control, intensitatea creste treptat. Un tata care afla ca va parinte chiar cu putin timp inainte de a se naste copilul isi deschide sufletul pe un ton relaxat si ajunge sa fie extrem de incarcat de emotii de tot felul spre final, pe masura ce retraieste un fapt deja consumat, un actor care filmeaza prin spitale trece de la un ton jovial, glumet la o tristete si neputinta in momentul in care constientizeaza povestind cum arata spitalele si pacientii din ele, o tanara corporatista ilustreaza prin miscari de robot monotonia corporatismului si se intreaba, in timp ce repeta iar si iar miscarile unei zile obisnuite la birou, “traiesc?”, un baiat crescut fara mama, nevoit sa se maturizeze inainte de vreme recunoaste pe un ton amar ca ii este frica sa fie singur. Si apoi alte si alte povesti se spun pe scena pana se aude cu ecou muzica melancoliei. “Chaque tristesse a sa verite” e laitmotivul acestei muzici.

Sursa foto: Teatrul Tineretului Piatra Neamt

Sursa foto: Teatrul Tineretului Piatra Neamt

Sursa foto: Teatrul Tineretului Piatra Neamt