Pentru  lumea antică, Dacia războinicilor temuți din Carpați și a zeului Zamolxis a fost, până la cucerirea lui Traian, o țară aspra, aproape de nepatruns, înconjurată de mister. Nimeni nu știa bine cine erau oamenii care locuiau în acea cununa de munți, de unde aveau obiceiul să coboare pentru a purta războiul în afara hotarelor lor. Le ziceau daci sau geți; iar grecii, care îi socoteau rude ale tracilor – „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, după Herodot – spuneau că zeul războiului, Ares sau Marte, între ei se nascuse. Știau însă că asemenea idee putea fi și numai o legendă; pentru că alt zeu, mai mare și singur, stăpânea destinul acelui popor. Dacii credeau în Zamolxis. Și Platon afirma că Zamolxis îi făcea pe acei oameni nemuritori.Oamenii aceia – daci sau geți nemuritori – și țara lor, erau ermetici pentru antici. Grecii se apropiaseră de ei numai pe tarmurile Marii Pontice, fără să se aventureze mult în interior. Romanii îi cunoșteau doar pe razboinicii daci. Dunărea le inspira teamă. Era un limes hiperboreu, de unde începeau pământurile care dormitau sub lenesele stele ale polului getic – Getici sidera pigra poli. Martial, ale cărui cuvinte le citez, evoca în Epigramele sale imagini care fac aluzie la misterul și primejdiile acestei țări, unde, în acel moment, un împărat ca Domițian cunoștea nenorocul armelor.

Obsesia razboinicului get și a fluviului temut pe care el îl trecea calare pe apă înghețată era în mintea tuturor și apărea în scrierile poetilor și în cărți care vorbeau despre acea lume barbară, vrăjită a romanului. Lucan, ca să citez un alt hispanic, vorbise și el despre „barbara Cone, unde Istrul, printr-o mie de guri, își pierde în mare sarmaticele unde și inundă insula Peuce”, despre neamurile sălbatice ce populau țărmul pontic și amintise de faima arcului getic, teribilul arc getic, de toți cunoscut. Într-un loc, în Pharsalia sa, numele dacului, getului și al iberului se întâlnesc în același vers: Hinc Dacus premat in de Getes ocurrat Hiberis.

Versul acesta a fost interpretat de Isidor din Sevilla ca un vaticiniu: Spania avea să fie invadată de geți. Vaticiniu împlinit, după cum vom vedea. N-a fost vreo îndoială.
Lumea întreagă avea să fie invadată de geți. Nu numai Spania. Lumea întreagă avea să fie întemeiată încă o dată de ei.

Nu s-a scris însă adevărata istorie a geților, istoria mitului getic, mult mai mare și mai semnificativă decât cea a faptelor concrete, pe care le numim istorice. Faptul concret se consumă, nu servește decât pentru o povestire. Mitul e permanent și, chiar dacă ia forme nebanuite și obișnuiește să se ascundă, adevărul lui e prezent și se proiectează asupra viitorului. Ideea getică e unul dintre miturile cele mai obsedante și mai puternice din imaginația anticilor. Pentru romanii din primul secol după Hristos, care așteptau sfârșitul iminent al lumii, părea un lucru aproape sigur că de la Dunărea cu sălbatică Peuce avea să se dezlănțuie cataclismul. Tot un hispanic, cel mai citit, Seneca, într-o pagină grandioasă, descrie înfricoșătorul spectacol al „zilei fatale” când Dunărea dezlănțuită își va înalța apele până la cer și „într-un singur vârtej prapastios, va cuprinde o imensă întindere de pământuri și cetăți”. Când scria această pagină, care amintește viziunea de teroare a Potopului lui Michelangelo, filosoful presimțea poate că nu se înșela și că, de acolo, de la Dunăre, chiar dacă nu așa de curând, dar nici foarte târziu, avea să se ivească într-adevăr sfârșitul lumii. O profeție, între altele, aparținătoare lui Seneca.

DESCOPERIRI CARE POT SCHIMBA CURSUL CĂRȚILOR DE ISTORIE

De pe ținutul de unde Soarele își începe călătoria pe bolta cerească, vizitând meleagurile țării noastre, vin cele mai noi descoperiri referitoare la venerarea discului solar: cinci sanctuare dedicate acestui cult. În luna martie a.c., urmarind șirul fortificațiilor ridicate de romani pe malul vechi al Dunării cu scopul protejării anticului drum danubian, atenția mi-a fost atrasă de localitatea Seimeni. Situată la mai puțin de 10 km de Cetatea Axiopolis, fondată de către regele de origine greacă al Traciei, Lisimach, localitatea Seimeni este menționată pentru prima dată în jurul anului 1600. O parte dintre soldații domnitorului Constantin Șerban s-au răsculat împotriva lui și au trecut Dunărea. Acești soldați se numeau Seimeni și se pare că au întemeiat localitatea cu același nume. Însă dovezile arheologice susțin că alți locuitori au fost fermecați de frumusețea malului dunărean, cu multe secole în urmă: în sudul localității a fost descoperită o așezare din perioada Latene.

Descoperirile efectuate la începutul anului prezintă un fapt surprinzător: soldatii fugari au întemeiat noua localitate exact peste un superb sanctuar tracic sau geto-dacic. De fapt, o bună parte din sanctuar a fost distrusă prin construirea caselor și de către factorii de mediu (lacul), întreaga zonă fiind supusă eroziunii.

Cel mai cunoscut sanctuar de la noi din țară închinat cultului solar este cel de la Sarmisegetuza, în cadrul căruia „Soarele de andezit” are un diametru de 7,1 m. Comparativ cu acesta, sanctuarul de la Seimeni se prezintă cu 58 de discuri, posibil din lespezi de piatră, fiecare disc având diametrul de 20 m. Într-un singur disc ar încapea o întreagă gospodărie: casă, curte și anexe. Discurile sunt separate între ele de ziduri cu grosimea de 4,3 m, însă există și discuri grupate câte două. Pe unul dintre discuri, având o poziție centrală (întregul ansamblu are formă ovală), se observă o formă spiralată, o posibilă rampă către zeul suprem.

Localitatea Seimeni se află în zona de influență a anticului oraș greco-roman Axiopolis, care, înainte de a fi reconstruit de Constantin cel Mare, a fost fondat de Lisimach, regele grec al Traciei. Cetatea Axiopolis se află la 3 km S de Cernăvodă, în fața insulei Hinog, pe malul drept al Dunării. Necropola cetății se află poziționată la 4,5 km S pe șoseaua Cernavodă – Cochirleni.

Pe Dealul Sofia, aflat în nordul localității Cernavodă, au fost descoperiți într-un mormânt din necropola de înmormântare aparținând culturii Hamangia din neoliticul mijlociu „Gânditorul” și perechea sa.

Conform Repertoarului Arheologic Național:
– situl arheologic eneolitic de la Cernăvodă  – „Dealul Sofia” – începând de la 100 m V de Primăria orașului până la malul Dunării. Descoperiri în cadrul sitului:
– așezare epoca eneolitic – Cultura Cernavodă
– așezare epoca eneolitic – Cultura Gumelnită
– situl arheologic neolitic de la Cernavodă – Coada Zavoiului – așezare și necropolă

La Cernavodă, în punctul „La Cetate” din apropierea tell-ului, a fost descoperit un mormânt. Inventarul funerar este specific Culturii Gumelnița (P. Hasotti, 1977, p. 89).

Localitatea Seimeni se află la o distanță de 4,5 km de necropola neolitică, iar posibilul sanctuar, care este poziționat chiar lângă localitate, are dimensiuni de 1,0 x 0,4 km.

În cadrul sanctuarului de la Seimeni sunt prezente motive reprezentative a trei culte:
– Cultul Soarelui – discul
– Cultul Marii Zeițe, în ipostaza de Zeiță Șarpe – spirală
– Cultul apelor – Dunărea

Cultul Soarelui a luat ființă odată cu începutul agriculturii, entitatea abstractă a bunurilor Pământului-mamă atragând nevoia de exteriorizare a primilor agricultori și punând bazele primului cult – cultul agrar.
Conform cunoscutului etnolog și scriitor Romulus Vulcănescu: „Din relatările mitografilor antici, greci și latini, despre daci și daco-romani, ca și din descoperirile arheologilor români, reiese că acest cult al soarelui s-a format pe teritoriul Daciei preistorice, înainte de etnogeneza dacică și s-a dezvoltat după această etnogeneză la daci și mai apoi la daco-români, pentru a se menține la protoromâni„.

Cultul Zeiței Sarpe se remarca prin apariția în spațiul carpato-dunărean, încă de la sfârșitul paleoliticului, a unor ornamente reprezentând șarpele prin: linii simple, unduite sau în zigzag; spirale plane și foarte rar helicoidale; meandre și chiar șiruri de romburi – imitație a desenului existent pe spatele viperei cu corn – animal veninos aducător de moarte, endemic în această arie.
Conform materialului „Semiotica româna în vizită la UNESCO”, motivul spiralei își are originea în paleoliticul superior al spațiului carpato-dunărean și reprezintă șarpele, animal căruia, în timpuri de demult, pe aceste meleaguri, i-a fost atribuită o simbolistică duală încă din neoliticul timpuriu, dar a rămas pentru întregul neolitic ca simbol al regenerării ciclice a naturii din care a derivat, probabil, mai târziu și concepția referitoare la nemurirea dacilor.

La traci, motivul șarpelui, ca simbol al regenerării ciclice a naturii (la această latitudine șarpele intră sub pământ pentru hibernare în imediata apropiere a echinocțiului de toamnă și reapare la suprafață odată cu echinocțiul de primavară și cu reînvierea vegetației), este prezent încolăcit pe o tulpină în reprezentările Cavalerului Trac.

Se mai observă aproximativ 59 de discuri, fiecare disc având 20 m diametru. Discurile sunt încadrate cu ziduri având grosimi de până la 4,5 m.

Cultul apelor este prezent și la geto-daci, ca și la alte popoare antice. Dunărea era fluviul lor sacru și Strabon confirma acest lucru atunci când localizează Cetatea Histria pe malul lacului Sinoe, „la o departare de 500 de stadii de gura sacră a Istrului”. Acest cult se regăsește în obiceiul dacilor de a nu porni la război înainte de a lua în gură apă din Istru, jurând că nu se vor întoarce acasă decât după ce vor învinge pe dușmani. Geto-dacii cunoșteau potențialul vindecător al apelor minerale și al apelor termale. Urme ale acestui cult au rămas în mitologia românească, unde Dunărea este considerată un fluviu sacru cu calități purificatoare.
Merită menționat faptul că, în conformitate cu Repertoarul Arheologic Național – pentru localitatea Seimeni:
– așezarea latene de la Seimenii Mari, între soseaua Cernavoda – Topalu și Dunărea, în S localității.

Motivul spiralei:
– după potopul gigantic petrecut în urmã cu 7.600 de ani pe locul unde acum se află Marea Neagră (conform cercetătorilor americani, William Ryan și Walter Pitman, care primesc în anul 2000 cea mai înaltã distincție din partea Columbia University, Shepard Medal pentru cercetări exemplare în geologia marină), un grup aparținând populațiilor carpato-dunarene duce acest motiv până pe malurile Rinului și al Senei, unde au fost descoperite vase acoperite cu forme de spirală – spirala carpato-dunăreană, valuri concentrice, desene rectangulare și tot felul de forme geometrice, asemănătoare cu cele din Moldova;

– în vechiul alfabet heroglific egiptean, semnul spiralei are înțeles de apă;
– la tracii din Asia Mică, întreaga suprafață a armei era acoperită cu motive geometrice, în care domină spirala, motiv decorativ de mare efect, exprimând atât rafinamentul triburilor care o produceau, cât și nivelul societății care solicita asemenea obiecte. În ornamentația cu caracter geometric, pe obiecte de lut sau pe arme, se desprind unele elemente dominante: cercuri, cercuri cu cruce, spirale, toate simbolizând soarele. Aceste ornamente ilustrează deosebita importanță pe care au dat-o Tracii cultului zeului-lumină;
– spirala apare ca ornament pe piesele din tezaurul dezgropat de Schliemann la Troia;
– apare pe portalurile caselor țăranilor daci, ori pe covoare, pe fote și țesături, semnificând drumul parcurs de sufletul omului, pâna la locul de întâlnire cu Zamolxe, dar și evoluția, începutul și sfârsitul; este poate cel mai caracteristic, dar și cel mai ermetic simbol al poporului nostru;

Ipoteze:
Conform lui Mircea Eliade în „Istoria credințelor și ideilor religioase„:
Nu știm în ce măsură structura inițiatică și eshatologică a misterului lui Zalmoxis mai supraviețuia în epoca lui Strabon. Dar autorii antici vorbesc despre anumite eramiți și oameni religioși și probabil că acești specialiști ai sacrului prelungeau tradiția mistică a cultului lui Zalmoxis. Un alt amănunt pare de asemenea important pentru Strabon: faptul că Zalmoxis  – ca și, mai recent, Deceneu – realizase o carieră atât de prodigioasă grație mai ales cunoștințelor sale astronomice și mântice. În sec. al VI-lea e.n., dar sprijinindu-se pe izvoare mai vechi, Iordanes descria în termeni extravaganti interesul preoților daci pentru astronomie și științele naturale. Insistența pe cunoașterea corpurilor cerești poate oglindi informații exacte. Într-adevăr, templele de la Sarmisegetuza și de la Costești, al căror simbolism urano-solar este evident, par să fi avut o funcție calendaristică.

Despre traci, Mircea Eliade scrie:
După Herodot, tracii adorau pe Ares, Dionysos și Artemis; totuși, regii lor venerau pe Hermes, ai cărui descendenți se credeau. Cât despre Hermes, care, după Herodot, era cinstit exclusiv de către regi, adică de aristocrația militară, el este greu de identificat. Herodot nu face nicio aluzie la zeul solar, deși un asemenea zeu este din belșug atestat de alte surse (R. Pettazzoni, The Religion of ancient Thrace). S-ar putea așadar vedea în Hermes trac o divinitate solară. Câteva secole mai târziu, monumentele zise ale eroilor cavaleri se înmulțesc în Balcani; or, Eroul-Cavaler este identificat cu Apollo. Este vorba totuși de o concepție mai târzie care nu lămurește deloc teologia regală menționată de Herodot.

Cultul lui Dionysos trac amintește ceremoniile ce se desfășurau în timpul nopții, în munți, la lumina făcliilor; o muzică salbatică (zgomote de lovire în cazane de bronz, chimbale, fluiere) îi îndeamnă pe credincioși să scoată țipete de voioșie într-un dans circular, furios și învârtejit. Mai ales femeile erau acelea care se dedau acestor dansuri dezordonate și epuizante; costumul lor era straniu; ele purtau bessares, lungi veșminte fluturânde, făcute, pare-se, din piei de vulpe; deasupra acestora piei de caprioară și, probabil, pe cap, coarne. În mâini, țineau șerpi consacrati lui Sabazios (nume trac pentru Dionysos), pumnale sau tirsuri. Ajunse la paroxism, la nebunia sacra, ele apucau animalele alese pentru sacrificii și le rupeau în bucăți, sfâșindu-le și mâncându-le carnea crudă. Omofagia rituală savârșea identificarea cu zeul; participanții se numeau acum Sabos sau Sabazios.

Așa cum a arătat și Nicolae Iorga, fenomenul horal reprezintă o reminiscență a unui străvechi ritual mitico-magic de urcare la cer care se savârsea pe tot cuprinsul Daciei încă din epoca paleolitică. Ritualul numit Kolabrismos sau Kolo era o horă ezoterică; în timpul dansului, oamenii se înfrățeau, formând o frăție magico-rituală. Sunt puține date privitoare la Kolo-ul trac, dar putem să le completăm cu ceea ce știm despre hora actuală.
În Enciclopedia Britannica găsim următoarea definiție: Kolo derivă din denumirea veche slavonă a cuvântului roată. Kolo-ul era probabil dansat în adorarea Soarelui, cu mult înainte de sosirea slavilor în peninsula balcanică.

Kolo-ul trac a dat la noi Hora, la sârbi Kolesca, la bulgari Horo-ul, la rusi Korovad-ul si la greci Choros-ul. Din Kolabrismos – ul inițial au evoluat două tipuri de horă: cea închisă de tipul cercului și horă deschisă, care cunoaște mai multe variante, dintre care cea a horei deschise de tip spiralat mai supraviețuiește doar la macedoromâni, precum și la docoromânii din Banat și Oltenia, diminuându-și însă caracterul magic. Se presupune că aceasta se apropie cel mai mult de ritul arhaic inițial.
S-a stabilit că, pe teritoriul Daciei, fenomenul horal este prezent chiar din epoca Culturii Cucuteni (3700-2500 î.Hr.), ultima mare cultură cu ceramică pictată din Europa. Descoperirea la Bodesti-Frumușica a unei reprezentări în ceramică a unei hore formate din șase femei, aparținând acestei Culturi, ar atesta faptul că pe teritoriul țării noastre există un cult al spiralei magice, anterior celui existent în India, Tibet și China.

Pe culmea unui deal situat pe malul Istrului, în sanctuarul de la Seimeni, mii de femei dansează înlănțuite câte 30-40 în interiorul unor discuri imense. Sunt câteva zeci de astfel de hore. Se rotesc într-o bucurie frenetică, apoi se desfac în spirale care se strâng spre interiorul discurilor, de unde se extind iar în cercuri până spre margine.
Pot dansa la lumina misterioasă a Lunii, venerându-l pe Dionysos. Dar la fel de bine pot dansa cu 2000 de ani în urmă, bucurându-se de mângâierea caldă a Soarelui, mulțumindu-i pentru recoltele bogate.

UN SANCTUAR SIMILAR LÂNGA LOCALITATEA MIREASA

La aproximativ 25 km de localitatea Seimeni, lângă localitatea Mireasa, am descoperit un sanctuar similar cu cel de la Seimeni. Se mai observă patru discuri cu diametrul de 26 m.
Localitatea Mireasa nu este cuprinsă în Repertoarul Arheologic al României al Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” și nici în Repertoarul Arheologic Național.

La mai puțin de 25 km de Seimeni se află localitatea cu un nume parcă predestinat să însoțească primul sanctuar descoperit la altarul Zeului Soare: Mireasa. Cununa este împodobită cu patru cochete discuri cu diametrul de 28 m, amplasate pe malul unui pârâu. Alaiul nu se lasă așteptat: nu trebuie decât să ne îndreptăm privirile spre sudul Dobrogei. Acolo unde apele mării pătrund insistent până la poalele dealurilor, racorindu-le, se află două localități apropiate, Vîrtop și Albesti. Un mic râu se strecoară vioi printre pliurile dealurilor, pierzându-se în sclipirile golfului. Este martor mut al mileniilor de istorie și încă mai păstrează ecourile incantațiilor izvorâte de pe platourile misterioase ale celor două sanctuare, odată cu apa izvoarelor.

TOATE ACESTE SANCTUARE AU FOST DESCOPERITE DE UN BRAȘOVEAN, INGINERUL PINTILIE CRISTIAN

Un inginer pasionat de arheologie a descoperit noi structuri de ziduri și cetăți antice în Dobrogea. Ciudatele imagini rivalizează cu desenele din cîmpia Nazca.

Dobrogea, tărâmul celor mai vechi cetăți grecești de pe teritoriul României, nu și-a dezvăluit încă toate secretele. Un brașovean pasionat de arheologie a studiat această zonă cu ajutorul programului Google Earth.  Navigînd de la un vestigiu istoric la altul, a descoperit formațiuni fortificate despre care nu pomenesc tratatele de istorie ȘI CARE CERCETATE ATENT DE SPECIALISTI POT ADUCE SCHIMBĂRI ESENȚIALE CĂRȚILOR DE ISTORIE.

sursa: enciclopediagetodacilor.blogspot.com