Vladimir Găitan: Simplitatea este un cuvânt pe care am început să-l uităm foarte mult! Alex Iordăchescu: Trebuie imaginat un nou mod de a rezista, nu prin IMAGINI, ci dincolo de IMAGINI!
Despre o tehnologie care a acaparat toate mijloacele de comunicare. Despre trecerea, într-un ritm alert, de la ecranul-spectacol — care era calea predominantă de relaționare într-o rază a omenirii apusă parcă — la ecranul omniprezent, cu impact global. Am punctat certitudini ale realității cinematografice, am avut curiozitatea de a ști care este, la ora ecranului hipermodern, destinul gândirii și al expresiei artistice. În esență, am adresat întrebări și am primit răspunsuri. De la doi maeștri: actorul Vladimir Găitan și regizorul Alex Iordăchescu.
Pentru început, l-am invitat la dialog pe iubitul Horia Vrabete — personaj pe care și l-a însușit relativ recent, sub bagheta regizorului Sergiu Nicolaescu, în Ultimul corupt din România, din 2012:
Mi-am refuzat orice implicare în aceste întâmplări — 3D, 4D… Mi-am prelungit plăcerea de a citi o carte
Vladimir Găitan: „Trebuie să-ți mărturisesc că eu nu am deschis în viața mea un computer și nici măcar un laptop. Nu sunt dușmanul acestor lucruri, copiilor mei le-am luat de-acum 10 ani, la primele apariții. Dar, efectiv, mi-am prelungit plăcerea de a citi o carte. Referitor la ce se întâmplă cu acest domeniu: sunt atehnic. Mi-am refuzat orice implicare în aceste întâmplări — 3D, 4D, ecran tactil, miniatural. M-am retras în cochilia mea și mă uit la filme normale. Am văzut Avatar, care a fost mai ciudat pentru mine, l-am acceptat ca atare, dar, în general, mă feresc de zona asta, pentru că din punct de vedere profesional o consider foarte falsă, artificială. În curând se va renunța la noi, probabil… Unde va mai fi Dustin Lee Hoffman, unde va mai fi Robert De Niro, Pacino (Alfredo James)? Aceștia sunt câțiva din actorii uriași a căror interpretare m-a fascinat dintotdeauna. Consider aceste tehnici nocive, mai ales pentru copii. Aș introduce un program foarte bine controlat asupra acestui fenomen despre care aud că se vorbește tot mai des și care se poate răzbuna foarte urât pe noi toți: acum se bat recorduri, prin toate mijloacele, având ca miză violența. Acest gen de cinematografie duce la infantilitate, la imbecilitate.”
S-a uitat de Alain Delon, Lino Ventura, Jean Gabin, Michel Serrault…
Chiar dacă este de acord cu afirmația despre cinematograf a criticului de film Jean Serroy, Găitan nu ezită să fie sincer, păstrându-și calmitatea și diplomația definitorii. Astfel, ne împărtășește opinia sa: „Eu am despre critici o părere destul de rezervată, pentru că ei nu au o operă proprie și se ocupă cu a fi contra muncii celuilalt.”
„Cinematograful este un mijloc de a spune ceea ce nimeni nu poate spune prin cuvinte, în afară poate de poezie. El este în sine un limbaj, care e combinația mai multor arte, un limbaj infinit de frumos, infinit de profund și care poate nara orice poveste.” (afirmă, într-un interviu, criticul de film Jean Serroy)
Coordonatele amintirilor domniei sale conțin nume sonore ale cinematografiei italiene și nu numai, mărturisind: Vladimir Găitan: „Eu nu am să uit niciodată filmele rusești excepționale, care mi-au bucurat tinerețea sau cinematograful italian, despre care tânăra generație nu știe: Alberto Sordi, David Kaufman… Din punctul meu de vedere, cinematografia americană a făcut foarte mult rău Europei, pentru că a venit cu o forță financiară uriașă, iar Europa nu a putut să țină pasul. Vorbesc de marile industrii de film, gen Cinecittà (care a fost unul din cele mai mari studiouri de film din lume și, totodată, supranumit «Orașul filmului»). Următoarea generație s-a oprit la Depardieu și cam atât! Dar s-a uitat de Alain Delon, Lino Ventura, Jean Gabin, Michel Serrault… Actori minunați, minunați…!!! Vorbim de niște vremuri care s-au cam dus și trist este că nu vine nimic în loc. Iar despre ceea ce vine, pot spune că sunt niște accidente. E puțin! Înainte vorbeam de o școală, iar acum vorbim de niște accidente.”
Înainte de a afla ce lipsește acestei ere a cumulului, ce înregistrează transformări profunde, resimțite, mai ales, la nivelul formei originale, prototipice a sălii de spectacol, i-am adresat întrebarea: La ce tip de ecran ar trebui să revină cinematograful, astfel încât să aibă loc o diminuare consistentă a mutației culturale?
Vladimir Găitan: „Fenomenul mutației culturale afectează, astăzi, tot mai multe aspecte ale creației, dar și ale existenței însăși. Voi fi sincer. Eu consider că ar trebui să revenim la ecranul clasic, normal, la așa-zisul ecran plat. Sunt un bun spectator de cinema, prefer să mă deplasez din fotoliul meu pentru un film bun, un film de calitate, la ecranul actual din sălile de cinema, care mă satisface, dar nu-mi prea place nici acest sunet foarte eficient, dat foarte tare. Am întâlnit această realitate a sunetului dat la maximum, în ultimele mele vizionări (The Ladykillers, de Tom Hanks), dar cred că acest aspect ține și de operator, care realizează setările într-o asemenea manieră. Am fost și în alte săli de cinematograf unde acest sunet dolby surround era prezent, dar era plăcut, nu era agresiv. Sunt genul de spectator care vrea măsură și-atâta tot.”
Vladimir Găitan a mai spus și ceea ce scapă, de fapt, acestui univers, aflat într-o continuă expansiune: „Simplitatea… ador și, în același timp, îmi este dor de acest cuvânt, pe care am început cu toții să-l uităm foarte mult! Simplitatea și normalitatea. Dorința asta permanentă de epatare, de agresivitate, dorința asta exasperantă, indusă, de a fi în pas cu… Dar nu mai vreau să fiu în pas cu..! Mi-e dor de lucrurile retro, de tehnicile mai puțin avansate de altădată! Sunt lucruri care țin de plăcerea, intimitatea noastră și nu de a fi în pas cu ceva anume.”
Îndrăgitul actor Vladimir Găitan le pregătește cinefililor o întâlnire cu Pescărușul, invitându-ne, în acest sens, la frumoasa premieră a piesei cehoviene, din luna aprilie, în aceeași locație: Teatrul de Comedie, din București.
Imaginile și-au pierdut substanța și legătura cu sacrul
L-ați cunoscut în Periferic (în regia lui Bogdan George Apetri), unde a făcut parte din distribuție alături de Ana Ularu, Andi Vasluianu, Mimi Brănescu, în 2010. A regizat scurtmetrajul Andreea și tramvaiul în 2004. Este producătorul filmelor: La cosmétique du bonheur (2013), Lullaby to My Father (2012), Ryna (2005) și L’enfance d’Icare / Copilăria lui Icar (2009). Cea din urmă producție menționată a stârnit interpretări controversate din partea mass-mediei românești, care, neînțelegând dorința umano-regizorială de a traduce o viziune interioară, a spus despre debut că este „pretențios”.
Regizorul Alex Iordăchescu mi-a spus, în interviul acordat în mai 2011 despre Copilăria lui Icar, că: „Este un film relativ ermetic, nu pentru că mi-am dorit să fie așa, ci pentru că am privilegiat intuițiile pe care le-am avut pe moment, formelor mai convenționale. Nu e neapărat o calitate, idealul este să le îmbini în mod armonios. Am remarcat că filmul a atins deseori oameni foarte sensibili și/sau cu o educație care îi face să-și pună întrebări (științe sociale, filozofie, etc.).” A explicat ce înseamnă, în viziunea sa, „discursul despre cinema”, printr-o trimitere eficientă și practică la filmul realizat, Copilăria lui Icar:
Alex Iordăchescu: „Am lucrat intuitiv pe aspectul cinematografic, cu dorința de a traduce o viziune interioară. Am scris note de intenții, dar ce e important, până la urmă, este ce aduce acest film în lume, fie mică sau mare contribuția lui. Cred că el este bogat la nivel de interpretare. Și îmi place când fiecare poate să-și croiască filmul lui, să existe o plasticitate a «materiei» filmului. Mi se pare că lumea în care trăim nu e liniară sau binară și îmi doresc să fac filme care să traducă «țesutul» acesta. Cel puțin, îmi place ideea asta, mă face să mă simt mai liber și îmi permite să fac lucruri neașteptate.”
În stare de dependență, nevoia de a satisface pulsiunea scopică depășește capacitatea de a înțelege și a asimila imaginile
De asemenea, regizorul Iordăchescu a menționat că: „S-a trecut de la ecran la ecrane, mai mici, mai multe. Raporturile s-au inversat, atât în talie, cât și în proiecție/emisie. Prin multiplicarea lor, imaginile și-au pierdut substanța și legătura cu sacrul, au devenit «iluzii adevărate», «realitate virtuală», droguri ieftine. În stare de dependență, nevoia de a satisface pulsiunea scopică depășește capacitatea de a înțelege și a asimila imaginile, care trebuie să-și îndeplinească funcțiunea din ce în ce mai repede, din ce în ce mai intens (în sensul: violent, vulgar, etc.). Cinematograful despre care vorbești nu cred că va mai «reveni» ca atare, sau, în orice caz, nu în civilizația noastră. Trebuie imaginat un nou mod de a rezista, nu prin imagini, ci dincolo de imagini. Altfel zis, dat fiind că imaginea nu va mai regăsi dimensiunea sacrului (sau cel puțin nu va mai fi recunoscută ca atare), devine urgent să-i luăm puterea nocivă de a se prezenta sub chipul realității, deci să o «dezvăluim» ca iluzie. Ultimul film al lui Amos Gitai, Lullaby to my father, merge pe linia asta. Asta nu înseamnă că nu e poezie și «cinema» în filmul lui, dar reușește să se desprindă de orice fascinație pentru imagini și, tocmai prin cinematografie (cadraj, montaj, alternanță ficțiune/documentar), să meargă «dincolo» de imagini. Este inutil să precizez că majoritatea oamenilor nu înțeleg nimic din filmul ăsta sau nu le place… Dar cred că e calea cea bună pe care Amos o explorează.”
Ștefania Argeanu, studentă, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, specializarea Psihologie, UAIC, Iași.
