Tânjește vreodată criticul de teatru Oltița Cîntec după emoțiile din viața unui actor?   

Nu. Știu că există perspectiva că unii se fac critici pentru că nu au reușit să se facă actori. Există perioada copilăriei, când fetițele se dichisesc, se îmbracă cu rochiile mamelor, cu pantofi cu toc, cântă în joacă, se văd actrițe, dar eu n-am avut o asemenea etapă. Dacă aș fi vrut să fiu actor, aș fi dat la Teatru.

Pe de o parte, e un feedback pentru artiști; misiunea criticului e să sublinieze părțile reușite, să le critice pe cele mai puțin împlinite, să observe evoluția profesională a unui regizor, a unui actor, fiind la curent cu universul său artistic și așezându-i în față o oglindă.

Nu vi se pare o viață liniară cea de critic? Nu riscați să uitați replica, dar nici nu sunteți aplaudată la scenă deschisă.   

Eu nu tânjesc după aplauzele publicului. Din punctul meu de vedere, profesia de critic trebuie să stea în partea neluminată a sălii de spectacol. Partea cu reflectoarele, cu aplauzele publicului, cu vizibilitatea este în scenă. Actorii se bucură de ea sau înfruntă insuccesul, amărăciunea. Eu am fost dintotdeauna o persoană foarte curioasă, scormonitoare, analitică, perfecționistă. Din punct de vedere profesional, mi se potrivește postura de critic, de analist al fenomenului teatral. Eu nu mă simt foarte bine pe scenă, nu e locul meu acolo. Profesia se alege în acord cu propria personalitate, iar eu am avut înțelepciunea de a alege bine. Nu e adevărat că a fi critic e mai puțin provocator decât arta actoricească. E foarte importantă analiza unui spectacol. Pe de o parte, e un feedback pentru artiști; misiunea criticului e să sublinieze părțile reușite, să le critice pe cele mai puțin împlinite, să observe evoluția profesională a unui regizor, a unui actor, fiind la curent cu universul său artistic și așezându-i în față o oglindă. Pe de altă parte, există responsabilitatea față de public; una dintre satisfacțiile cele mai mari pe care poți să le ai în calitate de critic este ca un cititor să-și spună, în diverse contexte, că exact așa a simțit sau a receptat și el un spectacol.   

Vi s-a întâmplat vreodată să fiți criticată pentru munca de critic?   

Există, neoficial, și o critică a criticii. Reacțiile artistului sunt firești și țin de psihologia lui. Când scrii de bine, actorul e prietenul tău și te declară cel mai talentat și cel mai valoros critic. Asta până la o ulterioară cronică, în care îi faci niște observații și atunci ai devenit, pe loc, dușmanul lui. Acesta este și motivul pentru care eu nu am prieteni în mediul artistic: este principiul meu profesional și uman. Când ești prieten cu un actor sau un regizor, oricât te-ai strădui să fii obiectiv, judecata de valoare este virusată. Cel mai bine, în cazul în care ești prieten cu o persoană din acest mediu, e să te abții de la a scrie despre spectacolele lui. Asta face parte din deontologia mea personală. Alții nu știu cum fac…

Un om rațional, după ce analizează o cronică, critici la adresa lui, își temperează latura emoțională și își asumă posibilele greșeli. Astfel, se ajunge la respect.

Care a fost cea mai puternică reacție a unui personaj criticat?   

Eu sunt o persoană mereu deschisă la discuții. Nu mă deranjează dacă cineva vrea, în termeni civilizați, să avem o polemică la nivelul ideilor sau să dea o replică în presă. Chiar mi s-a întâmplat ceva nostim. Un actor, nu îi voi da numele, m-a căutat la telefon, dar nu pe cel mobil, ci pe cel fix, de la teatru. Nefiind la birou, mi-a lăsat o „notă telefonică”: foarte supărat, a rugat-o pe secretară să noteze tot ce spunea el, deși ea protestase că nu-și poate pierde vremea. Apropo de asta, îmi amintesc o întâmplare din biografia lui Miluță Gheorghiu. Supărat pe un cronicar al vremii, a avut un conflict mai violent și i-a aplicat câteva bastoane când l-a întâlnit pe Sărărie. Eu, una, sper să nu mă aflu în situații de genul acesta (râde). Un om rațional, după ce analizează o cronică, critici la adresa lui, își temperează latura emoțională și își asumă posibilele greșeli. Astfel, se ajunge la respect.   

Sunteți și un critic de viață?   

Da, sunt o persoană riguroasă. Din păcate, sunt și perfecționistă. Mulți interpretează asta ca pe o lipsă de flexibilitate. Un spectator pretențios.  

De când v-a cucerit teatrul inima?   

Eu sunt ardeleancă, mi-am făcut studiile, inclusiv cele liceale, la Târgu Mureș. Acolo am mers la Teatrul Național, la Teatrul de păpuși. Îmi plăcea foarte mult Filarmonica din Târgu Mureș, care funcționa în Palatul Culturii, ca și acum. Iubeam concertele-lecție, o formulă foarte nostimă de a înțelege muzica simfonică și de a-i apropia pe copii de această zonă a artei. Chiar regret că astăzi nu se mai organizează asemenea lucruri, de familiarizare a copiilor, de la vârste fragede, cu arta. Instituțiile occidentale, inclusiv cele teatrale, au programe de formare a publicului, pentru „le jeune public”, își asigură astfel publicul pentru anii care urmează. Revenind, cam de atunci am cochetat cu teatrul, dar n-am știut mereu „ce o să mă fac când o să fiu mare”.   

Dacă tot ne aflăm la Luceafărul, vin adulți fără copii la o piesă de teatru pentru cei mici?   

Da, dar nu foarte des. De exemplu, la deschiderea stagiunii de acum doi ani, am gândit un eveniment pentru a atrage publicul: am acordat, pentru o zi, gratuitate adulților și am avut succes. Cel puțin în cazul meu, este un transfer de energie extraordinar între copiii care vin la teatru și mine. Când intră ei în sală, vuiește holul de alergătura lor, vor să stea în primul rând, să fie aproape fizic de personaje. Arta teatrului are viitor, din punctul acesta de vedere. Este teatrul cea mai veche dintre arte, dar trebuie să ținem cont de spiritul vremii. Acum avem un concurent greu de bătut: cinematografia. Chiar și eu merg deseori la cinema, uneori singură, la lungmetraje de animație. Nu am reușit să-mi conving niciun membru al familiei să meargă la Ice Age 3. Surpriza, când am ajuns la cinema, a fost că sala era plină de adulți. Nicio urmă de copii.   

În afară de animație, ce fel de spectacole nonconformiste urmăriți?   

Meciuri de fotbal, dar fotbal autentic. Mă uit ca la un spectacol când sunt două echipe foarte valoroase. Aș merge și eu pe stadion dacă ar fi un comportament civilizat. La meciurile din străinătate am văzut între spectatori tinere, doamne, copii, familii, dar la noi încă domină primitivismul. Chiar am citit o statistică foarte interesantă: în 2009, gradul de ocupare al sălilor de teatru a fost mai mare decât cel al stadioanelor din țară.   

Vă plac marionetele?   

Da, îmi plac. Regizori importanți din arta spectacolului teatral folosesc adeseori tehnici specifice teatrului de animație. De exemplu, la începutul anilor ’90, regizorul Silviu Purcărete a făcut la Teatrul Țăndărică din București o minunăție de spectacol cu marionete, „Cenușăreasa”, care se joacă și acum, după atâția ani. Mi-am amintit de marele nostru regizor pentru că tocmai o să-mi apară o carte despre el. Sunt, din păcate, oameni care nu înțeleg specificul teatrului de animație și consideră că e un gen minor, ceea ce nu e decât o dovadă de ignoranță. Mie îmi plac mai mult succesele mari din teatrul pentru cei mici decât succesele mici din teatrul pentru cei mari.

Reușiți să priviți o piesă de teatru ca simplu spectator, detașându-vă de rolul de critic?   

Da, doar nu intru în sala de spectacol în robă, cu o mimică a feței care să nu poată fi descifrată! Mă bucur, mă întristez, mă enervez sau mă plictisesc ca orice alt om venit la teatru. Sunt poate un spectator mai pretențios, dar simt nevoia de a mă bucura de spectacol. Uneori, dacă ceea ce văd este de proastă calitate, mă ridic la pauză și plec. Sunt siniștri criticii care nu trăiesc ceea ce văd.

Ați declarat într-un interviu că vă plac filmele polițiste, ați vrea chiar să scrieți o carte cu intrigă polițistă. Care este ultimul astfel de film văzut?   

Îmi plac foarte mult, soțul meu mereu mă critică: „iar te uiți la filme polițiste?”. Din cauza curiozității mele cred că am o slăbiciune pentru ele; îmi plac enigmele, îmi place să ghicesc criminalul. Când o să am timp, sigur mă apuc de scris. În general mă uit la seriale, mai ales „CSI” și „Monk”. Ultimul film văzut cred că a fost „Sherlock Holmes”.   

Vă nemulțumesc și filmele uneori?   

Tot timpul. Îmi dau seama imediat când filmul e prost. Spiritul critic mi s-a manifestat de mic copil. Când eram mică, până și desenele animate le criticam și îmi imaginam altfel personajele.   

Vă place să călătoriți. Ați fost în Franța, SUA, Italia, Germania, Malta, Danemarca. V-ați rătăcit vreodată?   

N-am un spirit de orientare impecabil, dar am mereu o hartă cu mine. Aș fi panicată dacă m-aș rătăci. Când călătoresc, îmi place să descopăr totul singură, nu-mi plac deloc excursiile organizate, cu grupul. Călătoria e modalitatea perfectă de cunoaștere. Cineva mi-a spus că sunt „Speedy Gonzales”, ba sunt aici, ba dincolo.   

Unde ați vrea să mai ajungeți?   

În Asia, oriunde. Nu aș merge niciodată în Africa.   

Și evoluția dumneavoastră aici, la teatrul Luceafărul, a fost ca o călătorie. Ați fost secretar literar, acum sunteți director artistic. Vă copleșește poziția de lider?   

Nu… teatrul este echipă. Poate liderul e mai în față, dar echipa trebuie să funcționeze foarte bine. Aș minți dacă aș spune că nu-mi place să conduc. Sunt o fire activă, pragmatică, picioarele mele nu sunt pe pământ, ci în pământ, până la glezne, iar lucrurile astea sunt în avantajul meu. Depășesc mereu momentul neplăcut când aflu o problemă și trec repede la pasul doi: „ce facem?”.   

Ce vă enervează cel mai mult la oamenii dintr-o echipă?   

Comoditatea mă scoate din minți, lipsa de responsabilitate, atitudinea „laisser faire, laisser passer”.   

V-ați implicat în proiectul DramatIS, în încercarea de a promova tineri autori ieșeni de texte pentru teatru. Ați găsit „românul cu talent”?   

Da, sunt mulți tineri talentați. Dar, din păcate, în România nu se poate trăi din scris. Nici măcar Mircea Cărtărescu sau Dan C. Mihăilescu nu fac asta. Nu înseamnă că nu trebuie să încurajăm tinerii să scrie. Trebuie și mult exercițiu pentru perfecționare, nu doar așteptarea muzei. Nu ne-am închipuit că vom găsi un nou Shakespeare, dar acest proiect e un mod de a-i apropia și de scenă.   

Ce fel de pedagogie aplicați studenților de astăzi? Câtă răbdare v-a mai rămas?   

Pedagogia mea e una liberală, interactivă, creativă. Aștept un student care să vină să-mi arate mie o carte, o idee, iar eu să nu știu de existența ei. În acest învățământ vocațional nu pot aplica niște tipare, nu-i pot învăța cum să joace dramaturgia lui X. Studenții trebuie ajutați să se cunoască, să se descopere, să învețe care tehnici de interpretare li s-ar potrivi.   

Trăiți două vieți practic: una personală și una profesională. Care dintre ele e un joc al ielelor?   

Eu nu le pot separa foarte rigid, mai ales că partenerul meu de viață e tot din domeniul spiritual, discutăm, avem opinii diferite. Familia e foarte importantă pentru mine. Cum mereu am un proiect profesional, trebuie să echilibrez cu familia. Nu pot să-mi imaginez cum e să nu ai cu cine împărtăși bucuria succesului sau chiar o problemă.   

Numele „Cîntec” nu v-a inspirat vreodată să criticați muzica? Ce vă place să ascultați?   

Ascult muzică clasică, nu compoziții atonale care mă epuizează. Merg și la operă, nu în Iași neapărat. Am fost recent la Bruxelles și am văzut un spectacol de operă făcut de un regizor care pe mine mă interesează foarte mult, Romeo Castellucci. El e foarte inovator și gândește totul foarte pictural, vizual. Cinci ore am avut ocazia să admir un spectacol extraordinar. Am și scris o cronică, dar am evitat să mă pronunț în legătură cu partea muzicală, interpretarea soliștilor, m-am axat pe partea de spectacol. Granițele ferme între teatru, operă, concerte s-au labilizat în ultima jumătate de secol. Nu-s lipsită de calități vocale, am fost în cor, dar… de cântat nu mă apuc!   

O replică preferată aveți?   

„Restul e tăcere”.

Interviu realizat de Ginju Liliana Gabriela