Mai întâi a devenit un fel de „erou comunal” – fiindcă l-a luat valul în ’56, în miezul revoltei studențești din Timișoara, când a ținut un discurs, pe care l-a plătit cu exmatricularea, pierzându-și dreptul de-a mai studia în vreo universitate. A devenit antrenor de tenis și victimă în ochii tuturor. Generalul unității militare pe care o antrena i-a dat într-o zi jeep-ul, ca să transporte niște materiale. Așa, din victimă în ochii altora, a devenit, în propriii săi ochi, un soi de martir, suspectat pe nedrept de colaborare cu Securitatea. ”Mi-am zis: aș putea face mult mai mult, dar soarta m-a constrâns să fac asta. Și m-am complăcut repede în situația de victimă”, îmi spune Ioan Holender, omul care conduce Festivalul „George Enescu” și-a cârmuit Opera din Viena vreme de 19 ani. În ’59 a plecat în Austria. Încerc să înțeleg cum s-a transformat „eroul-victimă” într-un om puternic pe fruntea căruia s-a ștampilat: „autoritar”. „Autoritar am fost mereu. Și când eram antrenor. Le spuneam: << La ora trei începe antrenamentul. Acum e 3.15.>> <<Da, dar știți că tramvaiul…>> << Pe mine nu mă interesează tramvaiul. Eu am fost aici, iar dumneata, nu. Du-te acasă. Nu mai am nevoie de tine>>. Deci am fost un profesor rău”. Eu cred că a obligat oamenii să-și asume responsabilitatea. Pe toți, chiar și pe artiști. „Angela Gheorghiu mă urăște fiindcă i-am spus că la mine nu merge cu fițele ei. <<Am fost la San Francisco>> mi-a zis. <<Atunci du-te înapoi la San Francisco>>. Și sunt multe Angela Gheorghiu”. Cel mai fericit a fost pe scenă, iar nu în fotoliul de director. „Când am cântat în ultima operă de copii, contemporană, am intrat în aceeași fervoare ca acum 40 de ani. N-am fumat, am exersat și-am cântat. Mi-a plăcut enorm. Deodată am devenit colegul lor! Totul s-a schimbat!” Eu cred că atunci, omul atât de criticat s-a simțit, în sfârșit, acceptat de oamenii din preajmă. „Mi-e frică de tot și de toate”, îmi spune cel care a fost numit până și „dictator”. „Adică tot comportamentul acesta, de om puternic, vine din frică?”, îl întreb. „Din înfrângeri devii victorios, nu din victorii”, îmi răspunde.

Vă place Orfeu?

Orfeu și Euridice. Revenirea din Iad… Da!, îmi place povestea și prin muzică putem învinge împotriva Răului, împotriva Iadului, împotriva morții…

În orfism, e „responsabil” și de misterele prin care zeul e dezmembrat și apoi reînviat. Ați avut vreodată senzația că viața vă tot desface în bucăți?

Că viața m-a făcut bucăți? Da! Absolut! Viața m-a tot constrâns să părăsesc drumurile alese de mine. Acum, asta o spun faptic, fără dureri și fără sentimente. Viața m-a constrâns – nu să fac ce nu vreau, dar să nu fac ce vreau.

Un jurnalist a scris că ar trebui să fiți recunoscător comunismului că ați fost dat afară din facultate și nu ați mai avut dreptul să vă mai înscrieți la vreuna, fiindcă așa ați plecat în Viena. Atunci ați reacționat abrupt, accentuând că ați fost îndepărtat de la traseul pe care l-ați ales. Ați dezvoltat nevoia de-a fi stăpân pe propria viață, de avea controlul?

Hotărârea care a reprezentat apogeul vieții mele, n-am luat-o eu. Au luat-o alții, iar eu am acceptat-o. Devenirea mea în fruntea acestui institut, al Operei din Viena, n-a fost decizia mea! N-a fost, nici măcar, tendința mea! N-a fost împotriva voinței mele, dar n-a fost voința mea. N-a fost ceva născut din mine, ca să rămânem cinstiți. Asta nu-i un răspuns la întrebarea ta, dar nici departe nu este.

Ascult și am impresia că asist la înmormântarea mea

Ați fost vreodată introspectiv, problematizând ce se întâmplă cu viața dumneavoastră?

Nu! N-am avut niciodată timpul necesar să-mi pun problemele astea. Mi le pun acum, poate mai mult decât în orice perioadă a vieții mele.

Din pricina vârstei?

Din pricina timpului, da. Mă surprind din ce în ce mai des făcând bilanțuri. Asta n-am făcut-o niciodată înainte. Cred că sunt speriat de anii pe care-i am.

Vă gândiți ce va rămâne în urma dumneavoastră?

Nu. Eu nu mă gândesc la asta, deși îmi este mereu amintit acest aspect, de către alții care-mi spun: „ce ați făcut dumneavoastră…”. Asist din ce în ce mai des la cuvinte care se spun despre mine, iar răspunsul meu e: „Ascult și am impresia că asist la înmormântarea mea”. Asta o spun, așa, fără sentimente. Relatez.

Legat această impresie, că „asistați”. V-ați simțit vreodată spectator față de propria viață?

Nu totdeauna, dar mă simt și caut să mă simt – și am dorința și voința de-a mă simți – spectator. Pentru a putea judeca obiectiv și fără exagerări, situațiile. Și a mea, proprie.

Nu sunteți o fire pasională? Vă plăceau celebritățile și în tinerețe ați pierdut un an de studii fiindcă v-ați îndrăgostit.

Mă îndrăgostisem de handbalista Lucia Dobre, iar celebritatea are, într-adevăr, ceva catalizator. Am fost foarte mândru să merg la terasa Corso împreună cu ea. Acest lucru nu s-a schimbat. Și astăzi celebritatea atrage și are un efect erotic.

Ce au deosebit oamenii celebri față de anonimi, în afară de noroc?

Dar nu norocul declanșează celebritatea. În primul rând, celebritățile știu ceva ce majoritatea nu știe. Sunt oameni care au un talent. Arta, spune Goethe, începe acolo unde tehnica nu mai poate răzbate. Tehnica, toată lumea și-o poate însuși, nu-i așa? Fetiței mele, care va avea un concert în seara asta și e foarte timorată și necăjită, i-am spus: pentru tine, în viitoarea ta viață de artistă, singurul parametru care te duce mai departe, ești tu însăți. Dacă în seara asta vei avea succes la public, dar tu vei ști că ai cântat prost, atunci ține-te de ce știi tu. Și invers. Dacă ai un eșec, dar tu crezi că ai cântat foarte bine, atunci să fii mulțumită.

Toată viața am luptat. Nu m-am jucat mai niciodată

Ați fost bun în sport, în matematică, ați cântat. Ați simțit că trebuie să vă hotărâți și să-alegeți un singur talent pe care să-l cultivați?

O persoană mi-a spus cândva o frază care s-a înfipt în subconștientul meu: în viață trebuie să faci ceea ce îți permite să oferi celorlalți, cu cel mai mare randament. Și ceea ce-ți aduce succesul personal. Iar succesul este concluzia ta, nu a celorlalți, prin care îți dai seama că tu ai ceva ce alții nu au, iar asta te face mulțumit, ca să nu spun „fericit”. Asta a fost punctul nevralgic care m-a adus la canto. Am spus: „asta e vocația vieții mele, asta mă face fericit”. Ziua cea mai împlinită din toată viața mea de până acum a fost cea în care mi s-a spus: „îți oferim un post de prim bariton”, în stagiunea din ’63-’64. Am fost în ceruri de fericire. Niciodată nu mi s-a mai întâmplat așa ceva. Nici când am fost la Opera din Viena, care a avut două faze: prima când am fost numit de Eberhard Waechter și a doua, după ce a murit și am rămas singur.

Abia atunci v-ați simțit singur?

Da. M-a întrebat o televiziune cum mă simt, că am preluat toată puterea. Dar eu simțeam c-am rămas foarte, foarte singur. Până atunci luptasem. Nu avusesem timp de gânduri din aceastea.

În viața dumneavoastră, preponderent ați luptat sau v-ați jucat?

Toată viața am luptat. Nu m-am jucat mai niciodată. Timpul de „joacă” nu l-am prins nici la sfârșit. Fiindcă întreaga viață m-a acompaniat frica. Și acum. Am avut conferința aceasta la Iași și-am fost terorizat vreme de-o săptămână întreagă. Fiindcă am ales un subiect care n-a fost ușor. Am vrut să vorbesc despre Lucian Boia, recapitulând capcanele istorice care l-au pândit, să vorbesc despre epurările legionarilor, despre epurările comuniștilor, despre Sadoveanu și aderarea lui la ideologia comunistă și tot așa. Când am anunțat despre ce vreau să vorbesc, mi s-a spus: „e fantastic să abordați subiectul acesta, dar lăsați-l că e riscant”.

V-ați simțit curajos să vorbiți despre asta?

Am fost mândru de mine c-am abordat această temă. Dar am fost foarte ușurat când m-am uitat în sală și-am văzut doar 26 de persoane. Erau tineri și prin asta mi-a fost mult mai ușor. Fiindcă știu ideile preconcepute ale celor mai în vârstă, despre ceea ce s-ar chema „românism” și la care sunt foarte sensibili, ca să nu folosesc alt cuvânt. Obiectivitatea față de noi înșine poate produce și multă repulsie.

Și când erați director aveați obiceiul de-a contrazice preconcepțiile, fie criticând public, de pildă, Balul Operei, chiar dacă e un eveniment tradițional, fie vorbind despre tabu-uri culturale. Îl tot pomeneați de Karl Böhm, ultimul director al Operei din Viena din perioada nazistă și primul director de după Război.

Și-am fost huiduit public pentru faptul că i-am spus numele! Cât nu i-am pronunțat numele, s-a acceptat. Dar, am zis: „și-acum să vă spun cum se numește, fiindcă noi, cu toții, știm cine e, dar nu-i spunem pe nume. E Karl Böhm” și n-am terminat de pronunțat c-au început cu „huo!” și „terminați!”. Le-am zis: „N-am terminat, aveți răbdare, că vreau să mai spun și alte lucruri. Nu huiduiți acum prea tare c-o să aveți motive și mai puternice să protestați!”

Ați ales subiecte sensibile știind ce reacții veți provoca?

N-am făcut-o ca să-mi dau importanță. Doar că nu m-am îngrădit la „cele necesare”. S-a spus: „se bagă în toate Holender. Despre orice se-apucă să vorbească”. Dar am vorbit mereu fiindcă m-am simțit cumva obligat să abordez aceste aspecte. De ce tocmai eu am adus aminte acestui popor austriac despre acea perioadă de șapte ani, ’38-’45, pe care au acoperit-o? Ei se comportă de parcă nu ar fi existat asta în istoria lor.

Ce anume vă făcea să vă simțiți obligat să le „recuperați” trecutul?

Nu m-am gândit că sunt obligat față de mine însumi. Am simțit, pur și simplu, instinctiv că am această obligație. Acum, o fi ceva legat de… (râde) tragerea în roată a lui Horia, Cloșca și Crișan și răzbunarea mea împotriva urmașilor acestora. Vedeți, că această educație socialistă, comunistă, românească e foarte intim prinsă înăuntrul meu. Românismul meu e foarte adânc așezat în ființa mea.

Îmi este frică să nu decad în forma unui om în vârstă, cu burtă, dureri și neputințe

Ați avut o exprimare foarte lirică la un moment dat, spunând că vă simțiți ca un copac „și cu cât te îndepărtezi mai mult de sol, cu atât mai mult tânjești după rădăcini”.

Asta pentru că rădăcinile devin din ce în ce mai puternice, cu cât copacul crește mai mult. Altfel, s-ar dărâma! Iar eu am trăit până la 25 de ani în România, iar rădăcinile mele sunt profund românești.

„Sunați” romantic. Vă place natura?

Da! Foarte mult! Și aici, în Iași, m-am dus să mă plimb prin Grădina Botanică cu Alina, fetița mea. Ea a văzut acolo niște pui de câine abia născuți și-a vrut să se joace cu ei – este o fetiță foarte timidă, foarte retrasă și sensibilă. Am întârziat în Grădină, dar îmi pare rău și-acum că până la teiul lui Eminescu n-am ajuns. I-am zis: „Uite, Alina, nu-i păcat că am venit până aici și n-am ajuns la tei?” „Tată, da-i mult mai frumos aici!” și-am spus: „nu, nu, la teiul lui Eminescu… Măcar să pun și eu mâna pe el, dacă-s aici, la Iași”. Sigur, poți să zici că asta-i un sentimentalism! Dar pe de altă parte, în ciuda sentimentalismului meu, eu pot spune, spre deosebire de alți sentimentaliști, că Celan este mai cunoscut în lume decât Eminescu.

Vă împrospătați colindând?

Absolut! Urcând pe piscul de munte. Chiar și în vara asta am făcut-o, deși e mult peste puterile mele. Doamne, ce împlinire extraordinară îți dă momentul în care ajungi în vârf, la crucea aceea! Și ce plin te simți când ajungi jos, ridici ochii spre cer și spui: „eu am fost acolo, sus”. Orele acelea de urcare, de oboseală și efort, în care nu vorbești, ca într-un pelerinaj, îți limpezesc mintea! Și mai e ceva ce fac cu mare plăcere – înot. Nu mai pot ore întregi, dar jumătate de oră fără să mă opresc… Mă forțez să înot aproape zilnic. Poate că și din orgoliu sau din vanitate. Îmi este frică să nu decad în forma unui om în vârstă, cu burtă, dureri și neputințe. Sunt foarte auto-critic cu mine! Adică, lipsurile mele îmi sunt foarte conștiente mie însumi.

N-am puterea să schimb nimic

Printre aceste „lipsuri” se numără și orgoliul?

Eu? Nu consider că sunt o persoană orgolioasă. Legenda mea spune asta despre mine. S-au format tot soiul de zvonuri. Am, de exemplu – probabil – ceva țigănesc în sângele meu, fiindcă mă bronzez foarte repede, fără să stau prea mult la soare. Iar unii critici rău-voitori au spus că „domnul director își petrece vremea la solar”. În viața mea n-am fost într-un solar! M-au judecat că, „uite, Holender a jucat tenis și acum conduce Opera”.

Au spus că „un vatman conduce Opera”.

Au fost multe, mai ales în primii doi, trei ani de la numirea mea, când, după ce am avut, mă rog, niște succese, critica a fost extrem de virulentă – și anti-românească, și anti-semită, tot ce vrei.

Ați trăit o „poveste de succes” standard. Ați pornit de jos, schimbând becuri cățărat pe stâlpii de iluminare publică, ați condus tramvaiele care trebuiau reparate și tot așa până ați devenit directorul Operei din Viena. Nu vă mândriți c-ați condus tramvaie?

M-am simțit mândru când s-a filmat documentarul acela despre mine, „Holi”, și am știut când am condus tramvaiul unde sunt toate butoanele și tot ce am de făcut. Omul care era lângă mine a zis: „Doamne, da’ de unde știți?” Am zâmbit, „păi cum să nu știu, dacă voi n-ați mai modernizat nimic și tot ca pe vremea mea se conduc?!” Mă rog, sunt așa, niște nimicuri, poate, niște sentimentalisme. Dar în România am satisfacții – nu mai mari decât în altă parte, dar poate mai profunde. Simt totul mai intens aici, dar mă și dor mai intens unele lucruri care se petrec în această țară, știind că n-am puterea să schimb nimic.

Nu aveți puterea formală. Dar vă lipsește și cea informală, iar opiniile dumneavoastră sunt trecute cu vederea?

Îmi sunt trecute cu vederea, da. Cred că Festivalul „George Enescu” e singurul care îmi dă, aici, o anumite autoritate formală, fiindcă îl conduc onorific. Foarte mulți îmi spun: „e absurd ce faci”. Dar știu că astfel am mult mai multă putere. Fiindcă nimeni nu poate să spună: „Holender stă pe un post și se îmbogățește pe spinarea noastră”.

Și, concret, ce înseamnă această putere?

De exemplu, în situația asta din România, când orice populism are un foarte mare impact imediat, s-au reținut să spună ceva când le-am prezentat situația financiară a festivalului și le-am spus că totul costă șase milioane de dolari. Nimeni n-a dat în mine, nici un partid dintre toate astea care ba sunt la putere, ba în opoziție.

Am știut mereu să dezarmez oamenii

Ați refuzat să vorbiți sau să vă întâlniți cu destui politicieni în Austria. Cu politicienii români, în schimb, ați fost mereu foarte blând.

Cu politicienii din România nu am legături directe, din perspectiva postului meu. Am zis: „vindeți loja centrală și nu mai dați invitații la toate ministerele și la președinție”. „Nu se poate”, mi s-a spus. „Se poate sau nu se poate, cât sunt eu aici, faci așa. O vinzi”. „Nu, nu putem s-o vindem”. Am zis: „Da? Atunci așteptăm zece minute și apoi o împărțim gratis la studenți”. Și s-a făcut asta. Dar nu-i mare lucru, fiindcă am făcut la fel și la Viena. Loja primarului, loja președintelui, toate locurile oficiale se țin 24 de ore, până la începerea spectacolului și se vând numai atunci, în ultima zi. A durat ceva până am descoperit și-am zis: „Asta o schimbăm!” „Nu se poate”, mi s-a răspuns, „că doar le vindem”. „Le vindem, da, în ultima zi, când nu le mai cumpără nimeni?. Bine, dacă vrei s-o dăm gratis la studenți, o dăm la studenți. Fac așa cum vrei dumneata, fiindcă dumneata vrei asta!” Atunci, s-a schimbat: „bine, bine, încercăm să schimbăm. Vom cere asta”. ”Nu vom încerca nimic. Pur și simplu scriu o scrisoare pe care o voi semna. Este o comunicare, nu o cerere! Nu întreb, ci comunic!”. Cu chiu cu vai, am reușit să schimb regula: cu o săptămână înainte trebuie să se declare cine dintre oficiali își dorește să participe la spectacol. Altfel, locurile sunt scoase la vânzare. Și așa au apărut: „Holender este autoritar”, „se crede buricul Pământului”, „crede că-i Opera lui personală”. Toate astea au venit, dar, totuși, m-au ținut. M-au suportat mai mult decât pe oricine altcineva înaintea mea.

V-ați simțit creator?

Da! M-am simțit creator pentru a facilita creația altora! Exact asta e! Dar responsabil m-am simțit publicului! Întotdeauna! De exemplu, acum niște ani, m-a deranjat taxa de garderobă. Adică intri într-un teatru, plătești biletul de intrare după ce ai plătit deja subvenția prin taxele și impozite reținute automat din salariu. Deci ai plătit deja pentru ceva, ai venit să consumi ceea ce ai plătit, apoi mai plătești încă o dată, prin bilet. De asta, prețul biletului de intrare, ceea ce se plătește a doua oară de către om, trebuie să fie unul decent. În nici un caz nu poate fi unul comercial! Dar să mai plătești și pentru garderobă?! Am zis: „Scoatem taxa aceasta!” Mi s-a zis: „nu se poate, că rămânem fără bani”. Se adună din banii pe garderobă sute de mii de euro, pe stagiune. Cheltuielile mici determină cheltuielile mari. Asta a fost deviza mea toată viața. Și sunt considerat un om foarte îngust și zgârcit. Am spus: „N-am nevoie de acest venit. Garderoba trebuie să fie gratis”. „Dar dacă e gratis, tot va trebui să plătim garderobierii”. „Da, îi plătim”. Am ajuns până la ministrul de Finanțe. „Atunci, vă reducem bugetul” „Reduceți bugetul. Salariile garderobierilor trebuie să fie incluse în buget și eu nu pot să vă dau înapoi niște bani care deja v-au fost plătiți din taxe și impozite. Ar fi un furt.” ”Deci nu-mi dați”, îmi zice. „Nu eu îți dau. Nu-s banii mei. Eu îți dau banii altora. Dacă dumneata vrei să fii ajutat de mine, îți dau eu, în particular, dacă îmi ceri. Dar eu nu pot să-ți dau banii altora”.

Ați știut întotdeauna să intimidați oamenii?

Da! Cred că am știut mereu să-i dezarmez! Dar dragostea față de mine n-a crescut prin aceste acțiuni. Eu n-am fost un om iubit. Și nici în instituție n-am fost. Acum, am auzit și fraza asta: „dragostea domină în interiorul Operei de când Holender s-a dus”. Acesta e un om foarte drăguț cu toată lumea, vorbește încet, are timp de toți, îi ascultă. Eu spuneam: „mai repede! Nu-mi spune același lucru de trei ori. Am înțeles!” sau „degeaba îmi spui acum, pentru a șaptea oară despre asta. N-am făcut-o până acum fiindcă nu consider că trebuie făcut și dacă mai repeți o dată, tot n-am s-o fac”.

Asta a rămas, că Holender țipa la oameni

În momentul în care ați lucrat cu Andrei Șerban, ați fost întrebat cine-i și-ați răspuns: „O să vedeți”. Când ați propus punerea în scenă a unei opere de Enescu, pe care echipa n-o cunoștea, le-ați retezat-o cu „o veți învăța acum, că merită”. Ați pretins mereu încrederea, refuzând explicațiile. Funcția v-a adus stilul acesta?

Nu știu, am devenit repede așa. Am introdus – ceea ce nu mai fusese făcut până la mine – discuții cu publicul, de două ori pe an. De fiecare dată, întâlnirile acestea le-am început cu fraza: „Eu nu am nimic să vă spun, fiindcă ce-am avut de spus se vede din repertoriu și din spectacole. Ne-am adunat aici ca să-mi spuneți relele”. Fiindcă omul, din rele învață. Eșecurile și înfrângerile mele artistice au fost foarte amplu și cu mare bucurie reflectate, analizate și evidențiate. Spectacolul cu Macbeth a fost un eșec – nu din perspectiva muzicienilor, pentru că ei au fost la înălțime. Din punctul acesta de vedere, întotdeauna mi-au fost respectate deciziile. Uneori, chiar prea mult, în ceea ce privește selectarea interpreților. Până și distribuții proaste pe care le-am făcut, au fost admirate. Când eram impresar, îmi amintesc că-n momentul în care un director a fost aspru criticat pentru că a ales un anumit muzician, el s-a apărat cu: „Dar de la Holender vine!” însă regiile sunt, acum, ceea ce decide succesul sau insuccesul unui spectacol. Mă refer la ceea ce se numește acum, cu ironie fie spus, „regie modernă”, acest „altfel” care se tot flutură pe scenă.

V-ați exprimat foarte vocal când un regizor a vrut să introducă în spectacol un act de sodomie cu un porc.

Da, era un regizor celebru pe care nu-l refuza și nu-l cenzura nimeni. Dar eu m-am simțit mereu responsabil. E o vorbă, că directorul artistic „stă în spatele” regizorului și veghează. Eu n-am stat în spate, ci alături de el. Am stat în fața lui. Niciodată n-am spus: „Andrei Șerban a făcut regia, iar nu eu. Spuneți-i lui, nu mie!” Nu! Eu l-am angajat pe Andrei Șerban, deci eu sunt responsabil și de ceea ce-a făcut el.

Ați apărat mereu oamenii pe care i-ați ales?

M-am luptat cu ei! Uneori, aproape la cuțite! Am avut un infarct din cauza lui Andrei Șerban. A spus-o și când a primit distincția de Doctor Honoris Causa, că și-l amintește pe Holender urlând. Dar Holender urlă foarte rar. Da, de patru, cinci ori Holender și-a pierdut stăpânirea de sine și a țipat. Asta a rămas: Holender țipă la oameni.

Să te lași să ajungi până la înfometare, te obligă să intri în sinea ta

Spuneați că v-ați simțit mândru și curios în momentul în care s-a difuzat la radio anunțul încheierii mandatului dumneavoastră. De ce?

Mândru și orgolios m-am simțit fiindcă la 18.35 am anunțat acest lucru unei singure agenții de presă și dimineața, la ora nouă, în știrile de trei minute de la radio, a și fost difuzat anunțul meu. Da, am fost foarte plin de mine!

Adică nu vă așteptați să stârniți o reacție imediată?

Nu.

Sperați că vă trage cineva de dumneavoastră să mai rămâneți?

Probabil că un anunț de acest gen sau o renunțare la un astfel de post, atât de important în această țară, nu s-a mai întâmplat niciodată. Ceea ce a uimit a fost faptul că n-am spus-o doamnei ministru, ci am anunțat-o direct, de capul meu, în presă, adică am vorbit direct, tuturor. A fost decizia mea și mi-am asumat-o fără să trec prin etapele intermediare, formale, conform cărora, mai întâi află cei aflați deasupra într-o ierarhie, aceștia își dau acordul și abia apoi decizia are dreptul să fie urmată și făcută publică. Eu am acționat direct. M-am hotărât și foarte repede, în ziua aceea rece din Stockholm, când îmi era frig și îmi era foame. Știți că atunci când îți este foame, mintea merge mai repede. Era vinerea lungă. Referitor la chestiuni evreiești, ziua de iom-kipur am respectat-o întotdeauna – n-am mâncat 24 de ore, uneori, chiar 26. În aceste zile mi-au venit idei extraordinare. Lucrul ăsta, să te lași să ajungi până la înfometare, măcar pentru o zi, nu este rău deloc. Nu ca să suferi, ci fiindcă asta te obligă să intri în sinea ta. Mi-am dat seama atunci că vor apărea cu siguranță voci care vor spune: „ăsta o să rămână aici până o să se senilizeze”.

Vă este frică să nu deveniți senil?

Da. Și mă monitorizez încontinuu. Sunt, uneori, anumite cuvinte care pur și simplu nu-mi vin. Paul Celan e un nume pe care-l știu foarte bine și care nu-mi vine în minte când îmi trebuie. Și sunt mulți Paul Celan deja, care îmi tot scapă, chiar dacă-i știu. Înregistrez acest lucru. Obosesc mental mai repede. Poate din pricina acestui stil de viață, de-a trăi în două limbi.

Am avut mereu instinctul de-a citi oamenii

V-ați gândit că sunteți obsedat de performanță?

Probabil că da. Adică nu probabil, ci sigur, da. Și acum, la Iași, a fost ziua aceasta, în care am avut conferința. În timpul zilei, m-am întâlnit cu Prelipcean, directorul Filarmonicii, care joacă tenis bine. M-a invitat la o partidă și-am acceptat. Am jucat de două ori. Am zis, „pai, eu, la una fac față. Dar la două…” Până la urmă, am luptat. Și-am câștigat. Și n-a fost ușor. În timpul jocului m-am surprins gândindu-ma: „uite, joc până la patru, după aceea trebuie să mă spăl și n-am nici măcar cinci minute să mă culc, să mă odihnesc, până la conferință”. Dar am făcut-o! Deci pot s-o fac. Soția mea mi-a spus: „dar de ce te duci acum, să te omori, când știi că diseară trebuie să fii întreg?”

De ce ați făcut-o?

Nu știu. Poate voiam să-mi arăt că încă o pot face. Nu știu de ce. Mereu acționez instinctiv. Refuz instinctiv. Accept instinctiv. Iar bucuriile mele îmi sunt date tocmai de faptul că ulterior, văd că instinctele mele sunt corecte, că funcționează, că nu mă înșel. De când eram impresar, am avut instinctul de-a citi oamenii. Fără să știu nimic despre ei, am simțit când cineva era plin, când cineva promitea. Asta este cu siguranță, o calitate a mea, să văd oamenii, chiar fără să-i cunosc.

Toți artiștii au cântat gratis pentru unul care nu le mai putea oferi nimic

Ați avut puțini prieteni, dar puternici. Când ați fost dat afară de la școala Sportivă, ca antrenor de tenis, din pricina dosarului dumneavoastră, generalul unității militare pe care o antrenați v-a păstrat totuși pe post până ați plecat din țară. Ați știut să vă apropiați de oameni puternici?

Cred că și asta e o trăsătură personală, a mea. Și după ce-am plecat din România m-am apropiat de oamenii puternici. De exemplu, am o apreciere personală, prin convorbirile pe care le-am purtat, pentru Ion Iliescu. Am vrut să vorbesc cu el, despre ce-a fost în ’89. Mi-a spus că el crede că a salvat țara de la un război civil, că uciderea lui Ceaușescu, așa, în grabă și fără un proces adecvat, a fost necesară fiindcă, după părerea lui, altfel ar fi murit mulți alții. L-am înțeles. Am rămas fidel față de acest om, cu un mare semn de întrebare – Mineriada. Mi-a spus că n-a avut curajul să cheme forțele de ordine, miliția și că i-a venit ideea să lase poporul să facă ordine. Ei, poporul a făcut ordine, dar pecetea asta i-a rămas. Pentru mine, istoria României este foarte palpitantă. Mă simt enorm atras de lucrurile care s-au petrecut aici. Soția mea îmi spune: „ești așa de unilateral în ce citești!” Acum sunt fascinat de Boia. Așa de mult îmi doresc să-l fi putut cunoaște pe omul asta, care mi-a stârnit un mare respect și admirație. E atât de interesant cum s-a născut legionarismul, care, în matricea sa inițială avea intenții pure. Sunt fascinat de soarta utopiilor, a ceea ce se naște pur și exact această puritate distruge oamenii când se încearcă integrarea ei în realitate. Românii sunt atât de inteligenți! Și asta e un fapt! Soția mea, care este din Elveția, până și ea a înțeles că românii sunt speciali prin spiritul lor inovator, prin creativitatea lor! Desigur, sunt calități din care nu facem nimic – ne transformăm creativitatea în capacitatea de-a improviza. Sunt acum fascinat de personalitatea lui Carol al II-lea, care a fost așa de diferit de Mihăiță al nostru. Am primit la un moment dat o distincție regală și-am avut ocazia să vorbesc cu regele Mihai. M-a deprimat! Dar așa m-a deprimat!- prin tot ce nu a spus. E o comoară a istoriei – i-a cunoscut pe Roosevelt, pe Stalin, pe Churchill. Te aștepți la altceva de la el!

Ați fost vreodată gelos pe artiști?

Da! Când eram impresar. Am fost gelos pe artiștii care nu m-au ales și s-au dus la alții. Am luptat împotriva altor impresari, cu îndărătnicie și ură! Însă artiștii m-au iubit și mă iubesc. Asta am constatat-o în seara aceea de 26 iunie când s-a făcut gala de adio. Și toți artiștii de acolo au venit și-au cântat gratis pentru unul care nu le mai putea oferi nimic, pentru unul care s-a dus într-un pensionar.

Atât de târziu v-ați dat seama că există și oameni care vă iubesc?

Ei, bine, atunci am primit convingerea definitivă și totală. Dar și săptămâna trecută, în Germania, aceasta cântăreață care este un fel de Callas din zilele noastre, a primit un premiu important ultra-mediatizat. Ei, și pe cine au chemat să vorbească acolo? Pe mine! și-am făcut-o cu mare bucurie că m-au ales pe mine.

Vorbiți de parcă v-ați demonstra dumneavoastră înșivă că există și oameni care vă apreciază. Spuneți că „v-au ținut”, „v-au suportat mai mult decât pe oricine altcineva”, „v-au ales”. Ce credeți despre dumneavoastră de aveți atâta nevoie să vă confirmați că nu sunteți un om urât de ceilalți?

Bine, asta e observația dumneavoastră și dacă eu simt că-i așa, atunci e-așa. De ce e așa? Asta nu pot să spun. Probabil că vine din lipsa de-a fi iubit.

Când un elev al școlii Germane m-a bătut în fața casei, s-a născut în mine o „disonanță”

După ce ați fost dat afară din facultate, ați devenit antrenor de tenis în pantalonii de frac ai tatălui dumneavoastră. Păreți să vă fi bucurat de viața pe care-ați avut-o.

Am scris două cărți despre viața mea. Prima, probabil că cea mai importantă, „De la Timișoara, la Viena”, reeditată de Cuvântul, e concepută acum 12 ani. Am scris-o fiindcă la un moment dat, am simțit nevoia să pun în ordine întâmplările prin care am trecut, pentru mine. Iar a doua carte, „Spuse, trăite, dorite”, e foarte diferită de prima, pentru că pe aceasta din urmă am scris-o după ce m-am retras din funcție și m-am simțit mai liber. Asta și fiindcă pe prima am scris-o fiind încă în funcție. Iar această, a doua carte, când Iașul mi-a sugerat s-o scriu și am făcut-o în jumătate de an, e concepută după ce m-am retras. În fine, în prima carte am povestit această tinerețe a mea, care n-a fost chiar atât de fericită și luminoasă cum ziceați că vă pare.

Dar spuneați, totuși, că vă plăcea ce trăiați – tenisul, orele particulare de muzică. În timpul facultății v-ați îmbolnăvit de meningită și tot învățați pentru examene. De ce nu vă prezentați întâmplările vieții ca pe niște drame?

Atunci când m-am îmbolnăvit de meningită am dramatizat faptul că învățam și…

Tatăl dumneavoastră nu v-a spus că urma să fiți exmatriculat și învățați degeaba. Așa e. Și-am mai dramatizat întâmplarea de la opt ani.

Când un elev de la Școala Germană v-a bătut măr cu-o bâtă, chiar în fața casei, fiindcă știa că sunteți evreu?

Ei bine, acea bătaie a produs o rană. În carte, am scris că a născut o „disonanță”. Bine, poate că „disonanță” e un cuvânt prea blajin.

„Blajin” vorbiți despre tot ce-a fost negativ. V-ați ferit de suferință?

Nu.

Ați vrut să credeți în potențialul formativ al „încercărilor”?

Da.

V-a infuriat faptul că după ce-ați fost bătut, tatăl dumneavoastră nu i-a cerut socoteală bătăușului, că nu a spus „nu”?

N-am înțeles. Dar nu te superi în mod conștient, la opt, nouă ani, pentru ce a făcut sau n-a făcut un părinte.

În tinerețe ați apreciat oamenii care au știut să spună „nu”. Vă amintiți foarte bine discursul colegului Daraban, din ’56, când studenții timișoreni au criticat socialismul. Apoi vi-l amintiți foarte bine și pe profesorul Argheriade, de la Institutul de Matematică și Fizică, care, după ce primise ordin să vă pice, fiindcă nu mai „aveați voie” să studiați, a refuzat să se supună sarcinilor de partid.

Am un respect deosebit pentru oamenii cu o verticalitate din a cărei pricină au avut dezavantaje în viață. Îi prețuiesc pe cei care sunt conștienți că demnitatea lor îi expune pericolului și totuși nu renunță la principiile lor. Dar, pe de altă parte, nu sunt de acord că oamenii s-ar fi născut ca să fie disidenți sau eroi. Eu sunt convins că oamenii s-au născut ca să supraviețuiască.