Sunt spectacole de teatru pe care le aștepți tocmai pentru că nu știi la ce să te aștepți. Ai mai citit poate și tu câte ceva despre, ți-ai mai aruncat în grabă ochii pe câte o cronică, pe vreun material de prezentare, dar vii și te așezi pe locul stabilit de doamna de la casa de bilete sau ales la întâmplare cu poftă. Pofta aceea care te devorează pe interior și se mulțumește cu orice până la adevăratul festin. Iar când nimerești o piesă cu personaje dispuse să se împrietenească cu spectatorii înainte de începerea propriu-zisă a reprezentației, te hrănești. Cu gesturile actorilor și cu forța lor de concentrare care trebuie să ignore zumzetul sălii în plin proces de umplere, cu diversitatea celor care au ales să respire câteva zeci de minute același aer cu tine, cu detaliile care compun decorul, cu frânturi de conversație de prin împrejurul tău.  

Jocuri în curtea din spate, spectacol pus în scenă la Teatrul Act București de către Bobi Pricop, după un text semnat de Edna Mazya și prezent în cadrul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr de la Iași, este un astfel de spectacol. Prin fiecare părticică ce îl compune, Jocuri în curtea din spate spune o poveste și predă o lecție. Trebuie doar ca tu, spectatorul, să fii dispus să vezi și să înveți. Și, prin simpla prezență în sală, îți ești dator să faci asta. Într-un decor auster, de un minimalism extrem, compus doar din cinci scaune, 5 personaje cu o forță de a reprezenta și de a da de înțeles clocotitoare se mișcă în spațiul intim limitat doar de indiferență și stârnesc reacții demne de erupții vulcanice. Rolul lor este de a vorbi despre adolescență, despre inconștiență, despre joaca fără reguli care poate naște drame pe viață, despre putere și neputință, despre nevoia de atenție și dragoste împărtășită, despre lacunele sistemului juridic. Construită pe două planuri care se întrepătrund pentru a duce înțelesurile textului către atingerea scopului, cel al evenimentului în sine și cel al procesului în care patru băieți sunt judecați pentru viol, acțiunea piesei începe cu un joc. Patru puști de 17 ani și o fată de 14 ani oscilează între naivitate și pofte trupești și sfârșesc prin a se maturiza înainte de vreme.  

În Jocuri în curtea din spate fiecare actor implicat în acțiune are două fețe, una de adolescent și una de adult cu diplomă de avocat nevoit să judece actele adolescentului. Dramaturgul Edna Mazya a ales ca subiect un caz real îndelung disputat în anii ’90 în Israel și i-a prezentat toate fațetele, expunând psihicul adolescentin unei disecții amănunțite. Naivitatea și teribilismul îi servesc drept arme în apărarea propriilor intenții. Fata de 14 ani din piesă își dorește atenție și afecțiune și se lasă manipulată de patru băieți aflați la vârsta la care hormonii conduc. Deși este încă un copil, se forțează să își arate apucăturile de adult, bea și fumează fără rezerve, și să cocheteze cu femeia din ea. Nu vrea cu niciun preț să apară neinteresantă în ochii băieților. Le dă de înțeles că limitele în relația dintre ei ar putea fi încălcate, dacă sunt suficient de bărbați pentru a demonstra că merită. Însă nesiguranța, frica, fragezimea minții și a trupului îi strigă prin toți porii: „Nu face asta, ești doar un copil! Poartă-te ca atare!”. Cei patru băieți, pe de altă parte, sunt prizonierii propriilor dorințe și ai propriei nevoi de a-și testa valențele de cuceritori. Văd doar ceea ce vor să vadă și manipulează totul în favoarea lor. Poate că mai au sclipiri de conștiință trează, din când în când, dar hormonii le șoptesc în ureche: „Nu fi fraier!”  

Celălalt plan al spectacolului pune toate luminile pe sistemul de justiție și pe felul în care acesta jonglează cu binele și cu răul. Argumentele pe care cei școliți în drept le prezintă într-un proces care îi are în prim-plan pe minori pot ușor transforma răul în bine și binele în rău. Cinismul, duritatea, lipsa de scrupule par să le domine actele celor care îi apără și îi judecă, în același timp, pe cei cinci tineri din Jocuri în curtea din spate.  

După vizionarea piesei semnate de Edna Mazya și însuflețite de actorii Teatrului Act București, Ioana Manciu, Pavel Ulici, Florin Hrițcu, Cezar Grumăzescu și Vlad Pavel, în minte ți se învârt cu o viteză nucitoare gânduri, oameni, situații, discuții, imagini, felii de viață. Te gândești la tine copil, la propriii copii sau la copiii apropiaților, îți amintești cum erai tu adolescent și cum ai crescut, ce oameni ai avut alături, cum ai iubit, ce frustrări ai acumulat și îți confirmi cine ești în prezent, de ce îți pasă, cum acționezi și reacționezi. Nimic din ceea ce ți se prezintă în cele 60 de minute nu te lasă indiferent. Dar, înainte de orice, muști cu poftă din interpretarea actriței Ioana Manciu. Cu un curaj demn de oamenii care își asumă talentul, aceasta redă, rând pe rând, fragilitatea, naivitatea, teama și teribilismul puștoaicei de 14 ani, dar și luciditatea, îndârjirea, isteria reținută a unei femei de carieră care tinde să fie de fiecare dată de partea nedreptății. O acompaniază și îi echilibrează prestanța tinerii actori Pavel Ulici, Florin Hrițcu, Cezar Grumăzescu și Vlad Pavel, și ei responsabili de două tipologii: cea a băieților aflați la pubertate și cea a avocaților care își vor cu orice preț cazul câștigat.  

Odată intrat în atmosfera din Jocuri în curtea din spate, aluneci cu subtilitate din trecut în prezent și din prezent din nou în trecut, îți pui întrebări, te revolți și ții partea cuiva, te bucuri de ceea ce vezi pe scenă și te întristezi de ceea ce ți se transmite, scapi câte un zâmbet și îți stăpânești cu greu lacrimile. Pentru că da, spectacolul este unul care îți rămâne în memorie, trece de cenzura și de selecția severă a propriului gust, prin universalitatea mesajului transmis și prin talentul pe care îl dovedesc cei care îl transmit. Din sala de teatru pleci convins că orice poezie se naște din suferință, că orice dramă poate porni de la prezumția de nevinovăție și că manipularea poate distorsiona într-atât adevărul, încât victimele îmbracă haine de vinovați.