Hai să vorbim puțin despre simpatii și antipatii lexicale.
Nu e nici un secret că în funcție de cât de predispus la ticuri verbale ești, în conversațiile curente poate, de exemplu, să îți displacă profund adică, la fel cum poți să fii un prieten al deci-ului pus la începutul unei propoziții sau al unei fraze, chiar dacă sunt mulți cei care ridică din sprânceană când îl văd cocoțat acolo și chiar dacă e cam din aceeași categorie de antipatii lexicale cu adică.
Dacă ar fi să mă refer la mine, eu nu îl simpatizez câtuși de puțin pe înfumuratul și bunul la toate aha.
Este un tic verbal, o obișnuință care și-a făcut loc în vocabularul de bază, încet dar sigur, dând din coatele sale gramaticale,
O vedetă lexicală pusă în valoare de mediul virtual.
Este un non-răspuns și cu toate astea m-a păcălit și pe mine.
A știut să câștige teren în fața mult mai simpaticilor și afectuoșilor înțeleg și cred pentru că e un cuvânt care s-a adaptat mai bine la nevoia de a fi scurt, de a avea la îndemână un răspuns care să nu îți pună la încercare comoditatea sau lipsa de timp.
Aha-ul este răul necesar al exprimării.
Așa că dacă îți spun că m-am săturat de aha, că nu mai vreau să aud de el, ce răspuns îți vine prima dată în minte?
Nu-i așa că aha?
Hai, recunoaște!