Un spectacol de teatru este ca un puzzle care se asamblează înfruntând curiozitatea și așteptările spectatorilor, criticilor, actorilor și regizorului, scenografului, a oamenilor de la lumini și sunet, a celor care schimbă decorurile. Textul, regia, decorul, muzica, jocul actorilor se amestecă și se îmbină pentru a da acțiunii contur, pentru a pune reflectoarele pe autor și pentru a crea un spectacol despre care să se discute mult timp după premiera sa.
Pălăria florentină, vodevil semnat de dramaturgul francez Eugène Labiche, propune publicului ieșean de teatru, din 16 februarie 2013, un nou astfel de puzzle. În regia binecunoscutului Silviu Purcărete și cu o scenografie gândită de apreciatul Dragoș Buhagiar, cea de-a doua premieră de pe scena Sălii Mari a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, după Iașii în carnaval, merge pe o rețetă sigură. Comicul de situație, de moravuri, trădarea, poveștile de amor, dansul, partiturile muzicale se amestecă pentru a da savoare reprezentației în care sunt implicați cei mai mulți dintre actorii naționalului ieșean.
Cine a fost prezent în sală în seara de 16 februarie și a asistat la desfacerea acestui spumant din colecția de vodeviluri a secolului al XIX-lea și-a lăsat euforia să se împrietenească cu aceeași euforie a vecinilor de rând și a constatat că nu doar vechimea și experiența contează, ci și entuziasmul pe care îl investești într-un proiect, precum și încrederea că rezultatul final al unei munci îndârjite nu poate fi decât unul grandios. Da, într-adevăr, numele care s-au implicat în producerea spectacolului Pălăria florentină sunt unele dintre cele mai mari din lumea teatrului românesc. Dar, dincolo de nume, și-a înălțat capul de o frumusețe covârșitoare, pentru a-i privi pe spectatori în ochi, talentul: talentul cu care sunt gândite decorurile, talentul cu care sunt interpretate personajele, talentul cu care este aleasă muzica, talentul cu care toate aceste elemente sunt legate între ele pentru a da strălucire spectacolului ca întreg și pentru a-l transforma într-un organism viu, cu nevoi și plăceri de oferit.
Într-un decor care își strigă simplitatea, minimalismul cu fiecare repoziționare, qui pro quo-urile vodevilului lui Labiche capătă amploare și întind capcane publicului pentru a-l determina să guste din plin intriga și să se concentreze pe relațiile dintre protagoniști, nu pe detalii care țin de așezarea în scenă și de butaforie.
De asemenea, muzica, foarte bine aleasă de către Vasile Șirli, este o componentă fără de care spectacolul lui Silviu Purcărete, o bucurie a simțurilor, și-ar pierde din farmec. În fiecare gest al fiecărui personaj, fie el privit individual, într-un moment de singurătate, fie ca parte a unui personaj colectiv în plină vervă, mustește ritmul. Plânsul fals, râsul isteric, patetismele amoroase pe care și le servesc protagoniștii nu ar mai fi la fel de intense și de convingătoare fără acordurile de pian și fără retușurile vocale acompaniate de același pian.
Personajele dramaturgului francez preluate de către actorii Ionuț Cornilă, Călin Chirilă, Petronela Grigorescu, Diana Chirilă, Andreea Boboc, Haruna Condurache, Daniel Busuioc, Doru Aftanașiu, Constantin Pușcașu, Dionisie Vitcu, Pușa Darie, Horia Veriveș, Petru Ciubotaru, Gelu Zaharia, Doina Deleanu, Emil Coșeru, Cosmin Maxim, Constantin Avădanei, Anne Marie Chertic, Tatiana Ionesei, Catinca Tudose, Georgeta Burdujan, Oana Sandu, Irina Răduțu, Livia Iorga, Brândușa Aciobăniței, Radu Ghilaș, Dumitru Năstrușnicu, Radu Hominceanu, Diana Roman, Alina Mândru, Tatiana Grigore, Mădălina Munteanu, Daniela Tocari, Andrei Sava, Alexandru Tatu, Sorin Cimbru, George Cocoș, Alexandru Iurașcu, Cosmin Panaite, Dumitru Georgescu și impulsionate de mecanismul de funcționare al unui vodevil îi fac părtași pe spectatori la tot felul de răsturnări de situație, îi poartă către un final fericit, în pași de dans și schimbând de la o replică la alta ritmul, tonalitatea. Pianul este prietenul lor cel mai bun. El le acompaniază bucuria, furia, nemulțumirea, confuzia. Și, deși atmosfera din piesă este de secolul al XIX-lea, la fel și costumele, publicul validează spectacolul ca fiind extrem de potrivit pentru un sfârșit de săptămână al anului 2013. Sala vibrează la fiecare glumiță a Don Juan-ului — personaj principal, la fiecare leșin în grup, la fiecare replică pusă pe note muzicale, la fiecare tăcere care se lasă odată cu cortina și care anunță încă o răsturnare de situație, la fiecare apariție din sală a unui nou personaj care își face drum spre scenă.
Totul în Pălăria florentină începe de la o întâmplare aparent nevinovată: în timpul plimbării de dimineață în afara orașului, calul tânărului parizian Fadinard mănâncă pălăria de paie a doamnei Beauperthuis, aflată în compania focosului ofițer Émile Tavernier. Problema este că doamna Beauperthuis este soția domnului Beauperthuis, iar Émile Tavernier este doar o persoană cu care doamna Beauperthuis își petrece timpul. Prin urmare, pălăria de paie trebuie recuperată rapid, lucru deloc simplu. De la această încurcătură se aprinde focul din piesa dramaturgului francez, foc care îi încălzește pe unii, îi afumă pe alții și le provoacă arsuri, de-a dreptul, celor care se simt direct vizați.
Personajul masculin principal din Pălăria florentină, tânărul parizian Fadinard, își găsește refugiu în carismaticul și talentatul actor Ionuț Cornilă. Acesta execută un adevărat tur de forță, trece prin multe registre și dă spectacolului strălucirea pe care o merită, alături de alte nume mari ale trupei naționalului ieșean. Râde, plânge, cântă, dansează, iubește, se luptă, aleargă de-a lungul sălii, de-a lungul și de-a latul scenei, încât îți vine, la un moment dat, să îi șoptești să își tragă sufletul pentru că ai nevoie de el până la final. Dar nu este necesar acest gest, întrucât Ionuț Cornilă își cunoaște resursele și le dozează în așa fel, încât să facă din personajul pe care îl interpretează unul cu „vino-ncoa’” până la ultima replică.
Lui Ionuț Cornilă i se alătură, cu aceeași forță a aleșilor, actorul Călin Chirilă care îl are în grijă pe viitorul tată-socru al tânărului Fadinard. Comicul de situație pare să fie specialitatea sa în vodevilul semnat de Eugène Labiche, așa că răspândește râsul în sală ca și cum nu ar fi nimic mai firesc pe lumea asta. Fără teamă de a exagera, la finalul reprezentației poți spune că acest actor care a dus drama la desăvârșire în piesa Edmond suferă de dublă personalitate artistică, întrucât întruchipează la fel de bine și suferința și spiritul jucăuș, pofta de comedie.
Roluri speciale li s-au atribuit actorilor Emil Coșeru și Cosmin Maxim. Aceștia, îmbrăcați în halat și cu bască pe cap, fac corp comun cu cei care schimbă decorurile și apar pe scenă pentru a-și executa propriile numere comice în timp ce personajele din piesă se ascund după cortină. Astfel, ei fac legătura între scenele din Pălăria florentină și sunt oamenii buni la toate, pentru că, pe lângă decor, au grijă și de menținerea vie a bunei-dispoziții a celor prezenți în sală.
Așadar, fără doar și poate, distribuția din Pălăria florentină este, într-adevăr, impresionantă, iar publicul nu va fi dezamăgit de niciuna dintre prezențele scenice. Pe lângă actori tineri ca Andreea Boboc și Horia Veriveș se dezvăluie privirii consacrații și iubiții Constantin Pușcașu, Doru Aftanașiu, Pușa Darie, Dionisie Vitcu, Petru Ciubotaru. Fiecare dintre acești actori se potrivește cum nu se poate mai bine cu personajul atribuit și își dozează atât de inteligent naturalețea, firescul, încât pare să își fi dat întâlnire cu rolul cu cinci minute în urmă și să îl fi asimilat prin toți porii până la desăvârșire.
Amestec de exuberanță care își balansează corpul pe sârmă în acordurile celei mai ritmate muzici și de umor lipsit de orice urmă de sfială, spectacolul Pălăria florentină în regia lui Silviu Purcărete pare condamnat la succes. Dragostea, căsătoria, trădarea se află pe buzele tuturor, protagoniști și spectatori, regia și scenografia se găsesc într-o comuniune perfectă, muzica intră în sânge ca un drog, ieșirile din decor și intrările în decor de undeva din mijlocul publicului sunt atât de surprinzătoare și de reconfortante, personajele lui Emil Coșeru și Cosmin Maxim fac atât de ușoare trecerile între scene și schimbările de decor, încât până la final palmele nu își mai găsesc liniștea și se mai ciocnesc din când în când între ele, în mijlocul unor scene în plină desfășurare, iar bucuria de a vedea un spectacol de teatru unic pune stăpânire pe fiecare dintre cei care aleg să ocupe un loc în stal, la balcon sau la lojă.
