Florentina Tone: „Pe mine, viața m-a răsfățat foarte mult. Ai înțeles?“ Frida Marcu te privește cu ochii ei mici și blânzi și îți surâde. Și ce „răsfăț“: ocuparea Basarabiei de către ruși în 1940, anii de pribegie din timpul războiului, deportarea întregii familii în Siberia, în 1949. Că așa se hotărâse de la Moscova, să-i ducă pe „culaci“ (chiaburi) „zapredelea respubliki“, în afara granițelor Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești.

Ne-am întâlnit în mai multe rânduri să-mi spună de-a fir a păr povestea vieții. „E un volum imens de amintiri…“ De fiecare dată, același ritual: am stat la masă, am băut ceai și-am ascultat. În spate, o lampă înaltă, cu abajur crem și lumină galbenă, și-un fotoliu adus de la Novokuznețk. Pe scaunul din dreapta, doamna Marcu vorbind, șoptind, murmurând. Pe masă, viața ei în câteva fotografii. Povești în ramă, paranteze, salturi înainte și înapoi, „eu nu știu ce-o să înțelegi din tot ce-ți spun“, avalanșă de nume, de localități, de clipe fericite înecate în teamă, în disperare… Am simțit povestea ca pe o spovedanie. Care-și cerea dreptul de-a fi spusă și care rămăsese închisă, atâta amar de vreme, între baierele sufletului.

„Ți-am spus că eu am vrut să scriu o carte cu tot ce-a fost. Mă rog, nu știu ce-ar fi ieșit, dar aș fi numit-o «Tinerețe furată». Că am stat douăzeci de ani în Siberia, de la 22 la 42 de ani. Cei mai frumoși ani mi-au fost furați. Știi ce înseamnă asta? Și pentru ce? Pentru ce? Ce-am făcut noi rău, de-am meritat să fim așa pedepsiți?“

Multe întrebări la care n-a primit nicicând răspuns, la care nici nu se mai străduiește să capete răspuns. Le ia ca atare, le ia cum au fost. Și când devin de nesuportat, cântă. Cântă și plânge. „Când îmi vine să plâng și nu pot plânge deloc, mă duc în baie, dau drumul la apă, cânt… și-ncep să plâng“. Și mai are un leac să țină piept amintirilor dureroase: rugăciunea. „Eu spun și dimineața când mă scol, și seara înainte de culcare, spun rugăciunea pe care mi-am compus-o singură. Adică îi mulțumesc lui Dumnezeu că mă simt bine, că sunt pe picioare, că am ce mânca, ce încălța, că am îmbrăcăminte, că am acoperiș deasupra capului…“

Copilărie fericită, întreruptă brusc Își începe povestea oficial: „Mă numesc Marcu Frida. M-am născut în anul 1927, în Basarabia, orașul Leova, județul Cahul, pe malul stâng al Prutului. M-am născut într-o familie înstărită, cu depozit de cherestea: tata, originar din Bucovina, născut în orașul Storojineț, mama, născută în Moldova, orașul Huși“. Treptat-treptat, rememorarea capătă nuanțe, zâmbete: copila Frida era răsfățată și capricioasă, „aia nu mâncam, cealaltă nu-mi plăcea, mama trebuia să-mi pregătească totdeauna ceva special“, „îmi plăceau lucrurile mici, covrigeii, ceșulețele, îmi plăcea ciocolata «Ursul de Vatra Dornei»“.

Își amintește glasul ascuțit al mamei, care-o striga „Frida!“ și știa că musai trebuie să-i răspundă, „mama era foarte severă și fuga fugeam la ea!“, își amintește cum se cățăra pe umerii tatălui și-l apuca de păr, „să-i fac coafura“, și tatăl o îmbrățișa și o pupa, își amintește cum s-au răsturnat cu sania, ea și tatăl, când se întorceau de la Huși de la liceu, și s-au amuzat copios, își amintește gustul pitei calde, făcute pe plită, pe care-o mânca la bunicul de la Huși… „Perioada frumoasă s-a terminat în 1940, cu datul afară din casă. Au venit rușii și au ocupat. Ne-au dat câteva ore să ne luăm bulendrele…“ Și gata, a trebuit să plece din casa aceea mare și frumoasă, pe care o construiseră părinții pentru cei trei copii și pe care o tot desena Frida, când era la școală. S-au mutat în casa bunicilor și „cu asta, la 13 ani, s-a încheiat copilăria mea!“

„Evacuația“: 1941-1944 Cedarea Basarabiei, în iunie 1940, a însemnat începutul coșmarului pentru românii de peste Prut. Pe care istoria urâtă și încurcată i-a chinuit, i-a încercat, i-a aruncat de colo-colo. Naționalizarea casei familiei Velter, numele de fată al Fridei, a fost urmată, un an mai târziu de „evacuație“. Așa numește Frida Marcu cei trei ani petrecuți în pribegie, în timpul războiului. „Au venit să ne spună de la administrația locală că trebuie să plecăm din oraș, că o să fie lupte crâncene! Cine-a venit? Nu mai știu. Oricum, n-am plecat de bunăvoie, de plăcere!“ Accentuează. „Să plecăm și să lăsăm tot, că se apropie frontul!“.

Se apropiau trupele româno-germane. Au plecat pe jos puhoi de oameni, zeci de mii, cu căruțe, cu cirezi de vite gonind, să scape de iureșul războiului. Rememorează, cu ochii minții, traseul pribegiei, nebunia: cu o căruță au ajuns în Cimișlia unde-au stat într-o casă părăsită, „erau o serie de oameni plecați deja“, au traversat Nistrul, au ajuns la Tiraspol, au plecat apoi c-un vagon de mărfuri și-au ajuns în Ucraina, unde-au rămas o lună de zile, într-un colhoz, au pornit-o mai departe spre Krasnodar, în Caucazul de Nord, „atunci au început bombardamentele, zi de zi, de două-trei ori pe zi, și bombardau deasupra noastră, iar noi eram în vagoane, un eșalon întreg!“.

De drumul ăsta, dintre Krasnodar și Stalingrad, se leagă cea mai cruntă amintire a Fridei, cea care o chinuie cel mai mult acum, când se gândește la ce-a fost, la ce-a trăit. „Când am urcat în tren, să plecăm mai departe din Krasnodar, tata era foarte bolnav. Și a murit așa, parc-a adormit. Era în brațele mele și eu n-am plâns deloc. Eu, care l-am iubit așa de mult… Dar acuma, acuma simt atâta… atâta remușcare!“ Strânge pumnul și lovește-n masă, cu furie aproape. „De ce n-am plâns?! îmi pun întrebarea. Acum, când dau de pomană, eu în primul rând spun «pentru tata». A vrut așa să moară, să fie îngropat undeva să nu știe nimeni de el, să nu te poți duce“. Știe doar numele stației în care-a fost coborât trupul: Remontnoe. Atât. „Au venit în vagon, nu știu de unde, nu știu cine, și mama s-a dus cu ei și a predat…“

Foametea În Stalingrad au ajuns în 22 decembrie 1941. Patru. Nu cinci cum plecaseră. „Țin minte că se spunea c-au venit un milion de evacuați din toată Uniunea Sovietică. Și din Evacopunct, ne-au distribuit în diverse colhozuri din diverse raioane. Noi am nimerit în colhozul «Vesna», regiunea Kikivite, și-am stat acolo până în mai 1944, când s-a dus mama și a luat o aprobare, că putem să ne întoarcem la domiciliu“. Povestește cu detalii, cu gesturi, cu expresii, cu încrâncenare, de parcă s-ar fi întâmplat totul chiar ieri. „Primul an în colhoz a mai fost cum a mai fost, dar pe urmă am murit de foame, că se-apropia frontul și mergea totul către armată“. Dimineața, trei bucățele de cartof fiert cu puțină apă, la prânz, cartofi uscați în cuptor, seara, de cele mai multe ori nimic. „Ajunsesem groaznic!“

De foamete a suferit familia Velter și după ce s-a întors acasă, la Leova, mergând în spatele frontului, printre tancuri distruse și cadavre, prin orașe bombardate, ruinate. „În ’46-’47, în Basarabia a fost cumplită foamete, când au murit sate-ntregi și când pâinea era car-te-la-tă!“. Silabisește, ca să înțeleagă gravitatea situației: „muncitorii primeau 400 de grame de pâine pe zi, funcționarii – 300 de grame, și stăteai la o coadă interminabilă ca să primești porția“.

Operațiunea „Iug“: 6 iulie 1949 N-avea de unde să știe Frida atunci, dar foametea zadărnicise, pentru o vreme, planul monstruos al autorităților sovietice de-a deporta mii de basarabeni departe, în Siberia. O primă campanie de deportare avusese loc deja, în iunie 1941, cu doar câteva zile înainte de recucerirea teritoriului de către armatele româno-germane și-i vizase pe așa-numiții „dușmani de clasă“: foști moșieri, proprietari de întreprinderi, ofițeri, foști membri ai partidelor politice, reprezentanți ai clerului și intelectuali. În 6 iulie 1949 a urmat cea de-a doua strămutare masivă de populație din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească.

Operațiunea „Iug“ (Sud), așa a rămas cunoscută în istorie campania prin care-au luat calea Siberiei peste 45.000 de basarabeni. Printre ei, și cei patru membri ai familiei Velter. Erau vizate-acum „familiile de chiaburi, familiile foștilor moșieri și ale marilor comercianți“. Deportarea urma să se facă „pe veci“ averile confiscate, iar în cazul evadării din surghiun, vinovații urmau să fie trimiși la ocnă pe 20 de ani. Așa spun documentele. Pe-atunci, însă, mare lucru nu se știa. Unde mergeau? De ce? Pentru cât timp? Frida și ai ei știau doar că pleacă. Că sunt forțați să plece. „Când ne-au ridicat, ne-au dat două ore să ne pregătim, să ne facem bagajele! Mari bagaje… Că venisem din război și n-aveam nimic: eu îmi spălam cămașa seara – una singură aveam – și-o îmbrăcam dimineața. Așa că atunci când au venit să ne ridice și-au văzut că n-avem mare lucru, s-au minunat: «Cum, atâta aveți? Cred că am greșit», «N-ați greșit, ăștia suntem…» Am plecat cu zero în Siberia. Păi, ne întorsesem în ’44 din evacuație și în ’49 ne-au deportat…“

„Nenea Stalin ne dă bombonica…“ Cu mintea de-acum, adaugă, rememorează: „Din localitatea noastră au plecat foarte mulți. Dar asta nu înseamnă că toți am fost «culaci». Chiabur în limba rusă-i «culac»“. Tăios, continuă: „Ne-au deportat ca s-aducă-n locul nostru ruși! Ăsta a fost motivul!“. Și ține să explice: „Fac o paranteză, ca să vezi. În ’46, au fost alegeri. Și au luat toți funcționarii din primărie să participe, să se ducă fiecare pe un anumit număr de străzi, să înregistreze fiecare casă, cine, unde locuiește, să adune date… Și am fost și eu, ca lucram atunci în cadrul primăriei. Și-am intrat într-o casă din mahala. Nu știu câți copii aveau, da’ mulți! Părinții nu erau acasă, doar copiii. Erau două sau trei paturi, da’ ce paturi, ca la armată. N-am văzut așternut! N-am văzut nici masă. N-am văzut scaune… Nu știu cum trăiau. Și erau pe pereți două portrete mari: unul cu Lenin și unul cu Stalin. Și când am ajuns la ei, unul din copiii ăștia mi-a spus – că era în timpul cartelelor: «Nenea Stalin ne dă bombonica și nenea Lenin ne dă pâinica!» Adică, ce se întâmplă… Părinții primeau pâinea, pe cartelă, și ascundeau după… portretul era înalt… după portretul lui Lenin. Și bomboane… se dădeau bomboane în loc de zahăr… și-ascundeau părinții după portretul lui Stalin, după tablou… Și uite, și ei au fost deportați! Ei, îți pun întrebarea ție: «De ce? De ce au fost ei deportați, când n-aveau de nici unele?!» Pentru că asta era politica Uniunii Sovietice! Să scoată cât mai mulți moldoveni din Basarabia și s-aducă-n locul lor ruși! Dar că noi am suferit, asta n-a interesat pe nimeni…“.

Cinci ani și jumătate în Bureat-Mongolia… În vagoane de animale, cu zăbrele, au pornit pe-un drum al cărui capăt nu-l știau. După o lună, au ajuns în orașul Novosibirsk și după încă alte câteva zile în Bureat-Mongolia. Republica siberiană Bureat-Mongolia. Unde Frida și familia ei au rămas cinci ani și jumătate. Ține minte ploaia de la sosire. Ține minte pereții groși, din bârne, ai barăcii în care-au locuit la început. Ține minte gerurile cumplite din păduri, unde bărbații tăiau copacii, iar femeile, ramurile. Și ține minte c-au marcat-o valurile de oameni surghiuniți: „Au fost foarte mulți veniți! Și din Moldova, și din țările baltice, și din țările Caucazului… Au fost gruzini, au fost azerbaidjani, au fost armeni, au fost din Lituania, Letonia, Estonia, au fost foarte mulți nemți. Erau acolo și descendenți ai foștilor deportați, că pe vremea țarului, tot în Siberia se deporta!“.

Avea 22 de ani când a ajuns în republica bureaților cu ochi mici. O lume a dezrădăcinaților în care fiecare încerca să-și facă un rost. Să se prindă cumva într-un loc, să respire, să ia viața de la capăt. La început, a fost dezordine, haos, nebunie. Simt asta din tonul doamnei Marcu, din înșiruirea de nume, de localități, de amintiri: Tegda, Kurba, Horinsk, Hasurta, Ulan Ude… Încet-încet, lucrurile se așază, încep să capete un sens. Și-ncep și eu să înțeleg. După o perioadă petrecută la muncă în pădure, Frida a fost angajată contabilă la un trust comercial din localitatea Tegda, pe malul râului Kurba.

„Când am venit, ne-au luat pe toți la rând: unde ne-am născut, ce-i cu noi, ce specialitate are fiecare… și când s-a ivit posibilitatea, mi-au oferit să fiu contabilă la un trust comercial care asigura mâncarea la unitățile de muncă din păduri“. Erau timpuri grele: se ducea, periodic, cu bilanțul în Ulan-Ude, capitala Bureat-Mongoliei, și pleca tot timpul cu soldatul după ea. Ca nu cumva să fugă. Și semna în fiecare săptămână, la comandament. Semna că n-a plecat. Ridică o fotografie dintre cele câteva răspândite pe masă: „Uite, aici era în 1954, când lucram acolo, în Tegda, la contabilitate“. O tânără cu păr negru, sprijinindu-se de spătarul unui scaun. În altă poză, alături de câțiva colegi bureați, într-o pădure siberiană. „N-am prea multe fotografii de-atunci“. Doar câteva vederi cu „Amar mande Ulan Ude“, „Salutări din Ulan Ude“, și amintirile. Câte mai sunt.

Alt set de vederi și alte amintiri. Dintr-o altă etapă a vieții, tot în Siberia, la Novokuznețk. Zice că fratele le-a purtat noroc. Că dacă nu pleca el la facultate, n-aveau cum să iasă din Bureat-Mongolia. „Când a terminat fratele facultatea și a primit repartiție la Novokuznețk, am avut și noi dreptul să-l urmăm pentru unificarea familiei. El a terminat facultatea în ’54 și noi am venit la Novokuznețk în ianuarie 1955“. Într-o vedere, Piața Maiakovski, dincolo combinatul siderurgic, în cealaltă Teatrul Dramatic, Palatul Metalurgiștilor, Piața Suvorov… „Novokuznețk e tot în Siberia, dar e un oraș modern, elegant, frumos. Că a venit și-o soră a mamei în vizită la noi și nu-i venea să creadă cum arată orașul. Dar noi pân-am ajuns aici, prin câte n-am trecut…“

Are o vorbă dulce, cântată, melodioasă Frida Marcu: v-urile aproape că nu se-aud, n-urile sunt înmuiate. Un om care-a vorbit atâta vreme-n limba rusă are un fel aparte de-a vorbi româna. „Mă mir și eu că am putut să-mi revin la limba română după 30 de ani de vorbit rusă“. Da, 30. Din 1940, de când au venit rușii și-au ocupat Basarabia, iar limba română a fost eliminată din școli, până în 1969, atunci când Frida a lăsat în spate Siberia și-a ajuns la București, în urma căsătoriei cu un ziarist român de la Agerpres.

Ei, și-aici e o poveste lungă și încurcată: Frida și-a cunoscut soțul în 1967, când își vizita o mătușă, la București. Atunci s-a și logodit cu Petre Marcu, atunci a văzut și marea pentru prima dată. „Ne-am logodit la București și ne-am căsătorit la Novokuznețk, un an mai târziu. Că un an a durat să ni se aprobe căsătoria. Și încă un an ca să mi se aprobe plecarea definitivă în România“. I-au mai rămas, însă, rude în Siberia. Și două morminte. Mama și fratele, care s-au pierdut cu anii, mama, de bătrânețe, fratele, într-un accident.

„Reabilitirvana…“ Povestea n-ar fi completă, însă, fără foicica aceea de hârtie pe care-o ține strâns în mână și pe care se zăresc mai multe rânduri de litere bătute la mașină. Mi-o traduce și accentuează cu putere fiece cuvânt. „Sora mea a scris mai târziu la Chișinău și-a primit asta. «Spravka» înseamnă adeverință. Scrie aici că în urma… «postnavenie»… hotărârii Consiliului de Miniștri din 28 iunie 1949, numărul 509, am fost deportați la 6 iulie 1949 «zapredelea respubliki». În afara granițelor republicii. Auzi, în afara granițelor! Că sunt mii de kilometri până-n Siberia: că până la Ural e atâta și de la Ural încă pe-atâta.

După aceea, scrie: «Reabilitirvana!». Știi ce înseamnă asta? Că și-n românește se folosește. Că am fost reabilitați! Auzi, parc-am făcut cine știe ce crime… Dar stau și mă-ntreb: de ce-am fost eu învinuită ca să fiu reabilitată? Dac-am fost reabilitată, înseamnă c-am făcut ceva, o tâmpenie, o prostie! Trebuia să scrie aici: «pentru cutare și pentru cutare!» Ce-am făcut noi rău indiferent cărui sistem?! N-am făcut nimănui niciun rău! Ne spunea să stăm smirnă, stăteam smirnă! Proști eram! Mi-aduc aminte când a murit Stalin… tu!, am plâns! Ca proasta am plâns! Stau și mă întreb acum: de ce-am plâns?!“

Șapte sute șaizeci și doi minus… Încheie cum a început, după ceasuri bune de povești, răspândite în mai multe zile. Cu-aceleași uimiri, c-un firicel de bucurie, de recunoștință, strecurându-se-n mirarea ei: „Eu stau și mă întreb cum de-am supraviețuit. Eu mă minunez! Slavă Ție, Doamne…“ Zâmbește. O viață complicată, încurcată, răsucită. Frida Marcu a rămas, însă, un om profund optimist. Cu fața senină și caldă, cu ochii albaștri și blânzi, cu părul alb, pieptănat cu grijă într-o parte.

Caută să-și petreacă timpul frumos și liniștit. Râde mult, se-ntâlnește cu prietenele și merge în timpul săptămânii la un club, unde socializează cu oameni de vârsta ei. Se bucură de fiecare întâlnire și nu mă lasă să plec înainte să-mi explice ce-i cu numărătoarea aceea uriașă, așezată pe un colț al mesei. Aflu că abacul – așa se numește – nu lipsea din toba niciunui contabil odinioară și că, într-adevăr, funcționează ca o numărătoare. Numai să-i cunoști secretele. „Ia zi o scădere, o adunare, să vedem dacă mai știu“.

Mă conformez. Și-aleg una grea: „762 minus 529…“ Și fac socoteala repede în carnețel. Doamna Marcu trage cu îndemânare câteva bile dintr-un rând, câteva din altul, mută o bilă dintr-o parte-n alta și gata. „233!“, zice repede cu zâmbet victorios. „Atâta face“, recunosc. „Încă una, ca să mă conving: 492 plus 152…“ Răspunsul vine înainte s-adun eu în carnețel. „644“. Râde-n hohote. „Păi da, uite, bilele de pe rândul ăsta sunt mii, astea-s sutele, astea-s zecile, astea-s unitățile, astea-s zecii de mii, sute de mii… Ai înțeles? Nu-i greu deloc… Nu mai vrei o cană cu ceai?“

Sursă: Historia