Oamenii aceștia cu care, poate că te întâlnești o dată în viață, ai impresia că rămân în decorul în care ați discutat pentru totdeauna, ca și cum clipa timpului ar prelungi acele ceasornicului — le-ar potoli mersul, domolindu-le somnoros. Dar ei vin și pleacă. Onorează invitația dialogului uman și se retrag cu modestie. Ceea ce rămâne în inimă, în conștiința rememorării este ceea ce s-a înfiripat în spațiul cuvintelor, pe parcursul celor 30 și ceva de minute alocate întrebărilor curioase și răspunsurilor rosite de glasul experienței ziditoare, de cel care trăiește și și-a dedicat viața în numele literelor frumoase ce alcătuiesc numele profesiei sale, cea de actor. Eu am aflat cine este nu doar în fapt, ci și de fapt, Dorel Vișan. Aveți opțiunea de a alege să-l cunoașteți, citind cu atenție rândurile ce s-au înscris, inițial, în mecanismul reportofonului meu. Ulterior, ele s-au cerut transcrise pentru a ajunge la voi și la dumneavoastră, cititorilor înțelepți!

Trăim într-o lume în care ambalajul ne fură, parcă, ochii… și nu mai au unii puterea să vadă dincolo de el. Uneori nici nu contează dacă e gol, apreciază doar ce e pe dinafară, iar conținutul nu mai contează absolut deloc. Asta e lumea nebună care ne-nconjoară; ce e ciudat e că, atunci când ți se pare că cineva a văzut dincolo de ambalaj, parcă revine la ce a văzut inițial… Ce a fost înainte de această lume furată de mirajul ambalajului?

A fost o lume mai ordonată, a fost o lume care se căuta pe sine. Acum nu se mai caută pe sine, ci se mulțumește cu ambalajul. Ba dimpotrivă, se ambalează, cum spunea Schiller, își împodobește lanțurile, pentru că nu e în stare să le sfărâme. Și, pe mine, nu numai că mă derutează sau, cel puțin, m-a derutat — acum nu mă mai derutează, pentru că m-am obișnuit cu ea. Dar am o poziție de respingere a acestei lumi. Nu pot să mă adaptez, ea e prea superficială, e prea zgomotoasă, e prea mizerabilă și, în lumea asta, un artist care se respectă pe sine și publicul lui, nu are bucurii. Un artist care nu are bucurii nu e nimic. Oamenii au pierdut nuanța de libertate a relației.

Cum arată radiografia valorilor de altădată?

Înainte nu se vorbea atât de mult de valori cum se vorbește astăzi, pentru că valorile funcționau. Într-o lume, care funcționa după o ideologie căreia i s-a spus comunistă, puteai să ocolești ideologia respectivă și să transmiți un mesaj. Aici este problema fundamentală astăzi. Nu se mai transmit mesaje sau, dacă se transmit mesaje, nu se transmit mesaje de potolire a patimilor. Ci se transmit mesaje de răscolire a patimilor. Deci, exact invers față de cum se făcea odată. Și-atunci se creează o lume fără puncte de sprijin, în special pentru cei tineri — care nu mai au puncte de sprijin și nu mai știu în ce să creadă. Unii se descumpănesc, iar alții urmează lumea asta a marilor magazine, a mall-urilor, a sclipiciului, a virtualului. Și își formează o realitate proprie, renunțând la realitatea-realitate — pentru că, în realitate trebuie să funcționeze adevărul. De fapt, oamenii, odată cu evenimentele acelea din decembrie ‘89, au ieșit în stradă pentru marea lor șansă, fără să știe ce e șansa aceea și nu știu nici astăzi, după 20 și ceva de ani. Nu știu ce este șansa pentru care au ieșit. Au numit-o libertate, la un moment dat. Și așa au și strigat, dar au înțeles-o total greșit. Au pierdut nuanța de libertate a relației. Nu poți să fii liber dacă nu ai lanț, dacă nu renunți la alte lucruri și dacă nu ești atent să nu-i deranjezi pe ceilalți și libertățile lor. Aici este problema fundamentală a existenței noastre, a vremii noastre: o societate care tot timpul flutură cuvântul libertate, dar nu știe să o folosească și nu știe ce este. Teatrul și filmul sunt locuri de întâlnire a adevărului.

Ați vorbit, la un moment dat, despre credința pe care o propovăduiți ori de câte ori se ivește ocazia. Citez: ”…un artist nu trebuie să facă roluri, ci să recreeze destine.” Cu ce se hrănește, în accepția dumneavoastră, o credință, o pasiune, astfel încât să reziste în memoria timpului?

Se hrănește cu adevăr. Dacă nu se hrănește cu adevăr, nu rezistă mai departe. Asta fac teatrul și filmul — ele sunt, în general, locuri de întâlnire a adevărului, nu a falsului. E adevărat și faptul că acum teatrul se răspândește în așa-zisele spații neconvenționale, ceea ce, după părerea mea, este o mare prostie. Nu poți să pui o convenție într-un spațiu neconvențional. Teatrul este o convenție și nu poți să-l pui într-un spațiu neconvențional. El trebuie să fie într-un spațiu convențional — acolo este o relație. Publicul știe că artiștii de pe scenă nu chiar dau cu cuțitul unul în celălalt, ci se fac, dar nu asta trebuie să-l intereseze pe el, ci ceea ce transmit de-acolo, de pe scenă, mesajul. Și mesajul ăsta trebuie să fie plin de adevăr — numai că este o credință, potrivit căreia, omul toată viața luptă să găsească adevărul și, în momentul în care îl găsește, încurcă adevărul. Astăzi pe noi ne încurcă foarte tare. Am ajuns, cum spunea Molière acum 400 de ani, încât, în zilele noastre nimeni nu se mai rușinează. Trăim o vreme în care nimeni nu se mai rușinează. Și vedem pe artiști cum nu se rușinează, pe scenă, în situații mizerabile; îi vedem pe politicieni, îi vedem pe vânzătorii care nu se rușinează să îți vândă un medicament fals sau o pâine, în care nu se mai pune făină, drojdie și sare, ci glutamat, potențator de culoare și niște potențatori de gust. Și, uite așa, în libertate mâncăm o pâine nenorocită! Și, tot așa, luăm două pastile înainte și după ce am consumat pâinea. În nenorocire, așa este și în artă — și în artă spectatorii trebuie să ia pilule. Mai e și câte-o pâine care se mănâncă și care îți face plăcere, cum e filmul acesta la care am lucrat (Despre oameni și melci, în regia lui Tudor Giurgiu) — este făcut pentru oameni și-atunci nu mai trebuie să iei pilule. Omul are puterea de a-și scutura lanțurile și de a-și cere drepturile, în felul lui.

Prezent în peste 50 de roluri în teatru, vă remarcați și în cele 70 de roluri interpretate în producții românești și internaționale, deopotrivă. Laureat cu numeroase premii — între care se disting Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină la Festivalul Filmului Românesc de la Costinești (1981) și Premiul de Excelență la TIFF pentru activitatea neîntreruptă în slujba artei (2003). În fapt sunteți: actor, director și poet român. Cine este, de fapt, Dorel Vișan?

El însuși încearcă să fie. Director nu mai sunt, m-am lăsat de directorat. Teatru nu mai fac, pentru că nu e în acord cu mine. Teatrul care se face astăzi nu mai urmează preceptele lui Aristotel. Urmează preceptele noilor regizori școliți la școala libertății, care nu mai știu că teatrul este un dialog între oameni. Au impresia că este un dialog al gărgăunilor din propriul lor cap și propria lor neștiință și nepricepere. Dar lumea suportă, începe să suporte aceste spectacole și chiar să se obișnuiască cu ele și chiar să–i placă. Aici este gravitatea: ne obișnuim să mâncăm și furnici. Încet, încet, spunem: Domnule, vezi ce proști am fost că n-am mâncat de la început? Așa este și cu teatrul românesc. Foarte puține producții mai sunt de teatru. Restul sunt de spectacol, care, în accepțiunea mea, nu intră. Așa cum nu intră muzica dată tare. Muzica dată la maxim este o formă de animalizare. Așa cum au spus odată Schopenhauer și Nietzsche: că omul, dacă se trage din maimuță, a devenit, în zilele noastre, mai maimuță decât maimuța. Nu pot să sufăr atitudinea asta. Și aseară am plecat de la petrecere mai repede decât ceilalți pentru că nu puteai vorbi cu nimeni. Pe vremuri, după premieră, sărbătoream. Ascultam muzică, dar era o muzică plăcută, subtilă, frumoasă. Dar ca să-ți urle niște zbateri, niște tobe de când intri și până ieși, același ritm în cap, să ieși răgușit, să nu poți să vorbești cu cel din fața ta, de la masă; să nu poți să schimbi un gând, o părere, s-auzi ce spune despre film, despre teatru… Nu mă pot adapta la muzica asta tare. Nu mai este muzica aceea despre care spunea Caragiale că “gâdilă urechile în mod plăcut”, ci aceea care le gâdilă în mod neplăcut.

Așadar, preferințele dumneavoastră muzicale…

Preferințele mele muzicale sunt legate de muzica bună și de muzica care se bazează pe muzică. Adică, în general, muzica clasică, populară, ușoară, care spune o poveste. Și muzica trebuie să spună o poveste. Până și cerșetorul trebuie să spună o poveste — că, dacă nu, nu-i pune nimeni nimic în palmă. Așa trebuie să fie și artistul: să spună o poveste care să transmită un mesaj, în special un mesaj de bine și de frumos, pentru că așa au spus toți marii gânditori ai lumii. Că arta trebuie să propovăduiască frumosul, nu urâtul. Din păcate, omul așa este făcut — nici cultura, nici civilizația nu pot schimba condiția umană. Condiția umană rămâne la fel. Omul este la fel de sublim și la fel de mizerabil ca pe vremea lui Shakespeare, ca pe vremea lui Molière, ca pe vremea lui Goethe, ca pe vremea lui Eminescu și ca pe vremea noastră. E la fel de sublim și mizerabil. Depinde în care parte cade. Și-acum foarte mulți cad spre mizerabil. Spre mizeria din om. Aici greșim — că nu-l considerăm pe om așa cum trebuie — omul este mai puternic decât credem noi, dar și mai mizerabil decât îl credem. Însă, are puterea de a-și scutura lanțurile și de a-și cere drepturile, în felul lui. Dar, când ajunge acolo, de multe ori, e prea târziu. Suntem o lume de surzi și de orbi și de muți!

Și cum credeți că ar putea fi reprimată dorința aceasta de a accede la mizerabil (grotesc)?

Dorința asta poate fi reprimată prin mai multe căi. Ea este oprită sau cel puțin ameliorată prin instituțiile care se bazează pe iubire: familia, relația dintre soț și soție, relația dintre părinți și copii, relația dintre frați și frați, relația dintre prieten și prieten, relația dintre șef și subaltern. Astea, dacă nu se bazează pe iubire, se strică pe urmă. Clenciul este în aceste relații. Familia, în primul rând, trebuie să crească copiii într-o formă cinstită, într-o formă curată, să nu-i lase să se strâmbe. Este un proverb turcesc care spune: „Copilul e ca și copacul; dacă de mic se strâmbă, anevoie se mai îndreaptă!” Familia nu mai funcționează normal pentru că, odată — nu mai are timp pentru că trebuie să facă bani și, a doua oară, ideea de familie nu mai are fundația pe care a avut-o odată. Acum am ajuns la considerentele lui Don Juan care percepea familia ca pe un fleac, cum spune Moliere: ”Putea să se căsătorească și cu câinele și cu pisica.” Așa este familia astăzi. Pe urmă, o altă instituție este școala și ea îi manipulează pe copii. Nu mai este ce-a fost odată școala, în care copiii să învețe rezistență la anumite impulsuri care vin din afară. Trebuie să-i învețe pe elevi cu anumite greutăți, cu anumite sarcini. Eu sunt dăscăl, la bază, și eu știu de la dascălii mei că singurul drept al unui elev este de a învăța, toate celelalte sunt obligații. Pe urmă, nu mai e bună societatea, e bolnavă. Și-atunci se îmbolnăvesc și oamenii. Instituțiile sociale, instituțiile care ar trebui să-l potolească pe om și să-i inhibe pornirea spre rău, dimpotrivă, o accentuează. Îi dau senzația de libertate, de spontaneitate, îi dau senzația de om care își conștientizează impulsurile. Aici este necazul, marele necaz al lumii. Nu este numai al nostru, este al lumii. Pentru că oamenii nu mai mor în războaie, cum se murea în vremea lui Malthus, acum mor de medicamente, de exemplu. Este un paradox. Moartea din cauza medicamentelor și din cauza greșelii doctorilor este pe locul patru în lume, după un studiu. Deci, toate astea îl fac pe om să nu mai fie ziditor, ci să fie dărâmător. Și-atunci el dărâmă, în loc să zidească. Chiar a ajuns să se simtă foarte bine în această situație. Pentru că nu are opreliști. Nu sunt legi. Legea familiei e așa cum e, codul moral e așa cum e, foarte multă violență, foarte multă ură. Omul crește și se formează în acest climat. Pentru că omul este extraordinar de adaptabil. Nu mai știe societatea că ceea ce intră în urechile și mintea copilului de mic va rezona toată viața. Dacă intră lucruri bune, toată viața vor rezona lucruri bune. Dacă intră lucruri rele, toată viața vor rezona faptele rele. Nu știu, parcă nimeni n-aude. Suntem o lume de surzi și de orbi și de muți! Am scris o carte de psalmi. Unul din psalmi se încheie cu o apocalipsă și-acolo chiar descriu aspectul acesta.

Trecutul fascinant le oferea românilor accesul la cutia magică din care ieșeau voci care se întipăreau adânc în sufletul ascultătorului noptatic. Ce semnificație are, pentru dumneavoastră, povestea teatrului radiofonic?

Teatrul radiofonic era un lucru extraordinar. Dădea povești umane, foarte frumoase. Ascultătorul, pentru că nu vede ceea ce se întâmplă, își folosește propria lui imaginație. Și el vede cu ochii minții ce aude la radio. Și-atunci, implicarea lui, deși e o cale nemijlocită — nu e ca la teatru unde e mijlocită — unde îl vezi pe actor cum respiră, îl vezi cum se mișcă — îl mobilează și îl mobilizează mai tare. Și este și o cale mai economică de a-l face pe om să se apropie de propriul lui suflet. În ultima vreme, aceste lucruri s-au rărit și nu e în folosul oamenilor, și nici al radiourilor. Radioul nostru național este încă o instituție bună, care transmite lucruri minunate și răscolește.

Ce tradiții — specifice comunei Tăușeni (din Cluj) — v-au impregnat firul copilăriei?

În primul rând, bunul simț. Acolo funcționa bunul simț. În al doilea rând, cultul muncii, dragostea pentru muncă, preocuparea pentru relațiile dintre oameni — care erau mai calde. Și multe alte lucruri care erau ziditoare: credința — oamenii mergeau la biserică, respectau sărbătorile, tradițiile, obiceiurile. Crăciunul era extraordinar, sărbătorirea Paștelui era nemaipomenită! Era o formă și un prilej de primenire a omului și în suflet și în comportament și în îmbrăcăminte. Trebuia să ai ceva nou… Ce mai!… Era o atmosferă omenească! Așa spune Goethe: “Dacă binele se ajunge în lume pe cale omenească, atunci mai binele e nebunie și amăgire!” Noi acum nu mai luptăm pentru bine, ci pentru mai bine. Și luptând pentru mai bine, am înnebunit și ne-am amăgit pe noi înșine și ne amăgim în continuare. Asta este!… (oftează)

Vă mai amintiți imaginea mamei?

Da, îmi amintesc mereu. Am scris și un psalm despre un cântec: femeia-mamă, pe care o compar cu un izvor din care curge neîncetat iubire. În viață, căile sunt întortocheate.

Dacă ar fi să evocați un personaj din literatură care v-a modelat spațiul ideilor, spațiul sentimentelor… și o ființă pentru care ați simțit admirație, cu care v-ați identificat și care a avut un rol în devenirea dumneavoastră artistică, spirituală, umană…

L-am modelat pe Creangă cât am putut. Poate că alții au putut să o facă mai bine. Dar eu atât am putut. Consider că a fost unul din pragurile vieții mele pe care l-am depășit cu plăcere și cu efort, dar și cu bucurie, pentru că ori de câte ori aud și îmi amintesc de Bădia Ion și îl am mereu în suflet. Ar mai fi și alte personaje, dar pe acesta l-am făcut și nu mai trebuie să-l reiau. Sunt mai multe ființe. În primul rând, sunt toți profesorii mei. Și la școala pedagogică, pe care am făcut-o la început, și la Institutul de teatru, unde am avut niște profesori eminenți, de mare pregătire, de mare cultură, de mare omenie! Profesioniști… care ne-au îndreptat pe căile pe care, pe urmă, noi le-am urmat. Un părinte, când venea la școală îi spunea directorului: ”Dl. director, ți l-am adus aici ca să-l faci om!” Acum nu mai mergi la școală ca să te faci om, acum mergi la școală să te faci vagabond. Asta e diferența. E o diferență mică. (spune cu o fină ironie)

Știu că ați publicat 4 volume de versuri, până în prezent, printre care și Vremea cireșelor amare…

Cireșele amare aveau semnificația pragurilor din viața omului și, în special, calea iubirii care are foarte mult amar, dar care are și foarte mult dulce. Nu pot exista unele fără celelalte. Se contrabalansează. Am scris acum o carte pe care am publicat-o chiar la Iași — încă nu este lansată, dar s-a făcut la editura Princeps, la domnul Corbu, care se intitulează: Cine îi păzește pe păznici. Este o carte de eseuri și articole cu prefața domnului Mircea Iacoban — care a scris și scenariul filmului despre Ion Creangă. Am scris și o carte de psalmi, de factură religioasă, pentru care am avut onoarea să mă număr printre cei 12 finaliști dintr-un număr de 208 la un concurs din Spania. Am fost invitat din partea Uniunii Scriitorilor din Peru să-mi lansez cartea acolo, în luna noiembrie. Am relații la Iași mai bune și mai temeinice și mai durabile decât la Cluj. La Cluj, mai puține, de când m-am despărțit de teatru — “ce-a fost verde s-a uscat.” Așa e-n viață, căile sunt întortocheate. Acum am intrat într-o perioadă a omului cu cârje, care nu se mai poate ține pe propriile lui picioare, pe propriile lui sentimente. Ne-au dat tot felul de cârje oamenii noi și societatea.

Doi, trei autori preferați pe care i-ați recomanda unui student.

Am foarte mulți. Preferați sunt, în primul rând, cei care au scris teatru: Shakespeare, Goethe, Schiller, Molière, dar și Eminescu — sunt singurul actor din România care recită monologurile din textele lui Eminescu și sunt niște fragmente geniale! Pe urmă, sunt marii scriitori de literatură: Coșbuc, de exemplu, Blaga, Goga. Pe toți aceștia i-am cultivat tot timpul și îi cultiv în continuare. Mai sunt scriitorii de beletristică, marii scriitori ai lumii și ai noștri, pe care i-am citit și îi citesc în continuare. Din păcate, nu mai avem timp să mai citim și nu știu ce se întâmplă cu noi în acest sens. Chiar zilele trecute am căutat în biblioteca mea personală o carte de Cervantes și, uitându-mă după ea — nu știam unde e așezată — m-am speriat de câte lucruri nu știu și de câți autori erau acolo, pe care i-am citit o dată, poate superficial sau doar i-am răsfoit și care, poate, ar trebui acum reluați și citiți din nou: Kafka, Volkmer, Homer și atâția alții despre care nu se mai vorbește! Nu mai vorbesc câte cărți de teoria teatrului, teoria filmului pe care nu le-am mai citit întrucât am considerat că nu-mi mai sunt necesare. Și, în general, nu se mai citește, nu se mai face teatru și nici film, ci schimonoseli. E greu să respecți și să iubești un om cu inima schimonosită.

Să spunem că studenția vă provoacă la rememorare…

(cu entuziasm, revenindu-i zâmbetul pe buze): Studenția era o viață cu mai puține griji, era o etapă a copilăriei, pentru că așa se și jucau piesele — într-o formă de joc al spiritului, bineînțeles! A fost ca o a doua copilărie! Imediat după ce am terminat facultatea, m-am apucat de muncă. Am făcut teatru, film… Acum am intrat într-o perioadă a omului cu cârje, care nu se mai poate ține pe propriile lui picioare, pe propriile lui sentimente. Ne-au dat tot felul de cârje oamenii noi și societatea.

Poate schimba teatrul oamenii?

Da, poate să-i schimbe. Și nu-i face mai deștepți, îi face mai înțelepți. Un om care iese de la o piesă de teatru, de la un spectacol primește o anumită înțelepciune care intră, într-un fel, dacă nu o uită, în cultura lui. De altfel, cultura rămâne după ce am uitat tot. Și-atunci, dacă informația pe care ai primit-o a rămas în sufletul și în mintea ta, e bine.

Reporter: Ștefania Argeanu – studentă în anul II la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, specializarea Psihologie, UAIC Iași