Ana Blandiana

Ana Blandiana, pe numele ei real Otilia Valeria Coman (n. 25 martie 1942, Timișoara), este o scriitoare și luptătoare pentru libertate civică în România. Înainte de revoluția din 1989, faimoasă disidentă și apărătoare a drepturilor omului, a avut curajul să-l înfrunte direct pe dictatorul Nicolae Ceaușescu prin declarații publice în interviuri acordate postului de radio Europa Liberă și unor publicații din străinătate.

Ana Blandiana s-a implicat în viața civică printr-o serie de acțiuni în cadrul Alianței Civice. În prezent conduce Memorialul de la Sighet, un institut de studiere a crimelor comunismului, cu un centru de cercetare care organizează anual conferințe, sesiuni științifice și expoziții pe tema fenomenului totalitar.

„Manipularea mi se pare răul cel mai complex și mai specific lumii postmoderne în care trăim, tracasat de informații false, imagini contrafăcute, calomnii totale (nu mai e valabil proverbul ”de unde nu este foc nu ieșe fum”), denigrări savant organizate, desființarea intenționată a graniței dintre adevăr și minciună. Este răul de care încerc de o viață să mă feresc.”  

„Ne lipsește respectul față de noi înșine, față de propriile noastre valori și avem, în plus, blestemul de a ne devora unii pe alții. Desi par fără legătură cu recunoașterea de către ceilalți, acestea sunt de natură să împiedice această recunoaștere prin transmiterea unor energii negative, care sugerează că ceva nu e în regulă cu noi. Un român tipic nu vorbește niciodată bine despre alt român, iar dacă asistă la elogiul făcut de cineva cuiva, va găsi întotdeauna o replică suficient de picantă și de semidoctă pentru a anihila lauda.”  

„Poeții sunt cei care, într-o lume stăpânită de Rău și de Urât, luptă să țină aprinsă flacăra Binelui și Frumosului, făcând din poezie un izvor al iubirii și un scut, aproape magic, împotriva urii. Așa se explică, de altfel, confuzia care se produce uneori între marea poezie și mistică. E adevărat însă că, cel puțin din acest punct de vedere, nu toți cei care scriu versuri sunt poeți.”  

„Un afiș al memorialului de la Sighet – pe care îl citez mereu, pentru că mi se pare că spune esențialul – arată o ușă în închisoarea din muzeul deschis în fosta închisoare, prin vizeta căreia se uită doi copii. Și deasupra scrie „Vreți să înțelegeți România de azi? Vizitați memorialul victimelor comunismului și al rezistenței de la Sighet”. Asta este ideea și legătura. Ca să înțelegi ce trăiești acum, trebuie să descoperi ce ai trăit, de ce ai trăit, cum a fost posibil să trăiești ceea ce ai trăit și ce trebuie să faci. Ca o concluzie, apare nevoia de a gândi ce trebuie să faci ca acest lucru să nu se mai repete. În acest sens, cred că memorialele sunt niște instituții de exorcizare a răului, sunt un drum nu spre trecut, ci spre viitor.”  

„Pentru mine, patriotismul este cunoașterea propriei identități și respectul pentru ea, respectul care poate să aibă o mare cantitate de privire critică. A-ți iubi țara nu înseamnă să-i aduci numai elogii sau să faci statui marilor domnitori. A-ți iubi țara înseamnă a fi obsedat de tot ce reprezintă ea și de caracteristicile propriului tău popor. Dar mai ales să-ți pese de ea și de el. Adică, să simți că țara ta ești tu și să încerci să acționezi ca atare. Să știi cine ești și cine ți-au fost părinții. Pare că spun niște banalități, dar sunt niște banalități aproape necunoscute unei bune părți dintre tineri. Faptul că din lipsă de cultură, mai mult decât din lipsă de moralitate, există o bună parte a tinerilor care habar nu mai au cine sunt. Naționalismul ar fi dragostea pentru propriul popor, excluzând pe celelalte popoare, în timp ce patriotismul nu presupune ură împotriva altora.”