Când intri într-o sală de spectacol a unui teatru pentru copii și tineret și tu nu mai ești tocmai copil, te încearcă sentimente contradictorii, pentru că, nu-i așa?, prin poveștile clasice ale copilăriei am trecut cu toții. Ne-am dat întâlnire, în lumea lor, cu Micul Prinț, cu Prințul Fericit, cu Alba ca Zăpada, cu Făt-Frumos, cu Scufița Roșie, cu Alice, cu cei 101 dalmațieni; am iubit zâne și prinți, întruchipări ale binelui și ale finalului fericit care neapărat ne aștepta și pe noi, undeva, în viitor; nu am putut suferi și ne-am speriat de zmei și alți monștri, fețe ale răului și urâtului din lume și, cu fiecare secundă de viață, ne-am construit propria poveste. Tocmai de aceea, trăirile unui adult la un spectacol care se inspiră dintr-o poveste cu iz de copilărie, cum este Prințul fericit sunt greu de încadrat. Mai ales că teatrul are bunul sau prostul obicei, depinde cât de des mergi la teatru și ce relație ai construit cu lumea sa, de a te pune la încercare, de a-ți cere ceva în schimb pentru ceea ce îți oferă.
Prințul fericit de Oscar Wilde este o poveste generoasă, o poveste în care se poate săpa și din care se pot extrage esențe care mai de care mai ademenitoare. Imaginație să ai! Astfel încât, cine își propune să facă o adaptare după acest text nu alege un drum greșit al creației. Regizorul Radu-Alexandru Nica s-a încumetat să dea o notă modernă Prințului fericit, bazându-se tocmai pe maleabilitatea personajului principal și a pânzei de păianjen narativă din jurul său, și să ofere un festin vizual, momente de plăcere și teme de meditație atât adulților, cât și copiilor. Așa a apărut în programul Teatrului pentru Copii și Tineret “Luceafărul” spectacolul care duce lumea Prințului fericit în lumea dansului și a improvizației și lumea dansului și a improvizației în universul Prințului fericit, într-o manieră atât de firească, încât nici nu te gândești să pui la îndoială că personajele care îl animă nu au mișcarea în sânge.
Cu ajutorul coregrafului Florin Fieroiu, al compozitorului Vlaicu Golcea, al scenografei Ioana Popescu și implicându-i pe actorii Dumitru Georgescu, Alex Iurașcu, Beatrice Volbea, Ioana Iordache, Aurelian Diaconu, George Cocoș, Ioana Corban și Minodora Lungu, regizorul Radu-Alexandru Nica reușește să creeze o poveste în poveste, să amestece planurile și vocile narative, să apese pe butonul interacțiunii cu publicul și să lase să cadă, din când în când, cortina ambiguității intenționate, a înțelesurilor multiple, să trimită raze de bună-dispoziție și de zâmbet de pe scenă către sală și neliniștea semnului de întrebare, să se joace cu luminile și cu umbrele, cu simbolurile, cu diversele tonuri ale culorilor, să țină la distanță plictiseala, să oprească ticăitul sâcăitor al ceasului și să îți facă din curiozitate un partener de drum scenic.
În „Prințul fericit” de la Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul” Iași, decorul îmbrățișează corpul și îl trage de sfori nevăzute, ca pe o marionetă, iar corpul îi dăruiește decorului mișcări care îl ajută să se transforme în acord cu firul narativ și cu trăirile personajelor. Atenția la detaliu, multitudinea elementelor care recompun cadrul natural, de la păsări și motive florale, până la mormane de frunze care-și schimbă culoarea în funcție de cum cade lumina se împletesc pe scheletul dramatic cu vocea naratorilor și conduc privitorii, de la cei mai mici, până la cei mai vârstnici, prin multiplele planuri către miezul story-ului. Personajul central, Prințul fericit, încearcă să țină sub control planul poveștii efective, în timp ce în jurul său, în stânga și în dreapta sa, celelalte personaje care mișună pe scenă, dintre care se remarcă micuțul Rândunel, interpretat de actorul Alex Iurașcu, nu se sfiesc să dea indicațiile necesare, prin limbajul non-verbal, înțelegerii altor teme pe care spectacolul le vizează, dincolo de cele de la care pornește: superficialitatea și indiferența, meschinăria celor din jurul nostru.
Îndreptând lumina reflectoarelor dinspre decor și maniera teatrală de redare a textului lui Oscar Wilde înspre personaje și felul în care ele sunt abordate, descoperim că, în spectacolul lui Radu-Alexandru Nica, publicul însuși este un personaj colectiv a cărui importanță în reușita adaptării dramaturgice nu este de neglijat. Nu este singurul care aplică această metodă, interactivitatea public-personaje scenice fiind o tendință la modă în reprezentațiile teatrale, dar textul pe care alege să o aplice îi sporește din intensitate.
Prințul fericit, cel care duce personajul-colectiv, publicul, și celelalte personaje de pe scenă spre finalul poveștii, i-a fost încredințat actorului Dumitru Georgescu, poate și datorită faptului că în structura sa interioară se amestecă poezia cu înțelepciunea, seriozitatea cu generozitatea, optimismul cu amărăciunea și inocența cu pervertirea prin trăirea cu intensitate a vieții, în toată mizeria și frumusețea sa. Dumitru Georgescu reușește să digere toate indicațiile regizorale legate de mișcare, de partea vocală și de redare a trăirilor interioare, prin trecerea cu ușurință de la un registru la altul. Prințul său nu este unul șters. Dimpotrivă. Chiar dacă însuflețește o statuie, copiii din sală ar vrea să îl atingă și să se rostogolească cu el prin frunzele din decor, iar adulții îi prind din zbor replicile și încearcă să le treacă prin propriul filtru. Misterul lumii în care trăim poate fi descifrat, fericirea poate fi atinsă, sugerează Prințul, iar vraja care plutește, de multe ori, asupra existenței noastre poate fi ruptă foarte ușor. Depinde din ce unghi privești. Sărăcia, moartea, dragostea, sacrificiul sunt teme asupra cărora el îndreaptă atenția prin cuvinte, prin cântec, prin eliberarea corpului de mișcări care au ceva de spus.
De la început până la final, spectacolul gândit de regizorul Radu-Alexandru Nica și pus în scenă la Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul” își pledează cauza artistică folosindu-se de toate argumentele pe care tehnicile reprezentării scenice le pot aduce. Dinamismul mișcării, bogăția vizuală în care se lăfăie decorul, tinerețea și flexibilitatea corpurilor care cuceresc spațiul scenic, forța vocilor care interoghează și exclamă neputințele existențiale, posibilitatea întâlnirii cu fericirea într-o viață de om, jocul de lumini și umbre, transformarea naturii însăși într-un personaj care ne vorbește cu fiecare gură de aer trasă în piept, cu fiecare pasăre de pe cer, cu fiecare floare smulsă din pământ, cu fiecare frunză căzută din copac sunt tot atâtea modalități de a spune că povestea Prințului fericit este una pentru toate vârstele. Adaptarea pe care o reușește Radu-Alexandru Nica (dramaturgia Daniela Magiaru) surprinde, scoate textul din convențional și liniștește sentimentele acelea contradictorii cu care, poate, te așezi pe scaunul de spectator. Dincolo de profunzimea filozofiei existențiale a cărei aripă atinge și personajele și publicul, străbate bucuria: bucuria de a fi viu, bucuria de a-ți înțelege mintea, corpul și sufletul și de a le ghida către cunoașterea și împăcarea cu sine, bucuria de a privi în ochi personaje, oameni și actori, în același timp și de a înțelege că fiecare poveste își extrage seva din realitate și că realitatea poate deveni, oricând, de poveste.
