Motto:

„Cea dintâi și singura datorie esențială a omului este caritatea, adică o neobosită justificare a bucuriei existenței. A face din viața ta o permanentă bucurie – în pofida tuturor mizeriilor și întunecimilor, păcatelor, neputințelor și dezamăgirilor – iată o datorie adevărată a omului și a omeniei din tine. Cred că binele se justifică și se recunoaște prin bucurie.” Mircea Eliade, Oceanografie

O pereche neasemuită de ochi. Doi ochi albaștri, al căror miez ar spune că e din safire, încep să-mi vorbească. Din fotografiile păstrate în albumul alb-negru de odinioară. Fotografii vii, expresive, care nu au nevoie de nicio intervenție cromatică. Privirile protagoniștilor din imagini ajung la tine, iar ție, privitorule, ți se adresează un mesaj precis: învață să păstrezi comorile din suflet cu zâmbetul pe buze, încearcă-l ca pe un exercițiu, iar dacă picătura necesară situației va fi asortată echilibrat cu porții de bunătate, râs zglobiu, credință și curaj, atunci ușurința, claritatea cu care va fi spusă povestea ochilor albaștri va deveni din obișnuință-obicei, din obicei-tradiție a bunei-dispoziții.

Povestea tradiției bocetului în Mărăcineni (Buzău) are o singură culoare și o dublă memorie: este povestea ochilor albaștri care îți vorbește doar dacă nu îți ferești privirea și nici nu îți acoperi urechile. Pentru că ochii din safire îți cântă la ureche tradiția. Eu am ascultat-o, pentru prima dată, în urmă cu un număr de ani (număr consemnat cu grijă în fluxul memoriei personale, pe care însă nu îl voi dezvălui, pentru că e mai interesant misterul decât elucidarea lui), atunci când am luat legătura cu d-nul doctor N. în vederea realizării unui articol de specialitate.

Ulterior, mi s-a încredințat și o înregistrare audio de la înmormântarea tatălui său, mai bine zis, un bocet surprins întâmplător. Dumnealui mi-a mărturisit că nu a avut intenția să activeze, în acel moment de suferință, reportofonul, pentru a înregistra bocetul rostit de mama sa și că nu a fost un fapt premeditat. Practic, „a avut loc din întâmplare.”

Căutând în arhiva calculatorului acest bocet și (re)ascultându-l, în cele din urmă, pentru a-mi transmite informații despre tradițiile și obiceiurile săvârșite la casa părintească, la Mărăcineni (Buzău), d-nul doctor a depus un efort emoțional substanțial, acela de a retrăi momentele de suferință în urma pierderii tatălui.

De fapt, mi-a împărtășit o autentică poveste de familie, reușind să-mi descifreze imaginile care redau contextul amintirii, intensitatea gândurilor, sunetele emoțiilor și sentimentelor, precum și cristalizarea acestora odată cu trecerea timpului. Stând de vorbă, am avut impresia că îl am în fața mea pe scriitorul Ion Creangă. Asemenea făuritorului „copilăriei copilului universal”, domnul dr. este un povestitor cu har, ale cărui cuvinte descrețesc nu doar frunțile, ci mai ales inimile și, asta, datorită asemănării fidele cu firea mamei dumnealui și, totodată, datorită formării profesionale alese, de sorginte medicală, prin care este un mediator angelic în fața imperfecțiunii omenești. Reactualizând materialul amintit, a avut puterea de a rezuma elementele esențiale, dar și semnificațiile și simbolistica unor termeni ce se (re)găsesc în textul bocetului, menționând că: „În timpul priveghiului s-a bocit… De fapt, mama a fost cea care a interpretat bocetul, ea fiind, de altfel, cunoscută în sat datorită glasului frumos. Mama sensibilizează, prin felul în care rostește bocetul, orice om, orice suflet… Ea transmite emoția, intensitatea sentimentului de durere…„

Ascultând, la rândul meu, înregistrarea, am fost cuprinsă de un fior. Mesajul bocetului a ajuns și la mine… Efectul a fost, în același timp, același ca la celelalte persoane care l-au ascultat și, totuși, diferit, poate și din prisma faptului că, pornind de aici, urma să relatez o poveste de viață. Mi-au fost transmise trăirile interioare ale „interpretei”, zbuciumul ei sufletesc, durerea și suferința, dar totodată și dorul, dragostea cu care au fost creionate evenimente esențiale din viața de familie, într-un interval scurt de timp: 9 minute, atât cât ține bocetul.

În tehnicile de prelucrare a imaginii, mai puțin avansate, de altădată, atmosfera retro reușea să traducă universul interior: mai întâi pe cel propriu, pentru a se putea face înțeleasă viziunea celuilalt, de lângă tine, lângă care se destăinuia cerul și răsăritul de soare la fiecare nouă trezire, la fiecare nouă chemare a dimineții.

Când bătea vântul, când soarele își alterna prezența cu cea a lunii, când apusul se întrecea cu zorii zilei, apărea mirosul proaspăt, din belșug, al florilor, al rămurelelor copacilor, al ierbii… Și, fără îndoială, culoarea acestui parfum, pe care satul îl împrumuta în fiecare primăvară, era de un verde înălțător. Am început, astfel, „punctat” drumeția, stabilindu-mi, ca traseu vizual, grădina bogată în pomi, vița-de-vie, flori, fructe, cântecul ritmat al amintirilor…

Am continuat cu plimbările melancolice pe ulițele buzoiene, adevărate resorturi de limpeziri și liniști mult râvnite. Am în suflet, de fiecare dată când încerc să evoc, ținând de mână o literă, un cuvânt din această poveste de familie, surprinsă într-un generos cadru rural, o stare tămăduitoare, dublată în permanență de prezența zâmbetului sincer, senin, fără urmă de echivoc al acestei mame. Odată ce cunoști povestea, poți spune că zâmbetul este transmis întregului univers prin viu grai, prin graiul sufletului în această casă, din mamă-n fiu, din bunică-n nepoată. Este păstrat cu bucurie în suflet și ascultat de ceilalți, apropiați, rude, vecini — cu aceeași fascinație, ca la începuturi, ca și cum ar fi o melodie. El însuși spune un obicei. Dacă nu s-a rostit clar până să ajungem la aceste rânduri, e totuși bine de reamintit că povestea a început de mult. Iată cum continuă…

Orașul are două însușiri: zgomotul și lumina. Ceea ce este diferit la sat sunt tăcerea și întunericul. Tăcerea aceasta deplină, totală, ziua la fel ca noaptea, dimineața ca și seara, care se revarsă din munți și din păduri, vine pe toate văile, curge pe toate drumurile… Dar puțini știu că pe chipul tăcerii, monologul tristeții, dat de pierderea unei ființe dragi, devine un dialog al alinării. Tăcerea e un ritual al tălmăcirii timpului; e o formă de trecere în care devine sunet. Tăcerea este în stare să fie sunet doar dacă se înalță din suferință purtată cu demnitate, iar suferința purifică… Această voce, pe care o ascult cum rostește bocetul, parcurge, prin intonație, momente esențiale din viața decedatului, comunicate celor care asistă la priveghi. Profunzimea rememorării este întotdeauna dublată de șiroaie de lacrimi, pentru că o viață dispare. Și este triplată, mai ales, datorită legăturii apropiate care există între interpreta acestui bocet și defunct, legătură care exprimă suferința și mângâierea sufletului prin duetul bocetului, îndreptat deopotrivă către familie și comunitate, întrucât doamna Bița plânge ritualic moartea soțului, tatăl copiilor săi.

Contrastând cu starea de spirit generală a momentului, interpreta este singura persoană care plânge prin cuvinte; ea respectă pașii ritualului, rostește vorbe și își însușește replici diverse rostite cândva de apropiații decedatului. Joacă cu autenticitate rolul de interpret, cu o măiestrie și sensibilitate egale cu cele ale unui artist pe o scenă, în fața unui public numeros. Doar că de-aici lipsesc aplauzele, iar lacrimile nu mai contenesc să se oprească din călătoria lor cristalină de pe fețele oamenilor prezenți. Și așa, sentimentul se transmite prin stările de spirit induse, printr-o ploaie de lacrimi. Se trece, pe rând, de la rolul de soție la cel de fiică, apoi la cel de fiu. În felul acesta, într-o singură voce, modulată în culori emoționale diferite, date de specificul rolului asimilat, încap exprimările, adresările și amintirile de familie. Despre semnificația bocetului, în contextul înmormântării, fiul interpretei aduce o completare personală: „Pentru mine, bocetul este o melodie, o cântare, un ritual pe care îl includ alături de un cântec de leagăn, un cântec de la nuntă. Atât la vârsta copilăriei, cât și mai târziu, l-am considerat o melodie care m-a fascinat. În zona Buzăului, bocetul este rostit cu voce tare (cu o modulație aparte a vocii), la care se asociază plânsete și țipete, iar din partea asistenței se induc șiroaie de lacrimi. Cel care rostește „melodia”, invocând numeroase cuvinte de jale, impune asistenței un plâns colectiv, o tristețe colectivă. Bocetul poate fi receptat ca o cântare dramatică pentru că reprezintă o modalitate a apropiaților de a comunica celor prezenți anumite evenimente din viața decedatului, pe care lumea din jur, care ascultă bocetul, nu are de unde să le știe. Soțul, însă de cele mai multe ori soția, relatează secvențial unele evenimente din viața decedatului, evenimente importante din viața intrafamilială, cum ar fi: momentul în care s-au cunoscut, cum au clădit o familie. Am asistat la unele bocete în care „bocitoarea” spunea evenimentele nefericite din viața decedatului.”

Când îți amintești de astfel de oameni cu suflet bun, parcă te simți motivat să participi și tu, la rândul tău, la întâlnirea cu tradițiile în mod constant. Parcă simți că ai găsit o cheie care te ajută să păstrezi la infinit imaginile amintirilor tale prețioase. Pentru că doar ceea ce colecționăm în suflete, în inimi, cu statornicie ne conferă echilibru, stabilitate și liniște prielnică propriei descoperiri și dobândirii pragului de înțelegere necesar în întâmpinarea celorlalți. Întâlnirea repetată cu imaginea obiceiurilor transmise ca moștenire spirituală de străbunicii și bunicii noștri face din amintirile închise în sertarele uitate ale memoriei o sărbătoare vie. În felul acesta, avem acces la simplitate, profunzime și bucurie într-un spațiu pur, în care labirintul însuși se pierde, lăsând loc regăsirii certitudinii și prețuirii vieții. Ce poate fi mai înălțător decât să descoperi o privire curată, limpede, în albastrul ei regal; ce poate fi mai uman decât un „Mulțumesc!” îndreptat cu sinceritate către omul din fața ta; ce poate fi mai mulțumitor pentru sufletul omului decât să știe că se află pe tărâmul siguranței? Până la urmă, tot prin asimilarea tradițiilor învățăm că nu avem și că nici nu există vreun motiv să ascundem în inimă cuvintele însemnate, amintirile liniștite, locurile îndrăgite, oamenii cu har, cu dragoste de viață.