La scurt timp după triumful lor în Marea Britanie, cei patru Beatles iau cu asalt America. Muzica lor e o inspirație pentru toți adolescenții lumii.
Iadul s-a dezlănțuit la aterizarea, vineri, 7 februarie 1964, 13:20, pe aeroportul John F. Kennedy din New York, avionului ce aducea un grup pop din Marea Britanie numit The Beatles. Mii de fani adolescenți – mulți purtând peruci Beatles și celebrele insigne cu Beatles – au început să cânte, să țipe, și să fluiere. Pe când membrii formației coborau din avion, fetele din mulțime au început să sară în sus scandând „Îi vrem pe Beatles!” Unele leșinau, altele își smulgeau părul cuprinse de isteria colectivă care avea să se cheme „Beatlemania”.
Cântecul lor I Want To Hold Your Hand aflându-se în fruntea topului american, veniseră la New York pentru a apărea de trei ori în celebra emisiune TV a lui Ed Sullivan.
Reels, jigs, blues și rock
The Beatles – George Harrison, John Lennon, Paul McCartney și Ringo Starr – proveneau din familii de muncitori din Liverpool. Aveau puțin peste 20 de ani și niciunul nu luase vreodată lecții de muzică. Ei reușiseră să creeze însă o adevărată revoluție muzicală prin exuberanța liniei lor melodice noi – „new sound”.
Muzica lor era o stimulantă împletire de stiluri – cele ale unor vedete rock americane ca Elvis Presley, Bill Haley și Little Richard, muzica britanică de varieteu, melodii marinărești, country și western, blues, cântece scoțiene (reels) și irlandeze (jigs). Toate aceste ritmuri puteau fi auzite în Liverpool pe discuri sau la radio. Inspirați de energia frustă a ritmurilor Beatles și de exemplul vedetelor americane de rock’n’roll, mii de tineri de ambele părți ale Atlanticului s-au răzvrătit – o vreme, cel puțin – împotriva modelelor oferite de părinți, astfel încât nu se mai mulțumeau cu tunsorile scurte ori cu slujbele obișnuite cu program de la 9 la 5 din birouri și magazine. Nu-și doreau decât o chitară și un microfon pentru că – așa credeau – ar fi putut și ei astfel să dobândească bogăție și faimă la 20 de ani. Temele erau neglijate, adolescenții alcătuiau formații proprii, își scriau singuri cântecele, își lăsau părul lung și sperau să fie „descoperiți” de vreun căutător de talente. Pentru cei mai mulți însă, rebeliunea și dorința de a-și vedea numele scris cu litere voluminoase au sfârșit în frustrare și dezamăgire.
Cu câteva luni înainte de vizita în America, The Beatles stârniseră senzație în societatea și lumea muzicală din Marea Britanie. Cu o toamnă în urmă cântaseră la Royal Command Variety Performance, unde John Lennon spusese publicului, din care făceau parte și Regina Mamă și Principesa Margareta, să-și „scuture bijuteriile în loc să aplaude”. La întoarcerea dintr-un turneu răsunător din Suedia, fuseseră asaltați de mii de femei exaltate la aeroportul Heathrow din Londra. Dar nimic nu a fost ca primirea isterică de pe aeroportul Kennedy. În primul rând băieții au fost nevoiți să facă față unei armate de 200 de ziariști la terminalul principal. Întrebările indiscrete ale reporterilor și răspunsurile băieților – inteligente, obraznice și nonconformiste – au dat tonul întregului turneu al grupului, care avea să cunoască o publicitate extraordinară.
„Ne cântați ceva?” au cerut reporterii. „Întâi plătiți-ne!” a venit prompt răspunsul. „Aveți de gând să luați ceva deosebit acasă cu voi?” „Da, Centrul Rockefeller!” „Ce părere aveți despre Beethoven?” „Suntem înnebuniți după el – mai ales după poeziile lui!”
De la aeroport au fost escortați de poliție până la impunătorul Plaza Hotel, unde au primit o telegramă – „Bun venit în America!” – de la singurul lor idol din lumea cântăreților, Elvis Presley, „Regele necontestat al rock’n’roll-ului”. Beatles ocupau întregul etaj 12 al hotelului; afară, în stradă, poliția formase cordoane care țineau la distanță sutele de admiratori exaltați ce fluturau pancarte și scandau: „Îi vrem pe Beatles! Îi vrem pe Beatles!” De nenumărate ori fanii au încercat să forțeze baricadele, și polițiștii i-au împins înapoi. Polițiștii patrulau continuu coridoarele hotelului ca să protejeze grupul de frenezia tinerilor admiratori.
Duminică, 9 februarie seară, The Beatles au ieșit cu greu din hotel și au fost conduși la un studio TV pentru prima apariție în direct la Ed Sullivan. Au cântat 6 melodii, iar Saturday Evening Post avea să-i descrie ca pe „niște spiriduși simpatici și atrăgători”. Triumful în primul turneu american a fost complet când și-au văzut discurile urcând pe primele 5 poziții în topuri. Aveau să mai facă o vizită șase luni mai târziu, apoi din nou în 1965 și 1966.
A urmat un regres. Într-un interviu dat revistei Evening Standard din Londra și reluat în SUA, John Lennon spunea: „The Beatles sunt mai cunoscuți decât Cristos.” Afirmația a stârnit un scandal de proporții, mai ales în zonele fundamentalist creștine din sudul și vestul Americii. Unele stații radio au încetat chiar să mai transmită melodiile lor, iar DJ-ii dădeau petreceri la care discurile Beatles erau zdrobite și aruncate în foc.
The Beatles începuseră să simtă că succesul lor avea un preț. În mai 1966, au dat ultimul concert pe scenele britanice, iar în august concertul de adio la San Francisco. Nemulțumiți de felul în care erau priviți – „ca niște maimuțe la grădina zoologică”, se plângea Harrison -, s-au concentrat doar asupra albumelor produse în studio. Popularitatea imensă a cântecelor Sergeant Pepper’s Lonely Hearts Club Band și Abbey Road, ca și a desenului animat Yellow Submarine, a asigurat formației The Beatles un loc de frunte în topul celor mai vândute discuri din istorie. De atunci nu au mai apărut niciodată împreună într-un concert live. Activitatea lor individuală, muzicală și personală, îi va menține însă în atenția publică ani la rând.
sursa: Când, unde & cum s-a întâmplat, Editura Reader’s Digest
