Bogdan Ota este unul dintre cele mai sonore nume din industria muzicală contemporană și unul dintre artiștii români cu cea mai spectaculoasă ascensiune din ultimii ani. Absolvent al Universității de Arte ”George Enescu” din Iași, artistul român a ajuns extrem de cunoscut și apreciat în întreaga lume o dată cu participarea sa la competiția ”Norway Got Talent”, în 2011, unde a înregistrat un succes fulminant.

„Bogdan Ota este un compozitor de elită. Îndemânarea muzicală cu care se mișcă și înțelegerea structurii compoziționale de care dă dovadă sunt cu adevărat o raritate. Temele cu o puternică încărcătură emoțională stau alături de pasaje liniștite de parcă ar fi modelate din aceeași materie. Albumul «Day of Wrath» confirmă faptul că orice discuție despre un succesor natural al lui John Williams este incompletă fără a lua în considerare numele lui Bogdan Ota.”

[Wildy Haskell, editor la Wildy`s World și reviewer pt. Indie-Music.com]

Pe 26 și 27 februarie, ora 19:00 prezinți pe scena Casei de Cultură a Studenților din Iași spectacolul UNITED. De ce un eveniment artistic pe tema conexiunii spirituale dintre oameni?

Suntem ființe raționale și sociale, dar, mai presus de toate, suntem ființe spirituale. Indiferent de confesiunea religioasă, suntem spirite. Noi funcționăm în parametri normali doar dacă suntem uniți. Tema singurătății, deși frecvent întâlnită în artă, este totuși una foarte tristă. Eu încă încerc să înțeleg ÎNSINGURAREA, nu singurătatea, deși a doua derivă din prima sau, mai bine zis, sunt interconectate. Însingurarea a fost un fenomen; acum e o realitate ca oricare alta. Noi, artiștii, încercăm să arătăm, prin efortul nostru colectiv, că nu suntem făcuți să fim singuri, că putem reuși împreună și că vibrațiile comune sunt mai puternice. Imaginați-vă că fiecare individ este ca o lumânare. O lumânare într-un oraș în beznă nu face prea multă diferență. Acum imaginați-vă cum ar arăta, de exemplu, în Iași, 350.000 de lumânări aprinse în noapte, una lângă alta. Am curaj să pariez că s-ar vedea din avion. Pe de altă parte, pe această scenă unim artiști din zona Moldovei, din Ardeal, din sudul țării etc. E un efort colectiv, făcut cu plăcere, de oameni pasionați. UNITED e un concert menit să ne trezească din amorțeala digitală care a cuprins întreaga planetă, ridicând la rang de dumnezeire rețelele de socializare. UNITED suntem noi, eu, orchestra, tehnicienii și, mai presus de toți, spectatorii.

Care e povestea în care vrei să implici emoțional publicul?

Publicul își va trăi propria poveste, căci fiecare simte în felul său. Temele prezentate în spectacol sunt legate de spiritualitate, emoție, religie vs. credință și de dragostea puternică, care transcede chiar și barierele morții. Mulți se vor regăsi cu siguranță în fiecare lucrare muzicală, iar noi, artiștii, ne vom da toată silința ca toată lumea să-și înțeleagă, în cel mai profund mod, propria ființă. Cei care nu vor înțelege anumite pasaje muzicale vor fi ajutați de imagine, de balet, de soliști și de versurile pieselor. Sunt atât de multe elemente artistice care conlucrează încât spectatorul va fi cu siguranță edificat până la cel mai mic detaliu, indiferent de tema abordată în piesa respectivă.

Publicul va călători alături de noi prin istorie, va descoperi ororile războiului, tragedia lui Iisus, povestea lui Romeo și a Julietei, frumusețea bătrâneții atunci când, privind în urmă, ai amintiri atât de frumoase încât parcă trăiești pentru a doua oară, scufundat în visele propriului trecut, drama fiului rătăcitor și bucuria reîntoarcerii lui acasă, inocența jucăușă a copilului și entuziasmul cu care acesta explorează lumea. Vom trezi emoții și amintiri vechi, îngropate de mult în subconștient, și totodată vom da naștere altora noi, plecând din sala de spectacol mai energici și plini de entuziasm.

De ce crezi asta? Ce te face să spui că oamenii vor pleca mai energici și entuziasmați?

Oooo, dar e atât de simplu! Eu sunt convins că oamenii își vor reaminti că viața ne-a fost dată cu un singur scop: ACELA DE A FI FERICIȚI. Noi, artiștii, luptăm cu aceiași demoni de fiecare dată și biruim frica, indiferența și tristețea. De exemplu, iubirea este un sentiment cunoscut tuturor, aceasta nu se învață, se simte pur și simplu. Lipsa iubirii din viața oamenilor nu e legată de incapacitatea lor de a iubi, ci de FRICA EȘECULUI, indiferent de subiect. Indiferența e cea mai periculoasă armă: ceea ce arunci asupra celorlalți, indiferența, se întoarce împotriva ta. Aici nu cumva vorbim din nou despre frica de a ne iubi pe noi înșine? Tristețea o inventăm noi, nu ne-o dă Dumnezeu ca să “ne încerce”. Cum scăpăm de ea? Simplu! După ce învățăm sau, mai bine zis, ne reamintim că Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce, scăpăm de tristețe și ne bucurăm, căci astfel ni se arată cât de puternici suntem să trecem peste orice. Puterea este un prilej de bucurie. Eu, împreună cu colegii mei, le voi reaminti celor veniți alături de noi în sală că sunt puternici și că au toate motivele să fie fericiți. Acesta este motivul pentru care vor pleca mai energici și mai entuziasmați.

Cum te simți în postura de a fi comparat cu mari compozitori din lumea muzicii de film, precum John Williams? Review-urile criticilor internaționali cu privire la primul tău CD intitulat ”Day of Wrath” sunt de-a dreptul impresionante.

E adevărat că am fost comparat cu geniile muzicii de film americane. Sunt măgulit, bineînțeles, mai ales că review-urile pe care le-am primit din SUA și Spania au, cu o singură excepție, 5 stele din 5. Excepția e de 4 stele din 5. Cum mă simt în această postură? Dacă aș fi un ingrat inconștient, aș spune că mă simt bine. Pentru că am fost dotat de mama natură și cu inteligență, spun cu fermitate că aceste comparații sunt, de fapt, o povară grea pe umerii oricui ar fi în locul meu. Să fii pus în aceeași propoziție, în asociere și în antiteză, cu nume atât de mari te responsabilizează până la paranoie. Știu că primul album a fost un real succes, dovadă stau vânzările, sălile arhipline și, totodată, aceste cronici ale comentatorilor de profil din străinătate și din România. Eu am emoții foarte puternice la fiecare piesă nouă pe care o aduc în fața oamenilor, pe scenă. Tot timpul mă întreb cum vor reacționa. Aplaudă, e drept, dar tocmai aici e întrebarea pe care un compozitor și-o pune: „Aplaudă pentru că le-a plăcut sau aplaudă pentru că așa se face la un spectacol?” Acesta e coșmarul fiecărui compozitor. E puțin mai simplu să interpretezi Mozart sau Gershwin. Tehnic, e mai dificil; nu comentez, dar, ca interpret, nu ești judecat din prisma creației, ci doar din prisma performanței tale artistice – ca pianist, violonist, soprană, tenor etc. Postura mea e mult mai dificilă. Publicul, considerat de mine adevăratul critic de artă, apreciază, în primul rând, creația muzicală în sine, apoi elementele tehnice și interpretative și, nu în ultimul rând, elementele unui spectacol. Dansez pe o gheață foarte subțire și, pentru 1 minut plictisitor într-un album sau la un spectacol, riști să cazi din grațiile acestui juriu. Sunt foarte recunoscător că am fost comparat cu marii compozitori contemporani, deși această medalie e îngrozitor de grea. Nu am voie să-mi dezamăgesc fanii, căci datorită lor sunt pe scenă de fiecare dată. Ei umplu sala, te aplaudă și te susțin, și-ți dau curaj să mergi mai departe.

Care crezi că este rolul artei într-o lume guvernată de griji de natură materială? Există vreo cale prin care arta se poate impune drept o componentă esențială și valoroasă a umanității? Poate arta adevărată să-și părăsească statutul de Cenușăreasă?

O, da… Arta și-a depășit de mult statutul de Cenușăreasă. Mă amuzam cândva, auzind pe unii spunând: „Ce-mi trebuie mie artă? Ce, arta îmi pune mie salamu’ în frigider?” Acum aș putea să-i întreb dacă și-ar mărita progenitura la o nuntă fără muzică și fără dans. Sau mai bine… de ce stai la bloc, prietene, și nu-ți sapi o groapă în pământ? Blocul e făcut de un arhitect, un artist la urma urmei. La biserică ar trebui să ai pereții gri și reci, din beton armat, și nu frumos pictați ca să vezi, în timp ce preotul ar urla slujba la tine, în loc să ți-o cânte, că fără artă ai muri înainte să scoți astfel de inepții pe gură. Mai am câteva idei pentru cei ce cred că arta nu-și are rostul în viața lor: să nu mai conducă mașini căci și alea tot de niște artiști în design au fost concepute, să poarte frunza Evei pe stradă sau la serviciu, designul vestimentar fiind tot o artă și să mănânce ce le dă pământul, crud și negatit, căci arta culinară, la fel de bine ca toate celelalte arte, nu are ce căuta în viața lor. Rolul artei în această lume e să dea culoare tonurilor de gri și negru, să ne încânte sufletul când pornim radioul în drum spre serviciu, să ne iubim mai mult când ne admirăm în oglindă, să ne simțim mai aproape de Dumnezeu când privim o icoană sau o pictură într-o biserică, să ne simțim mândri de rădăcinile noastre atunci când revedem cu drag oamenii înveșmântați în mândrul nostru port popular, creat de ultimii dintre artiștii noștri de la sate, să vibrăm în sala de spectacol alături de vecinul de scaun, care ștergându-și pe ascuns o lacrimă își amintește cu bucurie că e un om, și nu o mașinărie a erei industriale. Arta vine din suflet, de aceea este la fel de adevărată ca însăși existența sufletului omenesc. Negând arta, negăm Dumnezeirea și însăși existența noastră în această lume.

Care ar fi din punctul tău de vedere cel mai important câștig pentru o persoană care intră pentru prima oară în sala de spectacol la un concert semnat Bogdan Ota? ți-ai propus până acum să livrezi prin muzica ta un anumit mesaj către public?

Mi-am propus să-l atrag pe ascultătorul meu înapoi către el însuși, către sinele său divin. De ce? Iată, de exemplu, vorbind cu omul și prietenul Ștefan Gadola, am concluzionat împreună că, trăind în această societate, e o datorie divină, în primul rând și, în al doilea rând, morală, să facem tot ce ne stă în putință ca să facem frumoasă casa, fără a precupeți vreun efort. Nu avem o scuză pentru a nu face nimic. Suntem oameni și în orice fel de palate am trăi, orice fel de mașini am conduce, tot vom păși afară din ele. Să fii indiferent față de lumea în care trăiești e ca și cum ți-ai construi o vilă în cimitir, fericit că nu te deranjează nimeni. “La ce bun totul când ieși din casă și vezi atâta tristețe și frustrare în jurul tău? Trebuie să facem ceva… atât cât putem”, spune Ștefan Gadola într-o discuție înflăcărată despre lumea în care trăim. Eu, asemeni multora dintre noi, fac tot ce-mi stă în putință ca lumea în care trăiesc să fie mai frumoasă. Eforturile mele sunt ca niște scame în univers, dar, coroborate cu ale altora, vor fi asemeni unor picături de apă unite într-un tsunami.

Unii mă întreabă retoric, scârbiți de propria experiență de viață: “Da’ îți mai vine să zâmbești și să te bucuri cu atâtea nenorociri în jurul tău, cu bolile și cu salariile astea mici?” Răspunsul meu e DA, SE POATE. Nenorocirile, bolile și salariile mici vin tot din NEFERICIRE și frustrare. Exemplu: Ionică, de 16 ani, din nu știu ce sat, privat de dragostea părinților, își caută dragostea chiar și prin intermediul forței brute: violează o bătrână, intră la închisoare; societatea se izolează de un factor de risc, dar rămâne mai săracă cu un suflet, fie el privit și ca un simplu “braț de muncă”. Cum ar fi stat lucrurile dacă Ionică vedea că mama nu se ceartă cu tata în casă și că primea afecțiune și încredere din partea părinților?! Ne supărăm atât de tare că fiul sau fiica nu ne-a călcat pe urme în meseria noastră sau în alegerea soțului/soției, încât, roși pe interior de frustrare și supărare, ajungem să ne îmbolnăvim. Cheltuim mai bine de jumătate din venitul nostru cu medicamente, tratând EFECTUL, nu cauza bolii. Fasconalul nu înlătură supărarea care v-a provocat migrena. Și atunci tot noi oamenii ne plângem că avem mai mulți oameni în spitale și la coadă în farmacii decât în sălile de teatru sau în parcuri.

Mesajul meu către lume este: Fiți fericiți! E singura voastră datorie. Fiind fericiți vă veți schimba viața. Schimbându-vă viața veți schimba lumea! E CHIAR ATÂT DE SIMPLU!