Exemplarul Almanahului Cinema 1984 pe care mi l-am procurat, cu ani în urmă, de la un anticariat, are primele foi rupte. Au rămas, totuși, câteva file „omagiale” despre „eroii epocii pe care o trăim”, despre acele „filme bune, revoluționare, care să prezinte mărețele realizări ale poporului nostru, să mobilizeze și să înfățișeze eroi care să constituie un model de muncă și de viață” (Nicolae Ceaușescu). Titlurile sunt citate la grămadă. Un film de anvergură și rafinament estetic precum Imposibila iubire este așezat pe aceeași treaptă cu producții anoste ca Un petic de cer ori Miezul fierbinte al pâinii.
„Un lucru numit – mărturisea actrița Leopoldina Bălănuță în acei ani revistei Cinema – este pe jumătate rezolvat. Dacă am numi vulgaritatea – vulgaritate, nedreptatea – nedreptate, meschinăria – meschinărie le-ar pieri din putere. Dar pentru asta trebuie să le atingi, să le spui pe nume. În absența numirii lor nu se poate vorbi cu adevărat despre o școală de film românesc”.
Nărav frecvent întâlnit în epocă (și nu numai), derizoriul este prezentat drept „operă revoluționară”. Refuzul de a spune lucrurilor pe nume (de a numi, fără menajamente, atât vulgaritatea, cât și meschinăria) a întârziat, ani la rând, coagularea unei școli naționale de film în România.
Un alt grupaj este intitulat „Filmul nostru în lupta noastră pentru pace”. Titlurile citate aici au, în general, greutate: Viața nu iartă, Pădurea spânzuraților, Quo vadis homo sapiens, Întoarcerea din iad, Înghițitorul de sabii.
Câțiva mari actori vorbesc despre maeștrii de la care au învățat. Mircea Albulescu îl pomenește pe „mediatorul” Ștefan Ciubotărașu, Leopoldina Bălănuță își îndreaptă recunoștința spre „străbunii, bunii, părinții, dascălii, oamenii de tot felul, locuri, floare, copac, animal” care „stau acolo, cuminți, în memoria sufletului meu”.
Constantin Codrescu îi pomenește pe Alexandru Finți și pe Aura Buzescu. Petre Gheorghiu o pomenește pe Clody Berthola. Mariana Mihuț recunoaște că a avut parte să lucreze cu cei mai mari artiști români pe care i-a avut parteneri sau regizori. Gina Patrichi îi evocă pe profesorii: Nicolae Bălțățeanu, Aura Buzescu, pe actorul Geo Barton, pe Mihai Popescu, pe Ciulei și Lucian Pintilie, pe colegii ei Toma Caragiu, Victor Rebengiuc, Beate Fredanov.
Recolta anului 1984 numără – până în vară – două premiere de excepție: Imposibila iubire și Să mori rănit din dragoste de viață. Restul titlurilor (Amurgul fântânilor, Întoarcerea Vlașinilor, Salutări de la Agigea, Dragostea și revoluția ș.a.) sunt tributare, invariabil, nu atât „regulii” (canoanele realismului socialist), cât viziunilor fade ale regizorilor.
Eugenia Vodă semnează o anchetă printre 51 de actori și actrițe, care îi vorbesc despre momentul decisiv din carieră și despre ce înseamnă „a avea succes”? Elena Albu citează Ilustrate cu flori de câmp de Andrei Blaier, rolul care a consacrat-o. Eugenia Bosânceanu și Ernest Maftei își amintesc de Când primăvara e fierbinte de Mircea Săucan. Ioana Bulca nu poate uita Moara cu noroc de Victor Iliu. Dan Condurache citează La capătul liniei. Ioana Crăciunescu este recunoscătoare lui Mircea Daneliuc pentru rolul din Ediție specială. Tot ea spune, despre succes, că înseamnă multă însingurare, iar atunci „când nu îl ai, îl râvnești; când îl ai, nu te ajută cu nimic!”
Mircea Diaconu evocă momentul în care Dan Pița l-a ales pentru rolul Toboșarului din Nunta de piatră. Constantin Diplan alege Cursa lui Mircea Daneliuc, iar Vladimir Găitan întâlnirea cu Lucian Pintilie (cea din Reconstituirea, însă fără a pomeni titlul filmului – pe atunci cvasi-tabu). Irina Petrescu își amintește de filmul debutului: Valurile Dunării de Liviu Ciulei. Florin Piersic își trece în revistă haiducii, pe Arap Alb, precum și rolul de debut din Ciulinii Bărăganului. Maria Ploae consideră că decisiv, „în sens pozitiv”, a fost pentru ea Dincolo de pod. Ana Szeles consideră decisiv momentul Pădurea spânzuraților de Liviu Ciulei. Tora Vasilescu nu poate uita debutul electrizant din Cursa, iar Dorel Vișan rememorează întâlnirea decisivă cu Iosif Demian, la O lacrimă de fată.
Călin Căliman schițează câteva portrete de actori deveniți „tinere certitudini”: Constantin Brânzea și Ana Ciontea (din Întoarcerea din iad), Claudiu Bleonț (din Concurs, Să mori rănit din dragoste de viață, Dreptate în lanțuri, Pas în doi), Magda Catone (din Sfârșitul nopții, Escapada, Baloane de curcubeu), Daniela Vlădescu (din Ochi de urs), Ecaterina Nazare (din Lisca, Pas în doi).
Ov. S. Crohmălniceanu se ocupă de accesul cinematografului la capodoperă, enumerând câteva posibile chintesențe ale culturii cinematografice din toate timpurile: Crucișătorul Potemkin, Patimile Ioanei d’Arc, Goana după aur, Timpuri noi, Luminile orașului, Vârsta de aur, Los olvidados, Viridiana, Regula jocului, Iluzia cea mare, Cetățeanul Kane, Fragii sălbatici, Aventura, Noaptea, Eclipsa, La strada, Nopțile Cabiriei, La dolce vita, Amarcord, Ghepardul. Autorul eseului atrage atenția că nicio persoană cultă nu se simte jenată să-și recunoască ignoranța în materie de cinematograf. Și adaugă: e nevoie de timp ca pe marile filme să se prindă mușchiul comentariilor, spre a ajunge și ele asemenea veritabilelor capodopere (literare, muzicale, plastice etc.).
Dana Duma alcătuiește un grupaj de comentarii cu titlul Actorul ca „figură”. Primul film citat, Comedie mută 77, demitizează Hollywood-ul. În Totul de vânzare, Andrzej Wajda își mărturisește durerea în fața pierderii interpretului preferat (Zbigniew Cybulski). Ce s-a întâmplat cu Baby Jane aduce pe ecran invidiile și frustrările a două foste stele ale ecranului. Mitul Fedorei se inspiră din „cazul Garbo” și surprinde revolta împotriva capcanelor fotogeniei. Începutul lui Gleb Panfilov este povestea unei tinere muncitoare, mai degrabă urâtă decât frumoasă, ce face teatru de amatori. Este remarcată de un regizor și distribuită într-o superproducție istorică despre Ioana d’Arc. Succesul este fulminant, însă nimeni nu o mai cheamă pentru vreun alt rol. În Secvențe, un actor (Dragoș Pâslaru) este pus să-și povestească la un telefon public suferința. Cei care stau la coadă îi ascultă astfel, fără să vrea, drama. Din indiferenți și chiar iritați (de faptul că „nu se mai termină o dată convorbirea asta”) devin înțelegători și milostivi. Când însă află că totul nu a fost decât o înscenare, bombănesc și se scandalizează. Celelalte două scheciuri ale filmului („Prospectia” și „Patru palme”) „problemele morale devin mai importante decât ficțiunea pe care echipa de filmare o zămislește cu trudă”.
În Sclava iubirii actorul se dovedește capabil să înțeleagă neliniștea lumii, iar în Noaptea americană François Truffaut demontează – fără elanuri demitizatoare și ironii – culisele „uzinei de vise”. O serie de alte pagini sunt dedicate vedetelor (actori, regizori) din „lumea mare”: Monica Vitti, Giulietta Masina, Marcello Mastroianni, Laurence Olivier, Marilyn Monroe, Peter Ustinov, Al Pacino, Luis Buñuel, Vasili Șukșin.
Almanah Cinema 1984 (192 pag.) Redactor-șef: Ecaterina Oproiu Redactor responsabil: Eugenia Vodă
sursa: Cinetipar
