Sunt spectacole de teatru care îți stârnesc dorința de a te ridica pur și simplu de pe scaunul de spectator pentru a-i privi în ochi pe actorii din fața ta, pentru a le simți obișnuitul, viața de dincolo de scenǎ, pentru a citi dincolo de replici. Într-o salǎ mare este destul de greu sǎ crezi cǎ un astfel de gând îndrăzneț are sorți de izbândă. Dar într-o sală micuță, aproape cǎ ți se pare realizabil.
Sala Studio „Teofil Vâlcu” a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași conturează exact acel loc în care te simți ca între prieteni și lași gândurile în libertate. Ba chiar, dacă întinzi mâna, aproape îi poți atinge pe actori, le poți palpa talentul și simți în aer vibrația respirației, a râsului și a plânsului. În liniștea de dinaintea începerii reprezentație parcă plutesc în aer indicațiile regizorale din ultima repetiție. Iar dacă tragi cu coada ochiului în sus, poți schimba câteva priviri cu subînțeles și cu cel care se ocupă de lumini și sunet.
Într-o astfel de atmosferă, aniversează 50 de ani de teatru actorul Petru Ciubotaru. Îmbrăcând, pe rând, veșmintele a 6 personaje diferite, în piesa Chiriță și ceilalți, actorul susține un recital care îl apropie și mai mult de publicul său. Regizat de către Ovidiu Lazăr, cu o scenografie de Nicolai Mihăilă și un fundal muzical asigurat de Radu Ștefan, spectacolul suprapune părți din reatitatea ieșeană de zi cu zi în care își trăiește viața Petru Ciubotaru, cu fragmente din cânticele vesele ale lui Vasile Alecsandr și nu pare gândit ca un spectacol cu amploare, ci mai degrabă ca unul pentru un public restrâns.
Chiriță, Paraponisitul, Clevetici Petru Ciubotaru, Sandu Napoila, Gură Cască, Barbu Lăutaru sunt personaje care i se potrivesc firesc de bine celui care justifică, astfel, alegerea textelor: „A existat lădița cu cărți și manuscrise a lui Eminescu. Noi am găsit la Mirceaști (și e în spectacol ! ) lada de călătorie a lui Vasile Alecsandri. Am scos de acolo unele și altele și, la sfârșit, m-am cuibărit înăuntru. Și mi-e bine.”
Și asta se simte. Actorului Petru Ciobotaru îi este, într-adevar, bine în pielea personajelor din Chiriță și ceilalți. Într-un cadru intim, dansează, cântă, recită, improvizează, interacționează cu cei din primul rând, cu experiența la braț. Iar dacă actorului îi este bine în pielea personajelor pe care le expune ochiului critic al spectatorului și reuseste să mascheze micile ezitări, îi este bine și spectatorului. Indiferent dacă râde cu gura până la urechi sau discret, dacă nu își poate controla lacrimile sau dacă afișează un zâmbet trist, dacă trăiește o experiență solitară sau schimbă replici șoptite și priviri cu subînțeles cu persoana de lângă, întreaga experiență îl bucură, îl pune pe gânduri, îl încarcă, îl îmbogățește, îi oferă un subiect de discuție cu cei apropiați sau la o cafea cu colegii de birou.
Deși Chirița lui Vasile Alecsandri este un personaj care a trecut prin multe adaptări și a fost jucat de atâtea și atâtea ori pe scenele din țară de-a lungul timpului, este un personaj îndrăgit, iar umorul său se potrivește atât de bine spațiului în care trăim, încât nu și-a perdut, încă, din vivacitate.
De aceea, în viziunea regizorală a lui Ovidiu Lazăr nu este nevoie decât de un actor care știe să stârnească râsul prin puține gesturi și să interacționeze cu cei ce stau așezați confortabil în scaunele din sală, de un acordeonist și de un retroproiector pentru a-l aduce pe scriitor în atenția publicului, altfel și la fel. Astfel, Petru Ciobotaru, ghidat de acest fir regizoral își începe reprezentația cu un contre-emploi, provocator și solicitant pentru interpret, cu efecte estetice benefice atât asupra personajului sursă, remodelându-l în acord cu viziunea regizorului și a celui care-l redă, cât și asupra spectacolului, pe care îl face surprinzător. Apoi, trecerile către celelalte personaje se fac cu ajutorul unui retroproiector. Muzica de acordeon încetează, actorul devine omul din viața de zi cu zi, surprins în diverse ipostaze în filmul care rulează pe fâșia de pânză albă. Este o alegere care dinamizează spectacolul și oferă, în același timp, actorului răgazul pentru a se reinventa, iar spectatorului momentul său de intimitate cu omul Petru Ciubotaru.
Cele șase personaje care își găsesc cuvintele în cânticele vesele ale lui Vasile Alecsandri structurează spectacolul în șase părți și fac atât trecerea, cât și legatura între trecut și prezent, între ce a fost și ce ar mai putea fi. Cu iz de pamflet politic, de umor de salon, Chirița și ceilalți îndeamnă la conștientizarea unor situații și la identificarea unor tipologii umane, la ironie și autoironie și sugerează că, deși decorul se schimbă, oamenii sunt în esență aceeași, au aceleași nevoi primare, iar mecanismele politicii funcționează dupa aceleași principii.
Pentru cei care nu au reușit să ajungă la reprezentația de pe 11 octombrie, Teatrul Național “Vasile Alecsandri” își deschide ușile Sălii Studio pentru Chirița și ceilalți și pe 21 octombrie, de la ora 18.00. Nu se cere o ținută obligatorie. În teniși și blugi, în costum sau cu rochie și pantofi cu toc, dorința de a redescoperi umorul scriitorului Vasile Alecsandri și de a-l aplauda pe actorul Petru Ciobotaru pentru cei 50 de ani de teatru îți asigură un loc în sală.
Lasă un răspuns