Ioana Maria Lupașcu: Domeniul Manasia este, în primul rând, o poveste, un loc de suflet! Pășind pe coridoarele încărcate atât de istorie, dar și de rafinament, te cufunzi în viața pe care locul a trăit-o odată, în poveștile de dragoste și de viață; parcă îl vezi pe Cuza îndrăgostindu-se aici, parcă auzi chicoteli în foișor, parcă ai în urechi muzica balurilor de odinioară, și, apoi, pășind în grădină, poți să crezi că ești într-o vilă pe colinele toscane. Rafinamentul cu care a fost renovat te înconjoară fără să te copleșească, însă te îmbată și te poartă într-o altă lume, una de vis și totuși reală.

Dansul degetelor ei pe clapele fiecărui pian prezent la întâlnirile cu Muzica, este un dans vioi, tonic, exuberant, entuziasmat, o pornire ludică a sufletului care se unduiește într-o permanentă bucurie și gratitudine existențială, ca și cum ar dori să mărturisească, zilnic, un semn de apreciere, în egală măsură, pentru: glasul soarelui, tăcerea nopții, zumzetul dimineților, dulcea lentoare a amiezelor toride, blândețea și, totodată, imensitatea albastrului cerului. Despre miezul libertății sonore a pianului, trecerea suavă a violoncelului la un timbru puternic, momentele în care pianul solist dialoghează tematic cu violoncelul, despre greutatea și sublimul fiecărui instrument, emoția de moment, gândurile ce împânzesc o clipă. Dar, mai ales, despre Rodin Moldovan, artistul care “caută în muzică frumusețea de care el, personal, are nevoie și o transmite, mai departe, ascultătorilor”, în interviul de astăzi, 10 august 2016, cu pianista Ioana Maria Lupașcu.

„… Pianul are o libertate sonoră mai mare alături de violoncel, tocmai pentru că violoncelul poate trece de la suav la un timbru puternic, permițând astfel și pianului să se exprime în același mod…”

Ștefania Argeanu: Ce semnificații lăuntrice are confesiunea dintre un pian și un violoncel, în viziunea ta?

Ioana Maria Lupașcu: Pianul face duet cu toate instrumentele, întrucât toate au nevoie să fie acompaniate, însă pianul nu are această nevoie. Nu este o necesitate pentru pian, ci… o alegere, să spunem. Fiecare duet are specificul său și mi-a plăcut să experimentez mult, să cânt cu cam toate instrumentele, de la vocea umană până la corn. Violoncelul are, poate, sonoritatea cea mai apropiată de vocea, de sufletul nostru; poate vibra într-o manieră pur umană, dar mult înălțată, la un nivel de conexiune superior.

Ce asemănări, ce deosebiri și ce linii de dialog comune există între universul pianistic și cel violoncelistic?

Cred că pianul are o libertate sonoră mai mare alături de violoncel, tocmai pentru că violoncelul poate trece de la suav la un timbru puternic, permițând astfel și pianului să se exprime în același mod, să fie prezent chiar și în acompaniament. Acum, desigur, contează foarte mult instrumentistul sau, mai bine zis, instrumentiștii.

„Când am o colaborare bună cu primul violoncel al unei orchestre, felul în care acest instrument prefigurează ce urmează să cânt eu mă inspiră.”

Care este mesajul pe care simți că îl transmite violoncelul oceanului muzical de ieri, de astăzi, dintotdeauna?

Eu văd în violoncel determinare și hotărâre; are ceva masculin numai prin faptul că, față de vioară, ajunge în registrul specific vocilor masculine. În concertele cu orchestra, există multe momente în care pianul solist dialoghează tematic cu violoncelul. Liszt are o predilecție pentru asta, dar nu numai. Sunt mesaje profunde interesate să afle care dintre toate instrumentele sună cel mai bine la violoncel. În primul concert de pian și orchestră de Franz Liszt, pe care eu îl iubesc și îl cânt des, este un moment care trece prin: lumesc – carnal – profund – filozofic, iar această trecere o face violoncelul, cu un enunț care este, apoi, preluat de mine, de pianul solist. Când am o colaborare bună cu primul violoncel al unei orchestre, felul în care acest instrument prefigurează ce urmează să cânt eu mă inspiră.

„Fiecare instrument are greutatea și sublimul său. Vioara, de exemplu, poate avea un timbru subțire și deranjant, dar poate fi și dulce; depinde de cine o strunește. Instrumentul, în sine, nu poate face nimic; totul este în mâinile celui ce îl mânuiește. Și în sufletul său, și în talentul său. Ce are de spus acel cineva, cum știe să se exprime, astfel încât să transmită, și cum realizează efectiv acest demers.”

În ce constă unicitatea sa și în ce manieră traduci felul „irepetabil” de a fi, de a simți, de a emoționa al violoncelului?

Contează cine cântă la violoncel. Fiecare instrument are greutatea și sublimul său. Vioara, de exemplu, poate avea un timbru subțire și deranjant, dar poate fi și dulce; depinde de cine o strunește. Îți dau acest exemplu pentru că am cântat cu mulți violoniști, fiecare diferit – în felul său. Pavel Berman, fiul maestrului meu, este un muzician de forță, virtuozitate și pasiune rusă. Ladislau Horvath, care este concert-maestru la Maggio Fiorentino, celebra orchestră toscană, și a cântat ca solist, chiar și sub bagheta lui Zubin Mehta, este extraordinar de fin și dulce în sunet, divers în culori și neașteptat în muzică. Florin Paul aduce rigoare și claritate muzicii. De la fiecare am învățat ceva. Mari soliști, revenind la întrebarea ta și continuând cu violoncelul, care, de asemenea, poate fi cald și timbrat, dar poate suna și răgușit sau ca un lemn gol. De asemenea, pianul poate fi o cunună de timbre și sonorități, dar poate fi și gol de încărcătură sau, și mai rău, să sune ca un calculator sau, la nuanțele mari, să fie bătut și, astfel, să aibă sonorități urâte. Instrumentul în sine, chiar dacă este construit de o casă mare, nu poate face nimic; totul este în mâinile celui ce îl mânuiește. Și în sufletul său, și în talentul său. Ce are de spus acel cineva, cum știe să exprime, astfel încât să transmită și cum realizează efectiv acest demers.

„La Rodin Moldovan am găsit aceeași pasiune pentru expresie în muzică. Este un artist care se dăruiește fără reținere publicului și muzicii, și atunci intensitatea interpretării sale este de neuitat, chiar dacă îl consumă până în străfundurile cele mai adânci. Ascultându-l, îți dai seama cât de rar ai mai auzit așa ceva, un asemenea talent și o dorință atât de deplină de a se dărui cu totul publicului! Apoi, el este și un om foarte sensibil și delicat și – atunci caută în muzică frumusețea de care el personal are nevoie și o transmite mai departe ascultătorilor.”

Cum a început, de fapt, ideea/dorința de a colabora cu violoncelistul Rodin Moldovan?

Cred că a venit momentul; lucrurile s-au legat. Așa se întâmplă mereu. Cei care ne-au ascultat ne-au spus că ne potrivim foarte bine, din punct de vedere muzical, și, într-adevăr, îmi este foarte ușor să cânt cu el, iar colaborarea este deloc complicată. Eu mai am colaborări frumoase cu cei cu care mi se pare că semăn, cum este și actrița Daniela Nane, întrucât sensibilitatea noastră este asemănătoare. Daniela și cu mine ne îmbinăm ca spicul de grâu în spectacolele noastre. La Rodin am găsit aceeași pasiune pentru expresie în muzică. Și viața știe mereu să facă lucrurile să se întâmple.

„Eu, în ultimii ani, mi-am schimbat foarte mult repertoriul, încercând să sparg zidul dintre artistul clasic și omul care este jenat, poate, că nu înțelege ceea se întâmplă pe scenă. Am vrut să cânt muzică clasică, dar accesibilă tuturor, pentru că eu cred că noi, pe scenă, suntem acolo pentru public și nu invers, iar un concert trebuie să aducă alinare tuturor celor care ascultă, nu doar unei mici elite.”

Ce este esențial să rețină publicul român despre confesiunea dintre un pian și un violoncel, dar și despre Ioana Maria Lupașcu și Rodin Moldovan?

Sinceritatea actului scenic și interpretativ. Eu sunt atât un om, cât și un artist foarte sincer și deschis. Pe scenă, dăruiesc întru totul sufletul meu și trăirile mele. Am găsit în Rodin un artist și, mai sincer, un muzician care se dăruiește fără reținere publicului și muzicii, iar intensitatea interpretării sale este de neuitat, chiar dacă îl consumă până în străfundurile cele mai adânci. Ascultându-l, îți dai seama cât de rar ai mai auzit așa ceva, un asemenea talent și o dorință atât de deplină de a se dărui cu totul publicului! Apoi, el este și un om foarte sensibil și delicat și – atunci caută în muzică frumusețea de care el personal are nevoie și o transmite mai departe ascultătorilor. Sunt trăiri pe care un spectator, care vine în sală, nu le poate uita și, evident, se întoarce cu o anumită stare; nu se mai întoarce acasă cu același nivel de energie cu care a plecat.

Care au fost criteriile decisive pentru alegerea repertoriului?

Amândoi am venit cu idei și ne-am gândit și la ce anume ar plăcea publicului. Eu, în ultimii ani, mi-am schimbat foarte mult repertoriul, încercând să sparg zidul dintre artistul clasic și omul care este, poate, jenat că nu înțelege ce se întâmplă pe scenă. Am vrut să cânt muzică clasică, dar accesibilă tuturor, pentru că eu cred că noi, pe scenă, suntem acolo pentru public și nu invers, și cum trăim vremuri… – nu vreau să spun un truism, dar, într-adevăr, trăim vremuri destul de stresante – cred că un concert trebuie să aducă alinare tuturor celor care ascultă, nu doar unei mici elite. Și după o zi de probleme, de alergătură, de frământări, nu cred că mulți ar mai veni la un concert unde se cântă ceva teribil de greu, de complicat, de dens sau de lung. Programele cu miniaturi, deși aparent mai ușoare, sunt mai grele pentru noi prin diversitate, dar mai plăcute pentru public. De asemenea, programele cu piese cunoscute și frumoase, care îndeamnă la visare și la bucurie și care inspiră sunt cele spre care mă duc eu, în ultimii ani, și am văzut că au succes tocmai pentru că aduc atâta bucurie și energie cu care publicul rezonează. Cu Rodin am mers pe aceeași rețetă, iar, având în vedere că sonoritățile lui sunt atât de vibrante și colorate, acest lucru se potrivește cu atât mai bine.

„Totul ne poate inspira, ca artiști. Se spune că este ușor să te lași inspirat, este însă mai greu să fii inspirație. Mă inspiră “întâlnirea” mea cu pianul, cu fiecare pian, este o dragoste care se reînnoiește cu fiecare instrument pe care îl descopăr.”

Colaborarea ta cu violoncelistul Rodin Moldovan se va concretiza într-un nou album muzical?

Poate că da. Noi putem să ne facem planuri, dar este Dumnezeu cel care știe și care alege ce vom face și ce se întâmplă, unde merg planurile noastre. De asemenea, Dumnezeu știe adesea mai bine decât noi și deschide uși nebănuite nouă. Eu m-am obișnuit să îmi doresc, să vreau, să îmi propun, apoi să fac ce depinde de mine, dar, de acolo, pe mai departe, să îl las pe Dumnezeu să aleagă ce crede El că trebuie să se întâmple.

Publicul din România va avea ocazia de a se bucura de armonia sonoră reactivată de memoria sensibilă a violoncelului și dansul interior al pianului și de a se întâlni cu voi în cadrul unui turneu sau a unor serii de concerte?

Va avea ocazia. Este vorba atât de un proiect cameral, cât și de un proiect simfonic, noi primind o partitură extrem de prețioasă de la un mare muzician român, dirijor și compozitor, o legendă vie a muzicii, Sabin Pautza. Eu sunt extrem de fericită de încrederea pe care maestrul Pautza mi-o și ne-o acordă. Acest fapt mă onorează, ne onorează. Cât privește serile camerale, aici am primit câteva partituri compuse, una dintre ele fiind o superbă partitură romantică; muzica unui film hollywoodian cunoscut și chiar compozitorul, Guy Bacos, ne-au orchestrat-o pentru violoncel și pian. Este o muzică atât de frumoasă și romantică, încât nu poți să nu cazi subjugat de încântare și să nu rămâi vrăjit! Și, bineînțeles, rămâne și colaborarea mea cu Ioan Dobrinescu, ale cărui orchestrări le cânt deja de ani buni.

„Întâlnirea mea cu pianul, cu fiecare pian, este o dragoste care se reînnoiește cu fiecare instrument pe care îl descopăr. Toți ceilalți instrumentiști au cu ei vioara, clarinetul, flautul sau violoncelul și cântă doar la unul dintre ele, obișnuindu-se în timp. Noi, pianiștii, de fiecare dată facem cunoștință cu un alt pian și, pentru mine, fiecare astfel de întâlnire are magia sa, asemănătoare cu dragostea, dar și cu prietenia. Dar și fiecare interpretare are unicitatea și irepetabilitatea sa, întrucât contează emoția de moment, ceea ce s-a întâmplat în acea zi și gândurile ce au împânzit acea clipă.”

Locația în care au avut loc înregistrările este una de poveste. Ce impact au istoria și geografia spațiului în care urmează să susții un moment artistic asupra modului în care reușești să rezonezi cu pianul, mărturisind cu sinceritate, generozitate și plenar emoțiile, gândurile și sentimentele?

Locul inspiră întotdeauna, așa cum inspiră ziua, pianul, muzica și felul în care te simți în acea perioadă a vieții. Totul ne poate inspira ca artiști. Se spune că este ușor să te lași inspirați; este însă mai greu să fii inspirație. Acel loc mă inspiră mereu; tot ce am înregistrat acolo (nr.: Domeniul Manasia) a avut o patină specială, un suflu mai romantic, adus, evident, de ceea ce mă înconjura. Apoi, sigur, contează “întâlnirea” mea cu pianul; cu fiecare pian, este o dragoste care se reînnoiește. Toți ceilalți instrumentiști au cu ei vioara, clarinetul, flautul sau violoncelul și cântă doar la el, obișnuindu-se în ani. Noi, pianiștii, de fiecare dată facem cunoștință cu un alt pian și, pentru mine, fiecare astfel de întâlnire are magia sa, asemănătoare cu dragostea, dar și cu prietenia. Dar și fiecare interpretare are unicitatea și irepetabilitatea sa, întrucât contează emoția de moment, ceea ce s-a întâmplat în acea zi și gândurile ce au împânzit acea clipă.

Îți propun să descrii Domeniul Manasia, gândindu-te la cei care încă n-au ajuns acolo, dar care vor călători acum, cu ochii minții, grație evocării tale.

Domeniul Manasia este, în primul rând, o poveste, cel puțin pentru mine, un loc de suflet. Pășind pe coridoarele încărcate atât de istorie, cât și de rafinament, te cufunzi în viața pe care locul a trăit-o odată, în poveștile de dragoste și de viață… Parcă îl vezi pe Cuza îndrăgostindu-se aici, parcă auzi chicoteli în foișor, parcă ai în urechi muzica balurilor de odinioară și, apoi, pășind în grădină, poți să crezi că ești într-o vilă pe colinele toscane. Rafinamentul cu care a fost renovat te înconjoară fără să te copleșească, însă te îmbată și te poartă într-o altă lume, una de vis și totuși reală. Consider o binecuvântare faptul că am cunoscut acest loc. Cât despre familia Lowendal-Dănilă, care deține Domeniul Manasia, pot spune că le port o caldă considerație și deplină admirație pentru tot ce au făcut acolo și nu numai. În timp, m-am apropiat de toți și, în sufletul meu, fiecare om care are un rol în acel conac are lăcușorul lui special. Toate prieteniile legate de acolo au povestea lor specială și sunt cadouri pe care viața mi le-a făcut.

Pavel Berman, Ladislau Horvath, Florin Paul, Lucas Dario Molina Perez, Daniela Nane, Sabin Pautza, Guy Bacos, Ioan Dobrinescu, Rodin Moldovan. Sunt nume prestigioase ale universului artistic pe care le-ai adus în armoniile tale sonore, iar recent ai croșetat un nou proiect muzical, alături de un pianist și compozitor din Turcia. Fructele poveștii muzicale inedite au nume precum: “A Train Ride in the Moonlight”, “Kayo’s Journey”, ‘The Window above the Clouds”, “Namukun & Seonnyeo”… Poți să-mi dezvălui câteva picături de rouă din conotațiile colaborării tale cu Deniz Inan, care, de altfel, se regăsește deja pe YouTube și a primit ecouri îmbucurătoare?

Deniz este un muzician complex, de asemenea, pianist și compozitor extrem de talentat. Când m-a căutat și mi-a prezentat piesele sale, m-am îndrăgostit imediat de ele și de scriitura lui melodică și senină. Tot ce am cântat a plăcut imediat, tocmai pentru că îmbină melodia și armonia cu imagistica sonoră. Poveștile lui sunt fluide și parcă vezi personajele, parcă îți amintești ce grăiește muzica când ți se întâmpla ție, parcă dragostea de acolo e aievea. El compune muzică de film și, poate, de aceea piesele lui exprimă imagini sau sentimente atât de clar!

Interviul a fost realizat de Ștefania Argeanu

Sursa foto: Lixandru Dumitru și Mihai Pătrașcu; Menționez că imaginile sunt surprinse la Domeniul Manasia – în crama domeniului și în salonul de pian Claire Hagianoff.

Sursa text: Ștefania Argeanu

Autor: Ștefania Argeanu