Rodin Moldovan: „De câte ori ajung în Iași, mă las invadat de amintiri…”

Seva numelui său are conotații muzicale la propriu, pentru că Orchestra Filarmonicii din Iași și Orchestra Filarmonicii din Ploiești au fost, cândva, traversate de o iubire de-o viață și de iubirea pentru muzică, în aceeași măsură. Cu alte cuvinte, ambii săi părinți au fost artiști, iar pentru elmuzica este atât un dar genetic, o tradiție de familie, cât și substanța care-i edulcorează supraviețuirea.

Ceea ce reușește să deseneze Rodin Moldovan în inimile audienței este numele sunetului care dăruiește speranță, sinceritate, visare, inefabil și dinamism. Ascultându-i muzica, ești chemat mai aproape de tine și, deodată, fiecare notă, fiecare cheie sol, fiecare partitură începe să-ți vorbească ca și cum ți-ar aduce aminte de tine, cel de ieri, de tine, cel de azi, de tine și de un mâine purtat pe aripile poveștii muzicale. Ți se aduce, în prim-plan, o recuperare afectivă; ți se restituie destinul pe care îl iubești dintotdeauna; ești chemat la dulcea îngânare dintre răsărit și apus. Te așezi la șevalet și pictezi clipele, anotimpurile, vocea nopții, buchetul strălucitor de stele care tronează la gâtul înserării, al lacrimilor, al tristeților, al nedreptăților. De fapt, ai doar vaga senzație că tu ești pictorul, pentru că, de copleșit ce ești de această bogăție de licori muzicale din care guști cu nesaț, uiți că din ipostaza de ascultător, ți se cuvine doar să aplauzi, să admiri, să apreciezi, să împărtășești cu întreg universul ceea ce îți transmite, făcând apel la culorile și sunetele propriului suflet.

Magia împrăștiată generos de Rodin Moldovan prietenului său de-o viață, violoncelul, dezleagă tăcerile, îmblânzește mărturisirile, cheamă imaginarul, creativitatea, spiritul ingenuu, stimulează vizualul, expresiile fine, bunele intenții, cromaticile tentante, gesturile ochilor, blândețea auzului, ca și cum ai asista la făurirea unei povești senzoriale, în care muzica accesează imagini sonore dintr-o hartă emoțională care se pictează cu fiecare nouă audiție. Ulterior, sunetele imaginilor îți înfățișează întâlnirile dintre sunete și imagini, memorări și memorii, biografii și destine. Și, între acestea, se adaugă subtil, dar neîntâmplător, intervale de coincidențe, iluzii, dorințe, așteptări, asemănări, identificări, suspans, regăsiri, pasiuni, idei, secrete și… un ocean inepuizabil de variante și variațiuni ale destinelor umane. Când asculți cum îi interpretează pe Friedrich Gulda, Handel, Schumann, instant ți se reactivează imaginea unui violoncel din a cărui inimă ies, pe rând, partituri brodate cu energia smaraldului verde, dorita liniște a topazului, înțelepciunea ametistului… Violoncelul, însuși, prinde viață, se metamorfozează într-o bijuterie componistică, pentru că Rodin Moldovan trece totul din inimă, prin degete, până în corzi.

„Mă fascinează liniile de tramvai din Iași, pe model rusesc, cu linii foarte strâmte, înguste. Apoi, întreaga atmosferă a orașului este specială pentru mine. Mereu. Cred că teatrul este unul dintre cele mai frumoase din lume. Amintirea faptului că mama și tata lucrau în filarmonică îmi provoacă un sentiment cald și special. În Iași mă simt mereu acasă, chiar dacă, la vârsta de 5 ani, m-am despărțit de acest oraș.”

Ștefania Argeanu: Domnule Rodin Moldovan, cine/ce v-a călăuzit spre muzică?

Rodin Moldovan: Mama, în primul rând, dar ambii mei părinți erau muzicieni, violiști. Mama a cântat în orchestra Filarmonicii Ploiești, apoi în Italia, iar tata a fost timp de 40 de ani prima violă a Orchestrei Filarmonice Iași. Era cumva firesc ca și eu să fac asta, dar nu era neapărat necesar. Am început la vârsta de 5 ani cu vioara și, pentru că după aceea am stat o perioadă cu bunicii mei la Brăila, nu am mai studiat muzica. Apoi, când am plecat de acolo, am început să învăț violoncelul. Asta s-a întâmplat la vârsta de 13 ani.

Violoncelul a fost dintotdeauna pasiunea dvs.? Cum s-a înfiripat povestea dintre Rodin Moldovan și violoncel?

S-a înfiripat din prima secundă ca un fapt absolut normal. Nu putea să fie altfel. În viața mea aveam doar două opțiuni: ori violoncelist, ori taximetrist. Fără exagerare, am condus 3 milioane de km și, dintre toți taximetriștii din lume, dacă îi aliniezi pe toți, nu există unul care să cânte la violoncel ca mine și, dacă iei pe toți violonceliștii din lume, nu cred să mai fie altul care să fi condus mașina cât am condus eu.

Dacă normalitatea nu este o parafă, o garanție a stabilității, a unei viziuni pe termen lung, și este necesar să crezi într-un vis pentru a dobândi forța lăuntrică de a lupta, în permanență, pentru fiecare secundă a existenței, în ce măsură ceea ce oferă muzica/violoncelul reușește să vă îmblânzească supraviețuirea?

Muzica reușește să îmi îndulcească viața, însă doar pe moment. După aceea… mai puțin. Durata este limitată, așa că și efectul este parțial. Inima și sentimentele sunt cele care îmi pot îmblânzi cu adevărat supraviețuirea și relațiile cu ceilalți.

Există o predilecție, deopotrivă întâlnită, în literatura de sorginte psihiatrică, filozofică și psihologică, potrivit căreia: 1. ființa umană trăiește, în permanență, într-un labirint al singurătății; 2. îndeosebi când este desfășurată o activitate superioară, solitudinea devine o condiție. Ce semnificație acordați acestui punct de vedere? Este solitudinea o prioritate în viața artistului?

Este. Evident. Solitudinea te ajută să creezi, să te regăsești când ești pierdut, să înaintezi, să te cunoști, să îți pui ordine în gânduri. În general, așa stau lucrurile, dar când ne gândim la singurătate din punctul de vedere al muzicii, al muzicianului, lucrurile se schimbă un pic, devin sensibil diferite față de viață. Ca muzician, singurătatea este o modalitate prin care poți atinge punctul culminant.

„Este o reală plăcere să fiu acompaniat de Ioana Maria Lupașcu, pentru că știe să treacă cu finețe de la strălucirea pe care o are când este solistă, la modestia și respectul față de partenerul de muzică de cameră, atunci când acompaniază.”

Cum vă raportați față de singurătatea cognitivă, creatoare și justificată?

Depinde. Contează enorm în ce moment sunt, cum mă înțeleg cu ceilalți, perioada în care mă aflu, muzica pe care o cânt, dacă iubesc, dacă sunt iubit, dacă sunt fericit sau nu – toate aceste elemente au o pondere semnificativă.

În calitate de violoncelist, în ce forme considerați că se manifestă creativitatea?

Creativitatea mi-o manifest, evident, pe scenă, iar asta depinde de mai mulți factori care țin mai mult de partea emoțională. Contează enorm cum mă bucur de fiecare zi,de ceea ce mi se întâmplă și, mai ales, de ce sentimente mă animă și de ce stare se află inima mea. Totul depinde de cum mă simt eu, de starea mea, de ceea ce mi se întâmplă și de cum mă afectează, căci eu trec totul din inimă, prin degete, până în corzi.

Care este mesajul pe care simțiți că îl transmite violoncelul oceanului muzical de ieri, de astăzi, dintotdeauna?

Nu atât violoncelul, cât violoncelistul. Eu transmit ceea ce aduc cu mine înăuntrul meu. Alții sunt mai reci. Fiecare instrument are rolul lui; contează cine și cum îl mânuiește.

De curând, v-ați implicat într-un nou proiect artistic, alături de pianista Ioana Maria Lupașcu, iar creațiile componistice: Elgar – Salut d’Amour, CACCINI – AVE MARIA, Charlie CHAPLIN – This is my song, MASCAGNI – Cavalleria rusticana: Intermezzo, Offenbach’s Jacqueline’s Tears, MENDELSSOHN – On Wings of Song, SCHUMANN – Träumerei – sunt o mărturie, în acest sens. Ce este esențial ca publicul român să rețină despre confesiunea dintre un pian și un violoncel, dar și despre Ioana Maria Lupașcu și Rodin Moldovan?

Colaborarea noastră este o combinație de pasiune pentru muzică și explozie în interpretare. Este o reală plăcere să fiu acompaniat de ea, pentru că știe să treacă cu finețe de la strălucirea pe care o are când este solistă, la modestia și respectul față de partenerul de muzică de cameră, atunci când acompaniază. În repetiții vorbim puțin, pentru că ne înțelegem, în plan muzical, imediat.

„Nicio altă profesie nu lucrează cu inima atât de mult ca muzica.”

Vă propun să descrieți Domeniul Manasia, gândindu-vă la cei care încă n-au ajuns acolo, dar care vor călători acum, cu ochii minții, grație evocării dvs.

Mi-aș dori să mai ajung acolo măcar o dată. Oricine se simte la Manasia așa cum m-am simțit și eu: înconjurat de frumos. Aș vrea să revin pentru a avea, astfel, mai mult răgaz să admir, mai în amănunt, domeniul, micile obiecte decorative, tablourile și finețile restaurării.

Care sunt beneficiile imaginației, odată ajuns pe aripile sunetelor?

Imaginația nu este un beneficiu, ci un fel de punct culminant. Este cea mai mare plăcere, dar, din păcate, de scurtă durată. Este viața, nu un beneficiu. A fi muzician este singura profesie care îți poate oferi așa ceva. Nicio altă profesie nu lucrează cu inima atât de mult ca muzica.

„…Scena mă atrage și, atunci, revin, las de la mine.”

În ce constă, cum se manifestă spiritul inventiv în viața dvs. artistică?

În viața artistică sunt destul de determinat și hotărât și, totodată, destul de intransigent. Dar scena mă atrage, și atunci revin; las de la mine.

„…Acel drum este o plăcere pentru mine, pentru că face ca memoria mea să renască.”

Care este acea zonă, acel parc, acea stradă întipărită în geografia Iașului (amintirilor) dvs.?

Strada Dimitrov 1, unde m-am născut. De câte ori ajung în Iași, primul lucru pe care îl fac este să mă duc acolo, pe acea stradă, și să rămân acolo un pic, să stau și să privesc balconul, geamurile casei, să mă las invadat de amintiri. Strada se află la distanță de cinci sau șase minute, de mers pe jos, de filarmonică și chiar și acel drum este o plăcere pentru mine, pentru că face ca memoria mea să renască.

Ce gânduri, sentimente purtați în sufletul dvs. pentru Iași? Ce reprezintă acest oraș pentru dvs.?

Este orașul în care m-am născut și, poate că sunt subiectiv, dar mi se pare că este cel mai curat oraș din România. Mă fascinează liniile de tramvai din Iași, pe model rusesc, cu linii foarte înguste. Apoi, întreaga atmosferă a orașului este specială pentru mine. Mereu. Cred că teatrul este unul dintre cele mai frumoase din lume. Amintirea faptului că mama și tata lucrau la filarmonică îmi provoacă un sentiment cald și special. În Iași mă simt mereu acasă, chiar dacă, la vârsta de 5 ani, m-am despărțit de acest oraș.

Cum se învață muzica? Care sunt punctele esențiale care (con)duc la muzică, atât la înțelegerea, cât și la transmiterea semnificației acestei înțelegeri către ceilalți?

Nu se învață. Ori ai talent, ori te lași. Orice altă meserie se învață, în afară de muzică. Dacă ai talent, se poate și fura, dar dacă nu ai… nu ai ce face, nu ai ce fura, nu ai ce învăța, degeaba… schimbi și gata.

Ca artist, aflat la începutul devenirii carieristice, ajungi să cunoști, să asimilezi, să simți muzica mai bine, mai profund, împreună cu un maestru, cu un om care are simț critic, care știe mai multe sensuri și nuanțe ale aducerii la viață a sunetelor?

Dacă ai norocul să-l întâlnești, da, dar nu mereu se întâmplă așa. Dacă ai talent, lucrurile mai vin și de la sine, iar dacă nu ai… oricum nu contează.

Cât de necesar, cât de prețios este rolul unui mentor în devenirea unui violoncelist? A existat/ Există un astfel de om în existența dvs.? Ce nume poartă? Când și cum l-ați cunoscut? Ce anume v-a învățat?

De la toți profesorii mei am învățat câte ceva. La Conservator am studiat cu Niculescu, apoi, cu Radu Aldulescu, la Roma. Marele nostru violoncelist. Tot acolo cu Franco Maggio Ormezowski, care era un cellist senzațional. Apoi am lucrat cu Mstislav Rostropovich, o legendă.

În ce alte proiecte muzicale vă regăsim anul acesta, atât în România, cât și în Germania, unde locuiți?

Mă regăsiți în recitaluri alături de Ioana Lupașcu, în mai multe concerte cu orchestră, atât în Germania, cât și în România: Dvorak, Don Quijote, Lalo, Șostakovici, dar și o nouă lucrare de Sabin Pautza. Anul acesta, participarea mea la Concertul de Crăciun al orchestrei unde lucrez va fi definită de Ceaikovski – Variațiunile Rococo.

Ce pasiuni vă definesc, ce activități vă binedispun și vă relaxează?

Mă relaxează enorm să conduc mașina; de altfel, îmi plac mașinile. Sunt pasionat de fotbal, iar comunicarea cu ceilalți îmi dă adesea o stare de bine.