Ioana Maria Lupașcu: „Dacă am hotărât să dau, dau tot și peste limită, fără să mă uit și să socotesc și să cântăresc, mă dau fără balanță.”

Când o citești, te simți ca atunci când o asculți cum dialoghează cu pianul ei regal. Cuvintele pe care le imprimă buchetului de pagini al cărții sale, Prințul baghetei, au o sonoritate aparte, care cunoaște tehnica touche-ului, dăruind emoții, stări, senzații și readuceri-aminte impregnate de prezența frumosului. Inima și degetele Ioanei Maria Lupașcu sunt vrăjite, la propriu.

Și-a zis că un mare dirijor merită să nu fie uitat niciodată și, cu generozitatea-i definitorie, a ales să împărtășească lumii întregi ceea ce a aflat de la Prințul baghetei, Ilarion Ionescu-Galați. Iar mie și cititorilor acestui interviu, Ioana Maria Lupașcu ne-a readus bucuria, soarele și bună dispoziție în suflete. Despre “fluvii de cerneală”, secretul de “a face minuni pe orice dărăpănătură de pian” și “măsura pianistului” care se dezvăluie “nu doar în fața unui instrument de excepție, ci în fața oricărui pian, fie el cât de vechi sau degradat”, dar și despre multe alte mistere încă nespuse, în acest dialog uman, în care am șansa de a călători împreună cu scriitoarea, pianista, artista Ioana Maria Lupașcu.

„…Așa este și cu cărțile: o nerăbdare lăuntrică de a „gusta” conținutul…”

Ioana Maria Lupașcu

„Curajul este grație sub presiune.” „O carte bună este precum un iceberg: șapte optimi sunt ascunse sub apă.”

Ernest Hemingway

Ștefania Argeanu: Povestește-ne, pentru început, cum este să te întâlnești cu pianul „din dragoste de carte”.

Ioana Maria Lupașcu: Ca să glumesc un pic, aș spune că orice motiv este bun ca să mă întâlnesc cu pianul. Trecând la răspunsul serios, îți spun că eu iubesc cărțile, iubesc să citesc, să aflu, să mă las inspirată, iar toate aceste îmbogățiri spirituale se simt, apoi, în ceea ce dau muzical. Și, probabil, nu numai muzical.

În spirit imaginar și inventiv, ce crezi că ar fi dispus să ofere pianul întregului univers din dragoste de carte?

Toate artele se împletesc de minune, exprimând viața. Pianul, cred că, dintre toate instrumentele muzicale, oferă o complexitate mai mare, armonie, polifonie și un timbru mai amplu.

În câte limbi vorbesc cărțile? În câte limbi îți vorbește o carte?

În toate în care au fost scrise sau în toate în care ți se adresează ție, ca cititor. Pot vorbi limba sufletului, a minții, a instinctelor, a creativității, a cunoașterii… Eu mă relaxez citind, dar caut și răspunsuri. Fiecare răspuns pe care îl primesc ridică noi întrebări. Și tot așa. Sunt curioasă din fire; am acea foame de a afla și nu toate le poți afla pe pielea ta. Nici măcar nu este indicat și nici nu cred că ar fi de suportat.

Când auzi sunetul răsfoitor, iscoditor, ispititor al paginilor unei cărți, la ce te gândești?

Este momentul în care mi se aprinde curiozitatea. Ești la un restaurant pentru prima dată. Poate ți-a fost lăudat sau poate ai dorit demult să ajungi acolo, poate știi că chef-ul este special și deschizi meniul, apoi începi să îți imaginezi… și deja simți, parcă, aroma în nări… Cam așa este și cu cărțile. O nerăbdare lăuntrică de a “gusta” conținutul.

„…Cum vreau eu să fie cartea pe care o citesc? Vreau să se citească ușor. Aha, așa am făcut ca scriitor! Vreau să mă amuze, dar să îmi ridice probleme; vreau să îmi spună o poveste, vreau să îmi vorbească frumos despre oameni, vreau să îmi spună, poate, și ceea ce nu știam. Vreau să îmi fie ușor să citesc, dar vreau și să-mi placă scriitorul. E o vorbă: dacă ai ceva frumos de spus, spune, dacă e ceva urât… mai bine taci. În cartea „Prințul baghetei” sunt doar lucruri frumoase despre toți cei care apar acolo…”

Ioana Maria Lupașcu

„Planurile bizare ale călătoriei sunt lecții de dans date de Dumnezeu.”

Kurt Vonnegut

Ce semnificație are cartea pentru tine, Ioana Maria Lupașcu? Îți mai aduci aminte care este acea carte care a deschis și, ulterior, influențat gustul pentru lectură?

Cred că Winnetou în copilărie. Îți mărturisesc că, în toate cărțile copilăriei, mai ales la Jules Verne, mă deranja că trecea atât de mult până să înceapă acțiunea care, în sfârșit, mă interesa. Treceam cu greu de prima jumătate a cărții; mă plictiseau – copil fiind – descrierile acelea lungi și lipsa unor întâmplări reale. Apoi, odată începută acțiunea, am terminat cartea într-o zi. Lupt cu greu cu nerăbdarea mea de a intra mai repede în acțiune. În adolescență, mi-au plăcut acei scriitori de tip Hemingway, care nu pierd vremea și nu îți sugerează răspunsurile. Și el, și Faulkner, de exemplu, răspundeau dorinței mele de exact și concret, de a fi stimată ca cititor, de a nu mi se da mură în gură pe pagini întregi: “și el simțea așa și ea credea că… și apoi i s-a părut că… și gândea despre asta că…, dar de fapt nu, pentru că…”. Îmi place să mi se redea povestea și să știu eu singură ce ar putea crede “ea” sau ce și-ar putea imagina “el”, în acel caz.

Ce relevanță are parcurgerea unei povești scrise față de cea auzită?

Îți lasă răgaz să o simți, să poposești acolo unde simți nevoia, să cugeți o clipă sau două, oriunde simți.

Care sunt punctele cheie pe care e necesar să le stăpânești cu o astfel de îndemânare, astfel încât trecerea de la cititor la scriitor să fie una reușită?

Nu știu. Dar eu, ca scriitor, m-am pus în pielea cititorului. Cum vreau să fie cartea pe care o citesc? Vreau să se citească ușor. Aha, așa am făcut ca scriitor! Vreau să mă amuze, dar să îmi ridice probleme; vreau să îmi spună o poveste; vreau să îmi vorbească frumos despre oameni; vreau să îmi spună, poate, și ceea ce nu știam. Vreau să îmi fie ușor să citesc, dar vreau și să-mi placă scriitorul. Asta vreau ca cititor de la o carte, ca cea pe care am scris-o eu și pe care am pus-o înăuntru, ca scriitor. Apoi, m-am gândit că nu doresc un public-țintă exclusiv muzical, așa că nu m-am pierdut în explicații dense, care ar plictisi cititorul profan în muzică. Am scris pe înțelesul tuturor, explicând anumite aspecte mai puțin cunoscute ale profesiei, ale artei, dar și din zona care poate interesa atât pe cunoscător, cât și pe cel neobișnuit cu ceea ce profesez. Și apoi, am mai gândit ceva… E o vorbă: dacă ai ceva frumos de spus, spune; dacă e ceva urât… mai bine taci. În carte sunt numai lucruri frumoase despre toți cei care apar acolo.

A fi cititor nu e o stare condiționată imperativ de cea de a fi scriitor, însă starea de a fi scriitor, de a simți povestea și de a avea harul împărtășirii ei este condiționată, într-un fel, de un stadiu anterior și, în continuă formare, de cititor?

Da, de o mie de ori da. Așa cum, în muzică, a fi meloman nu te obligă să și cânți, a fi profesionist îți cere să asculți milioane de ore de muzică. Știi, aud des elevii de liceu spunând: „…Eu nu merg la concerte, că mă încurcă; eu nu ascult, că îmi influențează interpretarea…” Cum să cânți dacă nu asculți? Imposibil. Ascultă, măcar te-ar influența. Ascultă mii de ore și pe ăla, și pe celălalt… pe toți, apoi vezi ce îți place și ce nu, dar nu înainte. La fel, a scrie… nu se poate fără a citi. Cum îmbogățești vocabularul? Din sărăcia ta de necititor? Ăsta e doar ca să vorbim despre un nivel foarte mic, cel al vocabularului.

„…Pe scenă deciziile se iau în miimi de secundă; există mai multă autenticitate, chiar dacă totul este efemer…”

Scriitorul își aprovizionează reflexele stilului său literar din atmosfera cărților pe care le-a citit și pe care le citește în permanență?

Da și nu. Presupunând că are deja un stil al său, acesta se îmbogățește, se amplifică și se șlefuiește precum diamantul, cu timpul. Nu toți au o manieră recognoscibilă. De exemplu, pe Flaubert îl recunoști. Și pe Hemingway, poate și pe Vonnegut. Ei au învățat și de la alții; s-au cizelat citindu-i și primind sfaturi de la ei. Hemingway spunea că nu ai nicio valoare dacă tu însuți nu crezi că ești cel mai bun. Dar, de asemenea, tot el știa cât are de învățat. O replică este bravadă, dar cealaltă este esențială prin smerenie.

Ce avantaje ai, ca ființă umană și ca scriitor, dacă printre obiceiurile tale prioritare se numără cel de a avansa în lectură și de a nu rămâne la vechile lecturi?

Ieșirea din zona de confort. Poți folosi sau nu ceea ce ai aflat. Ți se poate potrivi sau nu, dar știi. Cunoașterea… și aici pot curge fluvii de cerneală. După ce știi, poți alege ce vrei. Din plin poți face orice; din trei stropi ce să faci? Muzical vorbind, ca pianist, am avut profesori care mi-au predat toate tehnicile pianistice. Am cunoscut școala franceză, cea germană; am lucrat cu o doamnă care fusese elevă a lui Cortot și a Nadiei Boulanger. Am luat contact și cu școala italiană, evident, cu cea românească și, apoi, la final, am învățat școala pianistică rusă cu maestrul meu, Lazar Berman. Eu am ales din toate ce mi s-a potrivit. Apoi, dacă vrei părerea mea sinceră, pentru mine… Ce voi spune este ceea ce cred eu; nu este un adevăr general valabil, dar, în ochii mei, școala rusă este net superioară tuturor celorlalte școli. Școala veche rusă. Tehnica pe care o înveți, tehnica touch-ului, tehnica de virtuozitate, de cantabil, de… tot este incomparabil superioară celorlalte, pentru că îți permite să faci orice vrei și nu există posibilitatea ca pianul să nu răspundă. Dacă nu a răspuns, nu ai cerut tu. Lazar Berman spunea mereu că nu există piane proaste, ci doar pianiști proști. Trebuie să ai capacitatea de a face minuni pe orice dărăpănătură de pian și să știi cum se face asta. Și există un know-how. Ăsta îl înveți la școala rusă, nu și la celelalte. Este minunat să ai un Steinway de concert, în fața ta, care face culori înainte să-ți vină ție ideea. Te inspiră el. Dar măsura ta de pianist nu e doar în fața unui instrument de excepție, ci în fața oricărui pian, fie el cât de vechi sau cât de degradat. Pianele nu sunt precum viorile și vinul… nu devin mai bune cu timpul, din păcate.

În afară de timpul acordat documentării poveștilor prin bibliotecă/biblioteci, ce alte activități, implicări, acțiuni, gesturi, atitudini sau comportamente definesc profilul scriitorului, în accepția ta?

Trăirea vieții cu intensitate, așa cum vine ea peste el. Așa cum orice artist trebuie să o facă, că de acolo vine seva lui, de acolo își trage densitatea și se umple din viață, iar viața o va reda publicului și cititorilor. Emoțiile lui, experiența lui, trăirea lui, lacrimile lui și bucuriile lui, ceea ce l-a înălțat și ceea ce l-a sfâșiat. Să trăiască deplin, fără temeri.

Atunci când din cititor devii scriitor, în ce manieră ți se confesează universul cărții?

Din ambele, întrucât, fără să vrei, deja ești ambele. Citesc, dar mă și inspir, mă relaxez ca cititor, dar pot lua și idei.

„…Am găsit bucurie în scris. Cuvintele mi se scriau singure în cap și nu mă lăsau să dorm. N-am mai avut, de atunci, o asemenea stare. Dar mi-e dor de ea, de acel fluviu, de acea cascadă de cuvinte care izbucnesc din mine…”

Ioana Maria Lupașcu

„Când sunteți fericiți, faceți o sărbătoare din asta.”

Kurt Vonnegut

„Este un privilegiu faptul de a ajuta omul să-și suporte destinul.”

William Faulkner

Ce presupune, de fapt, actul scrisului?

Descătușare și un fel de exhibiționism emoțional, însă făcute rațional. Ai timp să gândești ce lași și ce corectezi. În muzică, în actul scenic nu ai timp. Poate acasă, în studiul tău, decizi să faci ceva, dar pe scenă deciziile se iau în miimi de secundă. Acolo te dai pe tine fără limită, dacă ăsta ți-e genul. În scris, îți este îngăduit să te răzgândești. Azi am scris, dar peste noapte sau peste două săptămâni voi avea o altă percepție asupra acțiunii. Apar modalități distincte, mult mai intense, de a spune povestea, și atunci schimb ceva din stilistică, păstrând esența. Pe scenă nu ai posibilitatea asta și, poate, există mai multă autenticitate, chiar dacă totul este efemer.

Care au fost nuanțele acestui incipit pentru tine?

Eu am găsit bucurie în scris și mi-a fost foarte ușor. Încă din liceu scriam, ba la revista școlii, ba la un ziar, nu știu care. Apoi au urmat articolele în Monitorul, Liternet și Q Magazine. Scrisul mi-a adus mereu plăcere. Nu m-am gândit că voi scrie o carte; poate mi-ar fi plăcut ideea, dar nu vedeam necesitatea și nici subiectul. Apoi a venit o zi în care amândouă au devenit priorități și au apărut singure în viața mea. Atât subiectul, cât și necesitatea și totul s-au scris în câteva luni, 350 de pagini pe nerăsuflate. Dar și cu multe nopți în care cuvintele mi se scriau singure în cap și nu mă lăsau să dorm. N-am mai avut de atunci o asemenea stare. Dar mi-e dor de ea, de acel fluviu, de acea cascadă de cuvinte care izbucnesc din mine. Acum nu am subiectul. Și iarăși nu văd necesitatea. Dar să știi că nu vreau să provoc viața să mă readucă într-un moment similar cu acela.

Când, cum se scrie cartea: din amintiri, notații consecvente sau selective într-o agendă care funcționează pe post de pre-sertar al cărții, din imaginile, sonoritățile, căutările, întâlnirile ființiale și destinațiile benefice, înregistrate cu ageritate în condica minuțioasă, detaliată, elaborată sau succintă a creierului, în fața colii albe de hârtie, în imediata apropiere a word-ului, la intersecția dintre timpul ocupat și timpul liber, de mână cu inspirația sau lăsându-te inspirată în cel mai neașteptat moment?

Fiecare are felul său. Îți spun cum am scris-o eu pe a mea. Și a fost ceva atipic pentru că, de obicei, eu aștept inspirația de moment. Stau, stau, stau și apoi, deodată, scriu totul în zece minute și tot ce trebuie; apoi, singura treabă este să închid și să revin, după ce am făcut altceva, ca să mai corectez pe ici, pe colo. Eu nu pot nota. Dacă ceva mă inspiră, îmi rămâne întipărit în cap și iese la momentul potrivit; dacă nu a rămas, este pentru că nu merită menționat.

Însă cartea… am scris-o cu toate datele proaspete în cap, din dorința ca aceste amănunte să nu fie date uitării. Am scris-o cu un sentiment care clocotea atunci, și dacă aș fi așteptat, nu ar mai fi avut același ton, evident. Am pus tot ce era mai frumos în mine atunci și mi-am zis că un mare dirijor merită să nu fie uitat niciodată. Ceea ce am aflat de la el merită să fie dat lumii întregi ca școală, ca experiență de viață. Apoi am scris de mine, de Lazar Berman, apoi am scris despre toate poveștile pe care le-am aflat stând lângă acel mare dirijor. Povești despre colegii săi, mari muzicieni, mari oameni de artă. Am un capitol cu Emanoil Elenescu, în care toți cei care au citit au râs cu lacrimi, întrucât Elenescu era un personaj aparte. Vorbesc de Ruha, de Ion Voicu, de Gogu Georgescu, de Celibidache, de cei de azi, de cei care sunt în spatele scenei, mai puțin cunoscuți, dar fără de care concertele nu se pot desfășura. Povestesc experiențe frumoase sau haioase de muzician, ale mele sau ale altora, ale acelor mari care ne înfioară inima și auzul. Apoi vorbesc de tsunami… și mai vorbesc de istoria României, de istoria din Al Doilea Război Mondial, trăită de un personaj cu care am avut o amiciție aparte și la care gândul îmi zboară cu drag: Radu Ionescu-Galați, care a fost general de armată pe front în Rusia. Toate aceste povești se regăsesc în cartea mea, care este un fel de tribut adus unui dirijor român. Văd acum că, în cronici, sunt preluați termeni pe care i-am descris eu în carte. Nu spune nimeni că eu am fost prima care l-a numit așa. N-am nevoie să o spună cineva. Mă bucur, în schimb. Înseamnă că au citit, că le-a plăcut; înseamnă că laudele mele au fost adevărate și, în sufletul meu, mă bucur. Nu am nevoie să fiu menționată. Mi-e suficient să știu că am făcut bine ce am făcut. Restul nu mai contează.

Există un moment, un spațiu potrivit/ nepotrivit pentru ceea ce înseamnă ceremonialul scrierii?

Nu. Fiecare își delimitează aceste lucruri. Pentru mine, e la cerere, cu deadline sau… când vine momentul. Ambele funcționează, de fapt, și la cerere este tot un fel de “a venit momentul”.

În ce constă dimensiunea practică, pragmatică a literaturii, flexibilă, în a fi transferată și aplicată în viața de zi cu zi?

Auzim cu toții: “eu n-am timp de școală, eu am școala vieții. Eu n-am timp să citesc”. Ce prostie. Ai timp să le încerci pe toate? Îți ajunge o viață ca să încerci tot? Și apoi… Ivan învață din greșelile proprii. Nu e nicio filozofie în asta. Ideea e să mai înveți și din greșelile altora. Auzite sau citite. Că n-ai timp să faci toate greșelile. Și cititul ăsta nu e abstract; mai vezi cum a făcut unul într-o situație similară cu a ta, cum a gândit altul când a dat de greul pe care l-ai dat și tu…

„…Care este sentimentul predominant după ce am așezat povestea sub semnul cărții? De eliberare, de ușurare, că am golit prea-plinul și mă simt bine și liniștită, în sfârșit. Se oprește șuvoiul de idei și de cuvinte, pe măsură ce ajung toate pe hârtie…”

Ioana Maria Lupașcu

„Când sunteți fericiți, faceți o sărbătoare din asta.”

Kurt Vonnegut

„Este un privilegiu faptul de a ajuta omul să-și suporte destinul.”

William Faulkner

Autenticitate, imaginar, instanțe narative orientate spre cititor, cu predilecție, intradiegetic/extradiegetic, elemente biografice, amintiri, evocări, recuperări, certitudini și trimiteri științifice… Căi, tehnici, motivații lăuntrice, sinceritate stilistică, plan(uri) narativ(e) pot fi sintagmele enunțate anterior. Cum se ajunge, însă, la inima cititorului și, totodată, cum se rămâne, pe o perioadă nedeterminată, în conștiința sa, în ideile, emoțiile și sentimentele sale?

Cu sinceritate. Cu emoție. Cu inima ta pusă pe tavă. Așa cum fac și în muzică, așa cum fac și în viață. Când dau, nu am măsură. Dacă am hotărât să dau, dau tot și peste limită, fără să mă uit, să socotesc și să cântăresc; mă dau fără balanță. Eu sunt omul a totul sau nimic; nu pot cu jumătăți de măsură. Când fac ceva, fac până la capăt. Când am ajuns la capăt sau la ceea ce socotesc eu a fi capătul, mă opresc și nu mai fac, dar întâi trebuie să ajung cu adevărat la capăt.

Ce metode de scris te-au ajutat să construiești povestea „Prințul baghetei”?

Tot emoția, inima și ceea ce am trăit; dau totul până la capăt. Apoi, să știi că am avut o profesoară. Când eram în liceu, făceam ore particulare cu o traducătoare excepțională: ore de engleză și meditații la engleză. Apoi, când am terminat, mi-a fost greu să mă despart de ea și am început să lucrăm la stilul de scris și, astfel, pe toată perioada liceului, am mers la ea. De la ea am învățat multe. Apoi, odată cu intrarea la facultate, în 1995, am întrerupt, dar tot ce am învățat acolo se numea Oana Chiriță… Am folosit de fiecare dată ceea ce m-a învățat atunci când am scris. Ea a dezvoltat această iubire a mea… și acest talent și această ușurință pe care le am la scris.

Care este sentimentul predominant după ce ai spus, după ce ai așezat povestea sub semnul cărții care ajunge într-o librărie, într-o bibliotecă?

De eliberare, de ușurare, că am golit prea-plinul și mă simt bine și liniștită, în sfârșit. Se oprește șuvoiul de idei și de cuvinte, pe măsură ce ajung toate pe hârtie. Apoi, senzația aceea unică de a ține propria carte în mână, pentru prima oară, nu se poate reproduce în cuvinte.

În ce măsură contează să asculți cartea care vorbește în tine, chiar înainte de a fi scrisă?

Hmmmm… Bună întrebare!… La prima, poate că ea se scria în mine și eu nu știam; apoi a venit momentul și n-am mai stat să ascult nimic, că se scria singură, frenetic. Și este frumoasă, atât de frumoasă ca un sentiment sau ca un cuvânt; este frumoasă prin ceea ce spun despre cei de acolo. Fiecare cuvânt este o laudă, un altar de mulțumire pentru ceea ce am primit. Dar poate că azi sunt în locul întrebării tale. Și nu azi, exact azi, ci azi de câțiva ani. Mă ascult… mă întreb… simt că va veni din nou momentul și să știi că, de doi ani, tot încep și mă opresc, îmi zic: „nah…, nu e despre asta” și renunț. Am un prieten jurnalist care mereu mă sună: “Te-ai apucat de scris? Trebuie să scrii că ai talent.” Știu și eu asta, dar… mă ascult. Încă n-am simțit despre ce va fi următoarea mea carte. Și încă nu a venit momentul.