Igor Mocanu: „Rostul cuvintelor, al textului, ar fi, așadar, acela de a retroceda comunicării funcția ei cognitiv-enciclopedică, de a-i reaminti comunicării că ea nu este condamnată exclusiv să întrețină tranzacții, ci să vehiculeze cunoaștere.”

Dacă ați ajuns la malul mării în această toamnă, cu siguranță v-ați întâlnit cu invitația prietenoasă a ceramicii și a expoziției de artă contemporană SinCronic. A fost una dintre puținele ocazii în care spațiul s-a lăsat admirat la nesfârșit, oferind impresia perpetuării unei stări dorite, atemporale. Mă refer, totodată, la atmosfera animată de jăraticul timpului mitic, sacru, privilegiu și privilegiat în același timp, moment în care existența Cazinoului din Constanța a propus un nou suflu destinului său. Și pentru că ușile se deschid, îndeosebi, curioșilor, am repornit pe firul dialogului uman, entuziasmată fiind de conversația vioaie pe care am observat-o la trio-ul: lucrări din ceramică, tehnologia audio+video, public. În acest sens, v-am pregătit primul interviu din seria SinCronic, realizat cu Igor Mocanu, curatorul expoziției.

Igor Mocanu (n. 1984, Cantemir, Republica Moldova) este critic de artă și curator. În prezent, este doctorand la Universitatea Națională de Arte din București, în cadrul Facultății de Istoria și Teoria Artei, cu cercetarea „Avangarda politică. Cealaltă față a avangardei din România în documente sociale, politice și economice (1918-1953)“, coordonată de Prof. Univ. Ruxandra Demetrescu; redactor la Revista ARTA a Uniunii Artiștilor Plastici din România și coordonator de cercetare la Centrul Național al Dansului București. A curatoriat mai multe expoziții de artă vizuală și performativă modernă și contemporană, între care proiectele curatoriale „Avangarda revizitată. Avangarda europeană în Arhiva Națională de Filme a României“ (ANF, Cinemateca Română, Sala Eforie / „Jean Georgescu“, 2012-2015) și „Muzeul Dansului Modern și Contemporan” (5-7 iunie 2015, CNDB, Sala „Stere Popescu”). A îngrijit antologia „1984. Ultima generație a comunismului românesc” (UNIBUC, 2008; coord. Ion Manolescu), a participat la proiectul literar-vizual „Rubik” (Polirom, 2008; coord. Simona Popescu) și este prezent cu anumite contribuții în volumele „CriticAtac”. Antologie I” (Cartier, 2011; coord. Vasile Ernu ș.a.), „See what we do!” (pionier press, 2013; coord. Arina Stoenescu), „Înfranegrul” (Aius, 2014; coord. Petrișor Militaru) și „Close-up: post-transition writings” (Artycok TV, 2014; ed. Vjera Borozan, co-ed. Tereza Jindrová, Jana Kapelová, Miloš Miletić, Mirjana Radovanović, Borbála Szalai, Raluca Voinea).

„Care este rostul, destinul sunetelor și al cuvintelor într-un univers încercat de voluptatea imaginilor? E o întrebare cât o teză de doctorat. Hegemonia imaginii în cultura contemporană ține de schimbarea modului nostru actual de comunicare. ”

Igor Mocanu

Ștefania Argeanu: Care sunt sensurile următoarelor definiții ale artei, în viziunea dvs.? „Arta este o manifestare a adorației pentru miracolul realității.” (Sabin Bălașa), „Arta este expresia bucuriei omului în muncă.” (Henry Kissinger)

Igor Mocanu: Indiferent de interpretarea pe care aș da-o celor două definiții pro domo, mi se pare că ambele sunt datate, prima cu o anumită timiditate a încercării de a împăca individualismul creator cu realismul socialist, cea de-a doua este expresia destul de echivocă a unui oficial, forțat de împrejurări să mediteze despre soarta artei în momentul de tranziție de la capitalismul industrial, la cel tehno-științific, definiție căreia lettriștii i-l opuseseră pe „Ne travaillez jamais!”.

Care este, de fapt, menirea artei contemporane?

Nu cred că are o menire anume. Pot spune ce aștept de la arta contemporană. Două condiții fără de care nu trec mai departe: să exprime o anumită urgență, o anumită necesitate irepresibilă a artistului de a se exprima; să fie un vehicul pentru cunoaștere în comunitate.

Vă mai aduceți aminte care este factorul decisiv (fie că vorbim de cursuri de formare, expoziții, cărți, întâlniri, ființe etc.) care a deschis și, ulterior, influențat gustul dvs. pentru artă?

Da, întâlnirea cu avangardele istorice.

Ce descoperiți și ce învățați din imagini? Dar de la creațiile artistice vizuale?

Încerc și mă aștept să învăț de la imagini și de la lucrările vizuale câte ceva despre artist și despre context, iar prin ele, despre lume.

„Rezultatele laboratorului minții ajung să devină palpabile dacă sunt autentice, indiferent de mijloace.”

Igor Mocanu

„Nu pierdeți timpul căutând obstacole; s-ar putea să nu existe.”
Franz Kafka

În spirit imaginar și inventiv, ce credeți că ar fi dispusă să ofere arta universului uman, având, la bază, intenția de a privilegia intuiția transformării prin stimuli, reacții și percepții?

Aș zice că tocmai arta este cea care poate realiza „transformarea prin stimuli, reacții, percepții” din „intuiție” într-o realitate cât se poate de palpabilă. Mai mult, aș risca să afirm chiar că, dacă nu reușește să facă asta, măcar la un nivel incipient, atunci nu e artă.

Care sunt avantajele, respectiv dezavantajele spațiului de cercetare artistică (și/sau socială) pe care le-ați identificat (uneori, în propriile dvs. proiecte)?

Actul curatorial, înțeles ca formă de cercetare într-un anumit proiect, este formula pe care am agreat-o cel mai mult până acum. Avantajele sunt nenumărate. Dezavantajul este că publicul devine mai restrâns, așa cum este, de altfel, și actul de cercetare în sine.

Care este sentimentul predominant în timpul pregătirii unei expoziții multimediale, dar și după finalizarea acesteia?

Cam același pe care-l avem atunci când începem să experimentăm ceva și nu avem o idee foarte clară asupra rezultatelor. Curiozitate, ochi iscoditor, frică ș.cl.

„Aș reciti oricând opera completă a lui Kafka.”

Igor Mocanu

„Cartea trebuie să fie un spărgător de gheață care distruge mările înghețate dinăuntrul sufletelor noastre.”

Franz Kafka

Cum ajunge să fie redat, în practică / în conținuturi reale, un vis (artistic) care ia naștere inițial în laboratorul minții?

Nu cred că există formule magice ori măcar stereotipuri protocolare pentru asta. Rezultatele laboratorului minții devin palpabile dacă sunt autentice, indiferent de mijloacele folosite.

În ce a constat demersul de pregătire a SinCronic?

Tripticul expozițional de la Constanța – Deva – București a fost precedat de un atelier intensiv de ceramică sculptural-monumentală, în fabrica SC Keramikon SRL din Constanța, în cadrul căruia artiștii au colaborat la realizarea lucrărilor și la ceea ce s-a văzut în cadrul expozițiilor.

Există un model precedent care v-a inspirat în organizarea, realizarea și expunerea practicilor colaborative din arta contemporană?

Cum spuneam și altădată, momentul e traversat de mai multe antecedente din istoria artei, însă cel mai important este tabăra de sculptură monumentală și ceramică sculpturală de la Medgidia din anii ’70-’80, în miezul căreia fusese plantată tocmai această provocare pentru ambele medii de creație (sculptură și ceramică): să colaboreze!

Cum se reconfigurează percepția audiovizuală asupra contextului spațiotemporal, în compania artistului – autor – și a publicului – coautor?

Greu de evaluat în termeni cuantificabili. Tot ce putem spera este o participare cât mai implicată din partea publicului, cu efecte cât mai de durată și mai cognitive.

„Publicul prezent la SinCronic a fost curios, sincer, efervescent, cu întrebări și probleme bine pregătite.”

Igor Mocanu

Ce semnificații are, de fapt, relația dintre percepția audiovizuală și contextul spațio-temporal?

Mă întrebați, de fapt, care este efectul expoziției asupra publicului, chiar în momentul participării. Greu de spus, cum afirmam și mai înainte. Acesta ar fi trebuit să constituie, probabil, un alt segment al traseului expozițional, acela în care dispozitivul expozițional conține și o parte în care îi smulge, îi provoacă publicului mărturia.

Care este rostul, destinul sunetelor și al cuvintelor într-un univers încercat de voluptatea imaginilor?

Asta e o întrebare cât o teză de doctorat. Hegemonia imaginii în cultura contemporană ține de schimbarea modului nostru actual de comunicare. Odată cu pătrunderea în zorii postmodernității, adică a impostării transmisiilor televizate live, comunicarea noastră nu s-a mai bazat pe transmiterea informațiilor, ci pe construirea de relații. Rostul cuvintelor, al textului, ar fi, așadar, acela de a retroceda comunicării funcția ei cognitiv-enciclopedică, de a-i reaminti că ea nu este condamnată exclusiv să întrețină tranzacții, ci să vehiculeze cunoaștere. Cu sunetul este altă poveste. În cazul particular al expoziției, sunetul atașat lucrării și comunicat prin căști creează o breșă în soundscape-ul global, facilitând conectarea publicului cu lucrările expuse.

Cum ați perceput publicul prezent, în această toamnă, la SinCronic?

A fost un public cum demult n-am mai întâlnit. Curios, sincer, efervescent, cu întrebări și probleme pregătite.

Cu ce este esențial să rămânem din: „instalații multimediale”, „practici colaborative”, „expunere de tip instalațional” (n.r. în esență, termeni din recuzita artei contemporane, regăsiți în descrierea SinCronic)?

Cu ideea de colaborare și de practici colaborative. Este un element esențial în acest proiect.

Au existat bariere, dileme și puncte culminante cu care v-ați confruntat pe măsură ce v-ați îndeplinit misiunea sub semnul SinCronic?

Da, de la începutul proiectului și până acum. Fiind o întreprindere prin excelență experimentală, dilemele, barierele și surmontarea acestora vin în lanț. Nu e ca atunci când pornești la drum cu expoziția gata făcută de-acasă.

Când auziți sunetul răsfoitor, iscoditor, ispititor al paginilor unei cărți, la ce vă gândiți prima dată?

Că n-am mai avut demult suficient timp ca să mă așez și să citesc, în tihnă, o oră închegată. Lecturile mele din ultimii 5-6 ani au fost făcute la metrou, în tren, în autobuz, în săli de așteptare, la coadă la poștă ș.a.m.d.

Ce cărți preferate aveți la care povești vă întoarceți în permanență? Dintre cărțile prezentului, care a(u) reușit să vă capteze atenția, emoția, curiozitatea și nerăbdarea de a o citi / de a le citi imediat?

Aș reciti oricând opera completă a lui Kafka. Una dintre cărțile recente, căreia n-am mai avut răbdare să-i amân lectura, a fost studiul lui Z. Ornea, „Anii treizeci și extrema dreaptă românească”, o carte obligatorie pentru cultura contemporană.

Cum ați realizat trecerea de la literatură la arte?

Atunci când am realizat deficiența instrumentelor interpretării literare în cercetarea avangardelor istorice. Pur și simplu, nu ai cum să înțelegi avangarda numai cu instrumentele istoriei și teoriei literare. Reciproca este și ea valabilă. Nici exclusiv cu instrumentele istoriei și teoriei artei n-ai cum să înțelegi avangarda. Este necesară o mobilizare generală, ca să spun așa. În ultima vreme am parcurs destul de multă antropologie și istorie a economiei, în același scop.

În ce context au ajuns artele în background-ul dvs. profesional?

Tot atunci. Mi-am dat licența pe Urmuz. Nici măcar pe Urmuz n-ai cum să-l înțelegi dacă te rezumi la o lectură de tip literar. Obișnuiesc să dau drept exemplu, pentru o viitoare istorie a artelor performative, tocmai „escapadele” lui Urmuz în spațiul public, cum le numește actorul George Ciprian în amintirile sale.

Care a fost elementul decisiv care a favorizat alegerea unei forme de formare artistică (și nu a unei pregătiri în domeniul literelor), având în vedere că ați studiat la Facultatea de Litere?

Când am văzut prima oară Un chien andalou, filmul lui Buñuel cu Dalí din 1929. Atunci am realizat că avangarda care se studiază la Litere este destul de ciopârțită, inexactă și insuficientă pentru o înțelegere, dacă nu completă, măcar concludentă, a unui fenomen cu adevărat revoluționar. Am realizat că este, după expresia lui Gherasim Luca, „o avangardă ostracizată”.