Cărțile și autorii la modă pot fi o mare dezamăgire sau, după caz, o confirmare a unui talent care trebuie să ajungă la cât mai mulți împătimiți ai lecturii.
În literatura zilelor noastre stelele răsar, parcă, mult mai ușor decât o făceau în alte vremuri, în mare parte și datorită instrumentelor de marketing mult mai ascuțite și foarte bine țintite către posibilele „victime”. Tocmai de aceea, cititorii trebuie să fie extrem de vigilenți, lecturile-capcană sunt la tot pasul.
Scriitoarea italiană Elena Ferrante este unul dintre acei autori la modă despre care vorbeam. Imediat ce pui mâna pe oricare dintre cele patru volume ale Tetralogiei sale Napolitane, îți dai seama, însă, că nu ai căzut într-o capcană a marketingului, ci doar într-o capcană a lecturii foarte bine întinsă, din care nu mai scapi până nu devorezi, efectiv, fiecare volum. Dar, nu numai cărțile italiencei sunt bestseller, ci și povestea sa, căci Elena Ferrante este un pseudonim pe care l-a ales scriitoarea pentru a-și lansa cele șapte cărți scrise în italiană până acum. Nimic neobișnuit. Istoria literaturii nu duce lipsă de pseudonime. Neobișnuit este, totuși, că despre Elena Ferrante nu se știe cu exactitate dacă este bărbat sau femeie, se presupune că este femeie, și, mai mult, nimeni nu a văzut-o și nu a auzit-o vreodată de la lansarea pe piața de carte.
Cele patru volume ale Tetralogiei, Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă și cei care rămân, Povestea fetiței pierdute au apărut în traducere și în limba română, la Editura Pandora M. Cheia în care le citești pe fiecare în parte e la tine. Da, e drept, la un prim nivel cartea se scufundă în apele adânci ale prieteniilor de o viață, însă, Elena Ferrante, cu un talent de narator care își face din firesc un tovarăș de drum, evitând artificiile și elitismul stilistic, pune la bătaie, ca la un joc de ruletă, multe alte teme: lumea editorială, evoluția social-politică a Europei, în general, și a Italiei, în special, după cel de-al doilea Război Mondial, alter ego-urile, atât cele din viața reală, cât și cele din viața literară, comunitățile locale și cordonul ombilical care te leagă de ele pe viață, indiferent cât de departe te-ai afla, memoria, atât cea colectivă, cât și cea individuală, relația mamă-copil și bărbat-femeie, familia tradițională versus familia modernă.
A o citi pe Elena Ferrante se aseamănă cu întâlnirea cu o bătrânică care îți era total necunoscută până acum câteva secunde, dar care te hipnotizează de la primele cuvinte care i se desprind din structura interioară, reușind să te țină de vorbă cu zilele, poate chiar cu săptămânile și lunile. Te privește cu ochii săi trecuți prin viață și începe un lung cântec de dor, într-un ritm când extrem de alert, când mai molcom și extrem de melancolic. Ciudat la acest cântec e că, deși ar trebui să te afunde în visare, te ține mai treaz ca niciodată. M-am născut, începe bătrâna, da, m-am născut, dar stai să vezi cum a fost și cum ar fi putut să fie.
Îndrăgești stilul Elenei Ferrante, îl treci nu doar prin minte, ci și prin suflet, îl tratezi cu tandrețe, cu delicatețe, îl lași în viața ta și îl plimbi prin viața ta. Personajele centrale în povestea italiencei sunt două prietene din copilărie, Elena (Lenù) și Lila care se nasc și cresc împreună în suburbiile orașului Napoli, un oraș măcinat de extreme, de sărăcie și clanuri mafiote.
Cele două prietene sunt personalități puternice, dar mereu în opoziție și în continuă căutare, fețele diferite ale aceleiași realități. Pentru Elena, Lila este un alter ego, iar pentru Lila, Elena e o voce prin care își exprimă tot ce e nespus, neexplorat în viața sa. Supunerea și nesupunerea, sfidarea și respectarea tuturor normelor sociale, constanța și inconsecvența se îmbină în structura interioară a celor două prietene care, la un moment dat, pe parcursul desfășurărilor de forțe în care le aruncă naratoarea, își ies din sine, nu își mai aparțin, sunt doar pagini din istoria unui oraș supus schimbărilor.
Personajele Tetralogiei Napolitane sunt, însă, mult mai multe și toate gravitează în jurul celor două prietene. Pentru a face mai ușoară incursiunea cititorilor în labirintul numelor și a clanurilor napolitane care îi însoțesc pe tot parcursul lecturii, autoarea a gândit și un index al personajelor, index care atârnă ca un cartonaș pe o ușă de hotel pe paginile care preced acțiunea propriu-zisă din fiecare volum. Familia Cerullo, cea a Lilei, familia Greco, cea a Elenei, familia Carracci, familia Peluso, familia Cappuccio, familia Sarratore, familia Scanno, familia Solara, familia Spagnuolo sunt doar câteva dintre nucleele în care mocnesc conflictele, intrigile amoroase, afacerile ilegale, prieteniile nocive din narațiunea italiencei.
Portretul pe care îl face Elena Ferrante prieteniei te dezarmează prin sinceritate și complexitate. Prietenia, așa cum reiese ea din Tetralogia Napolitană nu este doar o relație menită să îți înfrumusețeze și ușureze drumul prin viață, ci este, în primul rând un mod de a te cunoaște mai bine, de a scoate din tine și tot urâtul, nu doar bunătatea. Elena este prietena subjugată de personalitatea prietenei sale, cu muguri de invidie și admirație în suflet și minte, muguri pe care îi lasă să înflorească și să dea roade pe tot parcursul vieții. Pentru ea, Lila este în interiorul său, în mintea sa, în mâinile cu care ține fiecare carte pe care o citește pentru a-și depăși condiția, în picioarele care o duc departe de orașul natal, în sângele care îi pulsează prin vene și o face să se simtă vie. Elena e o poveste de succes obținut prin muncă și perseverență, în timp ce Lila e imaginea nesupunerii, a nebuniei, chiar.
Elena se raportează la Lila ca la alter ego-ul său mai curajos, mai frumos, mai deștept, mai nesupus, de fiecare dată când trebuie să ia o decizie importantă, să se bucure de o reușită sau să își lingă rănile unui eșec. O urăște și o iubește, în același timp, pentru că aceasta, prin fiecare gest al său, nu o lasă o clipă să se afunde în autosuficiență, comoditate, succes.
Copilăria, adolescența, tinerețea și maturitatea Lilei și ale Elenei sunt copilăria, adolescența, tinerețea și bătrânețea în orașul Napoli și puțin în afara lui, cu toate bucuriile mărunte, abuzurile, alegerile politice, afacerile ilegale, discrepanțele sociale din Italia mijlocului de secol XX.
În scheletul poveștii pe care ne-o spune Elena Ferrante, oasele sunt bine susținute de dialoguri vii, în care limba literară se întâlnește cu dialectul și limbajul de cartier, de fraze bine închegate care își iau precauții privind dimensiunea pentru a nu lăsa nimic nespus din tot ceea ce trebuie spus cititorului.
Cele patru volume ale Tetralogiei curg unul după altul ca o apă care se varsă într-o altă apă. Tocmai de aceea, deși le poți citi și separat, vei duce lipsa celorlalte volume, dacă alegi să o faci. După ce le cunoști pe copilele Elena și Lila în Prietena mea genială, parcă nu le mai poți lăsa singure, încremenite într-o copilărie eternă, mai ales că scriitoarea italiană e suficient de vicleană, încât să îți strecoare o urmă din viitorul lor, chiar în debutul acestui prim volum. Așa că, te așezi confortabil pe canapeaua ta de cititor de cursă lungă și le fixezi prin gaura cheii narative și pe adolescentele, femeile, soțiile, amantele, mamele Elena și Lila, în Povestea noului nume, Cei care pleacă și cei care rămân și Povestea fetiței pierdute.
Deși, în copilărie, Elena și Lila sunt de nedespărțit, tinerețea le duce pe drumuri diferite. Elena își continuă studiile, oricât de greu i-ar fi să iasă din mocirla financiară a cartierului, și își îndeplinește visul din copilărie, acela de a deveni o scriitoare al cărei nume să fie pe buzele tuturor, în timp ce Lila preferă să se mărite cu unul dintre îmbogățiții cartierului, obținând o condiție socială mult peste originile sale modeste. Ele nu încetează, totuși, să se caute, când cu disperarea dependentului, când cu aroganța celui care crede că a ales mai bine în viață. Purtându-și pașii spre destinul lor de femei mature, cele două prietene nu își găsesc, de fapt, niciodată liniștea, nici când sunt aproape una de cealaltă, nici când fug una de cealaltă. Se căsătoresc, se despart, se îndrăgostesc de același bărbat, fac copii, cunosc bogăția și se întorc în sărăcie, luptă pentru credințele lor sau se adâncesc în disperare, dar, niciodată nu uită una de cealaltă, își trăiesc până la capăt blestemul de a fi fețe diferite ale acelorași origini, de a se iubi și a se disprețui până la moarte.
În volumele Tetralogiei Napolitane, după cum a și recunoscut, autoarea imprimă scrierii un stil masculin. „Am rămas cu convingerea că cei mai mari povestitori sunt bărbații și că, dacă vrei să scrii, trebuie să înveți să povestești ca ei”, spune aceasta.
Se vede asta în exactitatea și lipsa de patetism cu care sunt povestite întâmplări dramatice, dar și în infiltrarea firească în cadrul narațiunii, fără a denivela terenul pe care se construiește povestea, a unor teme politice și sociale cruciale în dezvoltarea Italiei și a Europei după război. Se regăsesc în paginile semnate de Elena Ferrante, mai ales în ultimele două volume ale Tetralogiei, cele dedicate maturității, trimiteri ample, prin intermediul personajelor și a alegerilor pe care acestea le fac în construirea propriului destin, la socialism, comunism, fascism, luptele între clasele sociale și clanurile mafiote, condiția femeii într-o lume în plină schimbare ideologică.
Tetralogia Napolitană pe care o oferă Elena Ferrante contemporanilor săi și posterității e un cuib narativ în care își găsesc locul fragmente de viață și de istorie care au schimbat ierarhii sociale, mentalități, arhitecturi sufletești și ideologice.
Chiar și cu un stil masculin declarat al scriiturii, cărțile Elenei Ferrante nu sunt private, totuși, de emoție, nu sunt atât de cerebrale, încât să nu stârnească empatie, râs, tristețe, melancolie. Călătoria prin viețile Elenei și Lilei e o călătorie intensă, cu bilet de trecere prin copilărie, cu toată bucuria și inocența sa, prin adolescența transformărilor profunde, prin tinerețea alegerilor de multe ori inconștiente, supuse riscului și încăpățânării, prin maturitatea cu gust de ireversibil și lecții învățate, prin bătrânețea cu aer melancolic în privire, dezordine în păr și riduri în suflet.
