Bogdan Guțu îmi prezintă rând pe rând, la distanță de câteva zile, lucrările lui. Le analizez, le caut povestea, le caut suflul, le caut originea. De fapt, picturile sunt frământări, temeri și obsesii care-l urmăresc. Îi e teamă să nu devină un ratat suprem al societății.
Primesc vestea că pe data de 31 august, la ora 17:00, este vernisajul lui la Galeriile Pod Pogor din Iași, moderat de criticul de artă Călin Ciobotari. O zi toridă de la finalul verii, aproape insuportabilă, aduce această întâlnire cu emoție și totodată aduce debutul artei plastice a studentului de la regie. Sosesc mai repede. Îl găsesc cu-n pahar de vin alb și cu multă îngândurare. Așteaptă public, așteaptă oameni care să-i înțeleagă sau nu noua captură artistică. De fapt, este o descătușare a ego-ului. Sunt sunete care urlă-n el și care nu-i dau pace doar dacă le pune pe pânză: imaginile predominate în linii mai mult sau mai puțin verticale acoperă spațiul. Linii care-ți străbat inima și gândul și care te urmăresc în tot spațiul galeriei. Vine și publicul. Admiră, servește vin și apă, apă și vin, ascultă muzică în surdină care conduce spre o meditație și o trăire intensă; pășesc oameni care se bucură de ceea ce le văd ochii, de bucuria de a fi.
Cu un umor fin și cu seriozitate-n glas, criticul de artă Călin Ciobotari invită persoanele prezente la expoziție în călătoria cromaticii și, prin prezentare, te apropie de ceea ce e cel mai important: conectarea umană cu arta plastică.
Călin Ciobotari: „În calitate de bătrân și de fost profesor al cetățeanului din dreapta mea la cursul de Estetică teatrală, îmi place că e foarte imprevizibil. Or în artă, imprevizibilul mi se pare o condiție necesară. Opusul imprevizibilului în artă este convenționalul, ceea ce este anticipat, ceea ce nu stârnește acel wow personal care valorează cât o sală de aplauze false. Eu îl cunoșteam pe Bogdan în postura studentului de la regie. I-am văzut câteva spectacole; unul chiar aici pe scena asta, un Beckett: Așteptându-l pe Godot în distribuție feminină și, pentru cine cunoaște textul, distribuția feminină e o mega provocare pentru acest text. Dar, într-o bună zi când a ajuns la un seminar de-al meu de Estetică, undeva la finalul primăverii acestui an, foarte febril mi-a arătat ceva pe telefonul mobil. Mi-a zis că s-a ocupat de pictură. Ce-i drept, avea pantalonii murdari cu vopsea roșie, mâinile erau acoperite de curcubee cromatice și avea o stare de agitație foarte veritabilă. Mi-am dat seama că ceva important se petrece în viața lui. Mi-a arătat imaginea aceea din colț, roșie, mi-a rămas în minte, dar vă dați seama că de pe un telefon mobil, după un seminar de Estetică, unde nu m-au ascultat foarte mulți, era dificil să înțeleg ce se întâmplă. Ulterior, mi-a trimis câteva fotografii de dimensiuni mai mari din ceea ce lucrase și am avut un wow cum v-am spus și adineaori, adică am simțit mână sigură în acele lucrări, am simțit fler estetic, ce-i drept am simțit și lipsa de știință a profesionalistului suplinită, însă, de o creativitate veritabilă. Așa se face că din vorbă-n vorbă noi am ajuns la concluzia că ar fi fain să fie un proiect expozițional, așa încât avem șansa de a vedea aproape toate lucrările. E clar că există o tematică foarte greu de definit, Bogdan nu lucrează la plezneală, are un gând călăuzitor care dictează etapizat faza de construcție. Aparent, apare drumul diferit acesta al artei plastice față de teatru, însă asta pentru cei care nu cunosc în profunzime și nu-și dau seama cât de încleștate sunt aceste două viziuni: dimensiunea vizualului, a imaginii și dimensiunea teatrală, sau tradițional spus dimensiunea cuvântului, a ceea ce se aude pe scenă. De exemplu, Gordon Craig, unul dintre marii teoreticieni ai secolului XX, citea cu creionul în mână, nu pentru a sublinia frazele, ci pentru a desena ceea ce textul îi dicta să deseneze. De aceea, un regizor precum Bogdan Guțu are un foarte mare atu, deoarece totul pornește dintr-o necesitate, dintr-o pornire. Asta m-a surprins și la spectacolele lui de teatru care nu mi-au stârnit acel wow pe care mi l-a stârnit expoziția asta și am simțit că se risipește pe sine. Or, aspectul ăsta sacrificial se regăsește și la actrița Ada Lupu, care e prezentă aici și de aceea o îndrăgesc, tocmai pentru faptul că se risipește pe sine pe scenă și deja e o chestie formidabilă.
Revenind la expoziția care se numește Linii și Linii, pare un titlu ușor tautologic care-mi spune că zăpada-i albă. Există însă și un alt tip de lectură a acestei expoziții. Eu citesc această galerie cu titlul Oameni și Oameni, există oameni și oameni.
Sintagma asta anunță cât de diferiți sunt oamenii, or văd în expoziția asta și-n sintagma lui mai multe concepte despre diferențe, despre noțiunea de repetitiv. Majoritatea liniilor lui Bogdan sunt verticale. În matematică e faimoasă axa care ne-a chinuit copilăria cu plus minus infinit, aia e o axă orizontală, e un infinit pe orizontal, dacă ai schimbat planul și ai pus axa pe verticală automat ești într-o zonă de discurs metafizic. Are și linii orizontale, însă de fiecare dată intervin transversale ca niște cruci, mutând discursul înspre transcendență. La fel, toate liniile aduse de Bogdan sunt ca o „boală” a fragilului, e un suflu în toate lucrările care anima acestea. Cred că printr-un exercițiu de imaginație liniile se pot înlocui cu oameni și atunci fiecare lucrare vi se va părea un personaj colectiv sau un sine plural. Dincolo de asta, umanitatea predomină în aceste tablouri. Cromatica acestor picturi este paradoxală, parcă ar fi o explozie caldă, o furtună duioasă și o aventură cromatică. Poate opt din zece pictori pot să vină și să spună că așa ceva nu există, pentru că aici nu s-au respectat niște reguli sau niște canoane, ba chiar ar putea să spună că e o blasfemie. Să ne amintim că și Dalí a pornit la drum cu niște linii și Michelangelo a „fluierat” destul de sonor în biserică, așa încât și Bogdan, tocmai ignorând canonul, a reușit să surprindă.
Stau și mă întreb în teatru dacă ar trebui să fim atât de radicali cu actorii amatori, cu amatorismul? Tocmai lipsa de profesionalism și emoția din glas, lipsa de mască, face să se transforme în candoare.
Cred în continuare în imprevizibilitatea lui Bogdan. Mă aștept oricând să-l văd pe o schelă a unei mănăstiri pictând îngeri și demoni într-o bună zi, dar nu m-ar surprinde dacă devine medic stomatolog sau inginer chimist. El deja, din câte am înțeles, a experimentat un an de Drept, un an de Medicină, așa încât are o structură renascentistă pe cale de dispariție. Oameni care vor să cunoască lumea și atunci se specializau în cât mai multe domenii. Nu știu dacă epoca modernă suportă oameni ca Bogdan Guțu, el vorbește frecvent despre ratare și-n interviul dat colegei noastre Lavinia Lazăr m-a surprins pesimismul, m-a surprins cum vorbea despre cum îl refuză societatea. Pare interiorizat, dar nu este așa interiorizat, căci are nevoie de ceilalți. Nu există regizor singur, are nevoie de actor, are nevoie de Celălalt. El este într-un continuu du-te vino, e interesant acest lucru, dar poate deveni obositor. Trebuie să se hotărască dacă e pentru sine sau e pentru lume. Personal, nu mai cred în turnul de fildeș în care se ascunde creatorul, sau cred în turnul de fildeș dar cu conexiune la internet, așa încât admir interioritățile acesteia, dar aștept artiștii și afară, în cetate, pe câmpul de luptă.
Călin Ciobotari: – Ce-a fost în mintea ta când ai făcut toate acestea?
Bogdan Guțu: Dragoste infinită față de teatru. Craig, unul din mentorii mei m-a îndrumat către pictură, paradoxal. Într-adevăr, aceste linii sunt de fapt oameni, umbre de oameni peste tot. Fiecare tablou este inspirat de un text. În fiecare tablou văd câte o montare, de exemplu văd Furtuna lui Shakespeare ș.a.m.d. În urmă cu câteva zile mă trezesc ca orice parvenit să-mi beau cafeaua la cafenea și să-mi cumpăr Dilema și citesc un articol foarte interesant, atât de interesant încât căutam butonul de like pe pagina aia și m-am enervat. În rest, ce vă pot spune: bucurați-vă de picturi!”
Iată un vis dus la îndeplinire, un vernisaj care poate peste ani va rămâne în istorie și va fi analizat și de celelalte generații. Eu am deschis ochii și am văzut culori și linii ce-ți deformează privirea până când iei contact cu ceilalți oameni supuși… visării.
