Din fiecare dialog cu pianista Ioana Maria Lupașcu, ajung la mine stări, atitudini, emoții, gânduri și sentimente cu reflecții distincte. Chiar dacă nucleul tematic de la care pornim și care se constituie în pretext al derulării unei împărtășiri de viziuni despre universul existenței și bucuria muzicală călătorește deopotrivă pe multiple hărți ale analizatorilor emoționali, chiar și atunci când pare că explorăm și cartografiem, apelând la puterea cuvintelor, rămâne o singură zonă, o singură hartă, un singur teritoriu. Rezumat în câteva sintagme, interviul pe care l-am realizat împreună cu Ioana Maria Lupașcu, este despre descoperirea verbelor frumoase din devenirea noastră: a reuși, a depăși, a stăpâni, a transforma, a mângâia, a rămâne smerit, a fi, în mod deplin, o inimă generoasă, care iubește necondiționat și transmite această consistență în gesturile de – o clipă, care, astfel, topesc bariere, distanțe, îndepărtări, conectându-ne, intens, unii cu alții, pentru totdeauna. Și mai este, în același timp, despre Oedip din Enescu, despre Enescu din Oedip, despre tine, spectatorule, cel din sală, care vei simți o emoție superioară celei cu care ai venit.

Condiția este să participi / să participați la spectacolul-conferință de vinerea aceasta, 25 mai 2018, ora 19, la Ateneul ieșean pentru o (re)întâlnire cu „Enescu, pe înțelesul tuturor”.

„Harul interpretului trebuie conectat, de fiecare dată, la Dumnezeu; apoi muzica, trecând prin sufletul interpretului, trece mai departe, filtrată astfel, către spectator. Astfel, cel din sală simte o emoție mai puternică decât cea cu care a venit. În ceea ce îl privește pe Enescu, eu îi îndulcesc mesajul atunci când este apăsător cu propriul meu aluat. Preiau eu din starea apăsătoare și o dau ascultătorului mai luminoasă. Pentru fiecare dată când fac asta cu Enescu sau cu alții, există un preț, dar aceasta este menirea noastră, a celor care înțeleg că arta vindecă, descătușează blocaje, ridică emoția, inspiră și poartă cu ea istoria întregii omeniri.”

Ioana Maria Lupașcu, pianistă

Ștefania Argeanu: Este pentru prima oară când ești cooptată într-un concert-conferință, alături de vocea pianului?

Ioana Maria Lupașcu: Nu. Sunt în echipa lor din noiembrie 2017. De fapt, este proiectul lui Ștefan Ignat, care m-a cooptat în el: „Oedipe pe înțelesul tuturor” – respectiv „Enescu pe înțelesul tuturor”. Am făcut vreo 7-8 spectacole până acum. Este foarte interesant. Îmi place foarte mult. A fost o altă zonă pentru mine și m-a provocat. Este altceva față de ce făceam eu, însă cu fiecare spectacol îmi place din ce în ce mai mult!

Cum se modelează, cum își găsește identitatea, povestea, prezența pianului tău într-o asemenea formulă variată, complexă, alcătuită din alte 3 prezențe remarcabile: baritonul, soprana, vioara? Cum ți se dezvăluie, acum, universul enescian? Vibrația căreia dintre mesaje/concepte este mai aproape de inima ta?

E o poveste cu Enescu… În România, nu prea studiasem pe Enescu. Ajungând la Berman, îmi spune, în al treilea an de studiu: „… Tu ești româncă. Ar trebui să cânți Enescu. Cânți Enescu?” Nu cântam. Mi-a dat să învăț imediat și sonata 1, și suita 1, și alte câteva piese. M-am acomodat greu cu universul complex enescian, dar mi-a plăcut. Apoi, din nou, o perioadă nu am mai cântat muzica lui Enescu. Până când am reînceput, acum, datorită proiectului lui Ștefan Ignat. Sonata a treia pentru pian și vioară, în caracter popular românesc, care este pe cât de grea, pe atât de frumoasă, a ajuns să îmi placă enorm de mult! Nu sunt mulți pianiști care o cântă, dar din ceea ce există pe YouTube, interpretarea Mihaelei Ursuleasa este fantastică. Oedip a fost o mare provocare pentru mine! Nu eram foarte familiarizată cu opera înainte de 2017. Interpretând acum, alături de Ștefan, și ascultându-l pe el, vorbind, găsesc, cu fiecare nouă apariție, noi profunzimi și detalii de estetică muzicală aparte.

Dar trebuie să-ți mai spun ceva. Începând să studiez Oedip… Gândul m-a trimis la o ciudată poveste de viață și, mai ales, la povestea de dragoste a lui Enescu. Pătrunzând și însușindu-mi acest univers atât de amplu, n-am avut cum să nu mă gândesc la importanța alegerii unui partener de viață. Nefericirea lui Enescu este evidentă; de asemenea, starea lui este apăsătoare, depresivă.

Echipa este frumoasă și bogată coloristic-muzical. Eu sunt aceeași. Și mă raportez diferit la fiecare stil, în parte, căci repertoriul abordat, deși doar de Enescu, se prezintă diferit, fiecare lucrare având stilistica sa specifică.

După recitalul de la Muzeul Enescu, din luna mai a acestui an, cu același proiect, am primit un compliment minunat de la domnul care înregistrează toate concertele care au loc acolo și, astfel, este extrem de familiarizat cu muzica lui Enescu. Mi-a spus: „Am ascultat multe interpretări, mai vechi, pe YouTube, dar pare că dumneavoastră, tinerii, îl înțelegeți mai bine pe Enescu. Pare că Enescu a compus pentru dumneavoastră.” Cum să primesc un asemenea compliment? Cu smerenie, cum altfel?

Cât de contrastantă, de apropiată tocmai prin îmbinarea contrariilor (aparente?) este atitudinea interioară de a-l intui, de a-l traduce, de a-l dărui celorlalți, pe Enescu, „pe înțelesul tuturor”? Cum este indicat ca publicul să primească această sintagmă, care constituie însuși titlul evenimentului din 25 mai, de la Ateneul ieșean? Sub semnul căror reflecții, căror valențe și percepții?

Fiecare compozitor este dăruit publicului prin filtrul personal. Fiecare avem har de la Dumnezeu, pentru a-l folosi acolo unde este nevoie să ne împlinim și să îndeplinim motivul venirii noastre în această lume. Harul interpretului trebuie conectat, de fiecare dată, la Dumnezeu; apoi muzica, trecând prin sufletul interpretului, ajunge mai departe, filtrată astfel, către spectator. Astfel, cel din sală simte o emoție mai puternică decât cea cu care a venit. În ceea ce îl privește pe Enescu, eu îi îndulcesc mesajul atunci când este apăsător cu propriul meu aluat. Preiau eu starea apăsătoare și o dau ascultătorului mai luminoasă. Pentru fiecare dată când fac asta cu Enescu sau cu alții, există un preț, dar aceasta este menirea noastră, a celor care înțeleg că arta vindecă, descătușează blocaje, ridică emoția, inspiră și poartă cu ea istoria întregii omeniri.

Publicul, pe 25 mai, va descoperi trei momente diferite enesciene. Și îl va (re)descoperi pe Enescu în trei ipostaze diferite. În plus, va aprofunda mitul lui Oedip, despre care multă lume vorbește, însă puțini îl cunosc în detaliu. Frumusețea acestei părți a concertului este dată de conceptul lui Ștefan Ignat, care povestește, cântă și joacă, ca un actor, personajul.

„În inimă, știam că voi reuși să depășesc acest moment și că voi stăpâni și transforma această frământare într-o mângâiere.”

Ioana Maria Lupașcu, pianistă

Cu permisiunea ta, vreau să revin la ceea ce ai spus puțin mai devreme. Citez: „Nefericirea lui Enescu este evidentă; de asemenea, starea lui este apăsătoare, depresivă.” Cum ai găsit tu calea de a te apropia de aceste stări, care țin mai mult de partea de întunecime, umbrită din omul-artist și de a-i îndulci, de a-i lumina mesajul care vine în întâmpinarea celorlalți? Cum ai găsit luminozitate într-o etapă angoasantă din existența enesciană? În ce a constat propriul tău demers, propriul tău parcurs de aprofundare și de prelucrare a energiilor întâlnite în profunzimea parcurgerii unei povești de viață, urmând deopotrivă calea sonoră și pe cea a înțelegerii, cu generozitate lăuntrică?

În primele zile de studiu, când îmi însușeam lucrarea, angoasa m-a cuprins și pe mine, întrucât sentimentul care răzbătea din muzică, pusese stăpânire și pe mine, apoi, odată cu cunoașterea lucrării, din ce în ce mai bine, și puterea de a conduce starea, a venit transformarea apăsării în tandrețe, în emoție suavă pentru un suflet frământat care poate, astfel, își capătă azi, liniștea, cu fiecare interpret care își pune lumina proprie, jertfă în preschimbarea tristeții către dragoste.

Și când spun acestea, vorbesc despre Oedip. Mai ales.

Lumina se vede cel mai bine în întuneric?

Nu neapărat. Dar, în întuneric, ardoarea cu care îți dorești lumină este mistuitoare. Nevoia de lumină este imediată, în întuneric. Lumina autentică este una singură și nu este artificială și nici nu pâlpâie, este lumina lui Dumnezeu.

Prin întuneric ne putem referi și la acele căutări ale propriului sine, care își dorește să experimenteze un anumit rol social, profesional, dar la care nu accede, la poarta căruia, uneori, fie a tot insistat, iar, alteori, s-a desprins cu o detașare acerbă?

Nu. Prin întuneric mă refer la absența luminii, la cădere, la pierderea drumului drept, la stări negative de depresie, nepăsare, mânie etc., în opoziție cu cele mângâiate de lumină.

Prima săptămână a însușirii muzicii din Oedip a fost una lipsită de somn, căci din prima zi, opera mi-a furat somnul. Abia după ce am stăpânit această muzică, am putut reveni la viața mea.

Lumina apare chiar din operă, când întorsătura modernă aduce omul mai puternic decât Destinul. Cum? Prin lacrimi și pocăință, el capătă iertarea. Dimensiune pe care nu o găsim în tragedia antică. Ea devine astfel apropiată creștinismului, prin conceptul pocăinței, lacrimilor și, în sfârșit, a iertării. Iertarea este divină, aduce cu sine lumina. Lumina vine de la prima lacrimă de căință, de la primul gând spre pocăință.

Ai simțit, în această etapă, despre care îmi povestești, o așa-zisă opoziție, dată de vocile din două tabere „adverse”: pe de o parte, cea cerebrală, cognitivă, organizată, a creierului, iar pe de cealaltă parte, cea a inimii? Ce-ți șoptea una, ce-ți aducea cealaltă?

În creier, se zbătea muzica, la pragul căreia eram prizonieră. În inimă, știam că voi reuși să depășesc acest moment și că voi stăpâni și voi transforma această frământare într-o mângâiere.

„Întotdeauna avem nevoie de cineva, așa cum și alții au nevoie de noi. „În dar ai luat, în dar să dai”. Uneori, viața ni-i scoate în cale pe cei de care avem nevoie, dar nu mereu îi recunoaștem.(…) Azi, pe mine, mă alină, mă înalță sau mă învață cineva. Mâine, eu transmit, altcuiva, ceva din experiența mea. Suntem conectați unii cu alții. De unul singur, nu poți să faci nimic.”

Ioana Maria Lupașcu, pianistă

Conștientizarea stării de prizonierat în care te afli, ca ființă, se ivește, se reactivează, mai ales atunci când apare oglinda, o situație similară care trezește alăturări, identificări și regăsiri. Și odată cu aceste stații parcurse, există și dorința de a înainta, însă diferită față de procedeele anterioare, poate și pentru că îți dorești un altfel de rezultat, benefic, sănătos pentru tine și devenirea ta, și vezi, mai intens și mai lucid, mai uman decât dățile trecute, că nu mai este timp de pierdut. Cum să facem selecția și să decidem ce contează cu adevărat pentru noi, ca oameni?

Simți. Întotdeauna simți doar să asculți glasul intuiției. Dar, mai ales, să te rogi. Face Dumnezeu selecția pentru tine și știi că este, sigur, cea potrivită. Eu am știut, în acest caz, că este un examen pe care mi-am dorit foarte mult să-l trec. Cu câțiva ani în urmă, am picat același tip de examen și mi-am dorit, de data aceasta, să depășesc acest prag și să trec la nivelul următor. Bineînțeles că tot Dumnezeu m-a ajutat, dar contează și atitudinea pe care am avut-o. Dacă la experiența de acum câțiva ani eram timorată, acum știu că pot trece acest prag. Așa cum o repetă și Ștefan Ignat, cu vocea lui intensă: „Cine este mai puternic decât Destinul? Omul este răspunsul.” Deci, este posibil.

În ce măsură este esențial să ne desprindem de vocea mulțimii care, adesea, urlă strident despre ceea ce rentează, aduce profit, succes, ceea ce contează să bifăm în clipa x sau la vârsta y și să ne ascultăm vocea eului, care cu toate că-și cunoaște calea, nu înaintează, sub aceste presiuni? Cum să răspundem acestor provocări?

Există spiritul de turmă și cei care se trezesc. Așa va fi mereu. Alegerea constă în a decide de care parte vrei să stai. Dacă te simți bine în turmă, cine se poate opune? Iar dacă te-ai trezit, îți pui singur stăvilar și te oprești.

Cum să ne găsim aliații, adjuvanții în această ecuație, pentru că, se știe, este mai motivant să vâslești în doi decât de unul singur? Unde să-l căutăm, unde să-l întâlnim pe acel cineva care să rezoneze cu ființa noastră, cu ceea ce simțim și cu menirea pe care o avem de îndeplinit, la o vibrație înaltă?

Este simplu. Întotdeauna avem nevoie de cineva, așa cum și alții au nevoie de noi. În dar ai luat, în dar să dai. Uneori, viața ni-i scoate în cale pe cei de care avem nevoie, dar nu mereu îi recunoaștem. Dar dorința noastră curată face ca lucrurile să se întâmple. „Adu-mi Doamne persoana care….” Este ruga care face să se întâmple lucruri. Dacă ne este dat un anumit drum și ne facem vrednici de el, drumul se deschide.

Ce înseamnă, de fapt, o întâlnire de destin care să te favorizeze atât pe tine, cât și pe celălalt? Ce elemente o definesc și o aduc în prim-planul armoniei?

Destinul ne scoate în cale multe persoane, dar uneori anumite întâlniri ne sunt predestinate încă de la început, pentru că aduc cu ele lecții de învățat sau lucruri ce trebuie făcute împreună. Trăind frumos și, pe cât posibil, curat, încercând să mergi pe calea dată ție, vei întâlni pe drum oamenii cu care trebuie să te întâlnești. Funcționează în ambele sensuri. Azi, pe mine mă alină, mă înalță sau mă învață cineva. Mâine, eu transmit altcuiva ceva din experiența mea. Suntem conectați unii cu alții. De unul singur nu poți face nimic.

„Nu facem artă pentru noi, ci pentru ceilalți. Cum vrem să-i atingem? Noi ne împlinim în măsura în care împlinim destinul de artist, de vindecător prin artă.”

Ioana Maria Lupașcu, pianistă

Cuvântul / expresia care l-ar descrie cel mai bine pe Enescu, în viziunea ta, este:

Mereu căutând… Pentru că a compus în multe stiluri. Dacă, de obicei, compozitorii au un stil bine definit, Enescu a simțit nevoia să exprime muzica sa în modalități diferite, influențat fie de romantismul târziu, fie de neoclasicism, neobaroc, impresionism, atonalism și așa mai departe. Deja, o bogăție stilistică rar întâlnită!

Ce texturi, ce înfiripări se țes între glasul muzicii și cel al credinței, al spiritualității?

Sunt strâns unite. Muzica vine de la Dumnezeu; harul vine de la Dumnezeu; muzica îl exprimă pe Dumnezeu. Cea adevărată. În cer, îngerii îi cântă lui Dumnezeu; noi o facem pe pământ. Arta, fără spiritualitate, este o făcătură, goală, lipsită de conținut și nici nu ajunge să te emoționeze cu nimic. Este degeaba.

Nu facem artă pentru noi, ci pentru ceilalți. Cum vrem să-i atingem? Noi ne împlinim în măsura în care împlinim destinul de artist, de vindecător prin artă. Și, fiind un drum vocațional, artistul nu are liniște fără împlinirea în artă.

Dialogul cu pianista Ioana Maria Lupașcu a fost pregătit de Ștefania Argeanu, pentru Ceașca de Cultură.

Sursă text: Ștefania Argeanu

Autor: Ștefania Argeanu

Sursă foto: din arhiva personală a Ioanei M. Lupașcu