Vivaldi (din nou) cu Cecilia Bartoli

Mezzosoprana Cecilia Bartoli este una dintre cele mai spectaculoase și iubite cântărețe de operă ale timpurilor noastre, cu un succes care se reflectă și în cantitatea impresionantă de discuri pe care publicul de pe întregul mapamond le-a cumpărat. O voce ieșită din comun: mezzosoprană de coloratură, cu posibilități tehnice cu totul speciale, o minte strălucită, mereu în căutare de noi posibilități de expresie, recunoscută pentru redescoperirea unor repertorii uitate – aceasta este Cecilia Bartoli, fascinantă în lumina reflectoarelor, de peste 30 ani. Nu este de mirare că orice prilej de a genera evenimente care o au în centru pe Cecilia Bartoli este exploatat, așa cum este și aniversarea a 30 ani de colaborare exclusivă între Bartoli și casa Decca. O aniversare marcată cu apariția unei colecții Gioachino Rossini, prilejuită și de comemorarea celebrului compozitor la 150 de la moarte; apoi, cu lansarea unui nou disc Vivaldi și cu un disc înregistrat de tenorul Javier Camarena, cu Bartoli mentor al proiectului. Pentru că aceasta este Bartoli: specialistă în repertoriul belcanto, reprezentat de Rossini, în repertoriul baroc, reprezentat de Vivaldi, dar și deschizătoare de drumuri pentru artiști mai tineri, pe care i-a promovat și în cadrul festivalului de Paști de la Salzburg, pe care-l conduce din 2012.

Dacă pe 15 discuri și 6 DVD-uri, colecția Rossini propune înregistrări mai vechi ale Ceciliei Bartoli, pentru discul Vivaldi avem o serie nouă de înregistrări, realizate de mezzosoprană alături de ansamblul francez Matheus, condus de Jean-Christophe Spinosi. De ce Vivaldi în acest context aniversar? E foarte simplu: primul disc cu care Bartoli s-a consacrat definitiv la nivel mondial a fost unul tot cu muzica de Vivaldi. A apărut în 1999 și a reprezentat un succes de proporții deosebite; în șase țări a fost disc de aur, conform vânzărilor-record: în total, albumul a fost cumpărat în 700.000 de exemplare. Dar mai mult decât atât, acest disc Vivaldi a deschis o poartă către lumea neexplorată suficient a muzicii baroce pentru voce și orchestră, o cale pe care au mers apoi și Bartoli însăși, dar și alți cântăreți mai tineri.

Dacă nu ar fi fost Bartoli, prea puțini dintre melomanii de astăzi ar fi știut de opere vivaldiene precum Argippo, Catone in Utica, Tito Manlio, Orlando furioso, La Silvia, Il Giustino, ale căror nume apar pe albumul Vivaldi lansat pe 23 noiembrie 2018 la casa Decca. Este un univers cu o muzică încântătoare, de o calitate comparabilă cu cea a concertelor instrumentale vivaldiene, care ne sunt mult mai apropiate. O muzică în care regăsim virtuozitatea specifică muzicii preclasice, în care vocea trebuie să aibă calități aproape instrumentale, dar și lirism și liniile ample de susținere din piesele mai lente. Nu poți, de exemplu, să nu fii impresionat de vocea care imită o pasăre din opera La Silvia sau de atât de sensibila arie din opera Vedro il mio diletto, pe care Bartoli a folosit-o și pentru promovarea discului, într-un clip video cu imagini din Veneția, postat pe pagina ei de Facebook: https://www.facebook.com/bartolicecilia/.

Evident, asocierea cu Veneția nu este deloc întâmplătoare, nu doar pentru că Vivaldi însuși și-a trăit cea mai mare parte din viață acolo, dar și pentru că spiritul dulce-amar al acestui oraș unic se reflectă în muzica lui Vivaldi; practic, nu-ți poți imagina Veneția decât însoțită de muzica lui Vivaldi. Sau cel puțin, eu asta am simțit…