Tăcut, stiloul a stat ridicat deasupra paginii survolând-o până aici. Tăcerea, oare aici ne indică Cehov să căutăm? Acum însă decid, vreme de câteva pagini, să vorbesc. În fond, omul e o ființă a năzbâtiei și nu-și ține pliscul nici când e cu aripile frânte, cu atât mai puțin în negoțul cu sentimente.
Am fixat stetoscopul pe inima piesei și-am încercat să o dibuiesc, cum bunăoară Cehov încerca să dibuiască boala, sau să bată seducător la ușa inimii feminine. Dar să nu intrăm în detalii, fiecare are dreptul la o metodă originală de preludiu. Dacă considerați că originală e și metoda de-a trata aceste teme, stimată cititoare, atunci să nu uitați de bacșișul din catalog.
Îmbrăcat cu un șarm misterios el însuși, Cehov și-a înțolit personajele din aceeași garderobă, având ochi de bun croitor al replicilor în haina numită piesă de teatru. Pescărușul e una dintre ele. Se vinde ca pâinea caldă. Mulți sunt regizorii care se încumetă să o pună în scenă, știind că aceasta atrage după sine și libertatea și responsabilitatea calității.
Teatrul din Pescărușul vrea să aducă pe linia de plutire sufletul lui Treplev înecat de curenții nesătui pe care zâmbetul calm al unui lac îi camuflează. Oricât de musculos ar fi un salvamar, dacă cel ce se zbate pentru aer nu-i înțelege gestul, moartea e nevoită să-și stingă țigara, să-și abandoneze locul comod de pe plajă și să intervină.
A juca, to act, schauspielen, igrat’; tânărul Treplev, însetat de noi forme ale teatrului, scrie și-și montează propria piesă; tânăra Nina se urcă pe scenă și încearcă să dea viață vorbelor. Cât sunt de reușite acțiunile lor, asta e discutabil, cum în artă multe sunt discutabile. Însă, dincolo de asta, ce vor să spună? Că avem nevoie de un teatru nou, avem nevoie de forme noi.
– Ideea e să arătăm viața așa cum apare în vis, nu cum este sau cum credem noi că ar trebui să fie, îi spune el Ninei.
Animați de pasiuni carnale și filozofice, cei doi tineri se avântă stângaci în căutare. Dacă ei, Treplev și Nina au închipuiri despre artă, cei maturi, Trigorin și Arkadina sunt înfipți în fapte concrete bucurându-se de succes în Rusia. Nina e drogată de cerneala stiloului din sacoul lui Trigorin și de glamurul actriței Arkadina; Treplev hrănește frustrări și alte rarități de specii din complexul Oidip.
O piesă într-o piesă e o treabă destul de dificil de realizat pe hârtie, pe scenă sau pe film. Trebuie să știi ce efect se obține – dacă este unul comic sau dramatic, care sunt consecințele viitoare în poveste. E o provocare și în același timp o temere. Dacă în Hamlet a lui Shakespeare, piesa este pusă pentru a verifica dacă Claudius este adevăratul ucigaș al lui Hamlet tatăl, în Pescărușul lui Cehov spectacolul e soarta oamenilor de pe lac – o determină pe Nina să viseze la cariera de actriță.
– La Moscova voi avea șansa să joc personaje vii, care au viață în piese cu acțiune, cu dragoste, și-a repetat Nina asemenea celor trei surori pentru a-și întări hotărârea.
Oprirea timpurie a spectacolului are un cuvânt de spus în determinarea viitoare a lui Treplev de a scrie, îi pune față în față pe el și pe mama sa.
Ce-a fost atât de special în seara spectacolului? Să reconstituim momentul.
Obezia Rusie soarbe ultimele picături de lumină din paharul unei zile, fapt care îi îmbujorează stepele. Spectatorii au sosit. Luna cască în culise și-i face cu ochiul Ninei. A ajutat mulți visători în cariera sa milenară, spectacolul din seara asta e un fleac pentru o starletă de talia ei. Așteaptă semnalul regizorului Treplev pentru a-și începe prologul decadent. Treplev, cu un ochi spre echipă și cu altul spre spectatori, își ridică mâna și trage adânc aer în piept asemenea unui dirijor în fața orchestrei. Nina, o fată mică, rotunjoară, cu degetele sugrumate în palme apare pe scenă în lumina lunii. Sânii, deși liberi de constrângerea sutienului, stau timizi în spatele tricoului obscur. Nimic nu trădează ca ei atitudinea unei femei, pentru cine are simțul observației dezvoltat corespunzător.
– Chipul ei e ca o rodie gata să fie deschisă și mâncată lacom, își spunea Sorin în gând, bucuros că mintea lui mai poate fructifica fraze curtenitoare.
Cei doi ochi zvăpăiați s-au alăturat sânilor și au devenit tulburi, umbriți de genele care acum desenează linii fine pe albul lor. Gura ei umedă, mică, concepută special pentru sărutări, rostește textul piesei. Trupul ei când se unduiește fin, când troznește asurzitor. Muzica primordială a mădularelor se recompune pe o armonie haotică. În ea, toate vietățile: și cele amintite și cele uitate dar mai ales cele nedescoperite au găsit un mediu propice pentru evoluție. Sunt sigur că Darwin ar fi putut scrie Originea speciilor în acea seară.
Arkadina, sub o adiere neobișnuită, e trecută de un fior. Această femeie e asemenea unei arcade – urci pe o latură iar apoi cobori pe cealaltă. Acum se află în faza de coborâre. E cuprinsă de sentimentele femeii căreia timpul necruțător începe să-i bată obrazul și ale actriței pusă în fața noului, iar ea se revoltă și pune pe jar nervii lui Treplev până când acesta, cu urletul copilului neînțărcat oprește spectacolul. Dacă ar fi răbdat, alta ar fi fost seara? Se întreba Arkadina într-un fulger de conștiință. Înainte de a se întoarce în casă, aruncă o privire în spatele scaunului, că prea umană i se păruse adierea de mai devreme și zări pe jos un carnețel în care era notată fraza: „Toate organismele care au trăit vreodată pe acest pământ au descins poate din vreo singură formă primordială, în care a fost suflată pentru prima dată viața…”
– Ce decadent! își spuse în gând.
Dacă ar fi citit Originea speciilor un al doilea fior ar fi trecut-o în acel moment. Dar cum asta nu s-a petrecut, Cehov a fost nevoit să lase tăcerii întâmplarea. Din economie, așa fac unii scriitori. Eu m-am văzut însă dator să rup tăcerea și să o povestesc.
autor: Valentin Marcos
