Pornim în direcția luminii călăuzitoare, dialogul prezent, care invită la o aprofundată reflecție, cu Ioana Maria Lupașcu, pianistă, solistă-concertistă la Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploiești.

„…De la mama am învățat să comunic mereu cu Dumnezeu. Povestea lui Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor, are frumusețea trandafirilor albi. Omenește, nu era posibil să reziști. Saint-Saëns prezintă în opera lui un mix de culori, emoții și stiluri. Pe de o parte, atras de baroc, de Händel; pe de altă parte, cu o mare admirație pentru Mendelssohn și Franz Liszt. În muzica lui găsim toate aceste influențe. Un romantic ce are culori neobaroce, cu virtuozitate bogată lisztiană, amestecată în polifonie. Muzica lui are complexități și culori bogate. Pacea inimii este cea mai importantă. Știe Dumnezeu momentul pentru toate…“

Ioana Maria Lupașcu, pianistă, solist – concertistă la Filarmonica “Paul Constantinescu”, din Ploiești

Ștefania Argeanu: Care sunt beneficiile conectării permanente cu universul credinței?

Ioana Maria Lupașcu: Firescul. Este traiul omului firesc, natural, organic, conectat la sursă. Am fost născuți să fim așa, iar orice deviere ne aduce lipsă, nefericire, gol, depresie și neliniște. Vedem, uneori, oameni aparent fericiți care au foarte multe, dar, neavând pe Dumnezeu, sunt într-o căutare permanentă, în lipsă. Pare că le lipsește: un alt partener, un nou titlu, o nouă mașină; mereu le lipsește ceva. Dumnezeu este, de fapt, ceea ce le lipsește.

La ce descoperiri esențiale ai acces, pe măsură ce menții dialogul cu Dumnezeu, Maica Domnului și sfinții – regăsiți atât în icoane, cât și în rugăciunile rostite în timpul slujbelor săvârșite în Biserică, precum și în citirea cărților religioase?

La răspunsurile care macină pe fiecare dintre noi. Răspunsurile sunt simple și, adesea, evidente, dar noi căutăm complicații și facem ocolișuri pe acest drum.

Care este modalitatea ta definitorie de a iniția un dialog cu instanța divină? Sub semnul cărei atmosfere? Ce percepi, la nivel lăuntric, după un astfel de moment tainic?

Rugăciunea. Nu este un ritual. Uneori este acasă, alteori pe drum, în sala de concert sau în Biserică. Oriunde. De multe ori, vorbesc cu Dumnezeu la tot pasul și mă rog în toate cele ale zilei. Dumnezeu este atât Tată, cât și prieten; este firesc să ne adresăm Lui mereu. Mama mea spunea așa: „Doamne, ajută-mă să termin treaba, că sunt obosită”, „Doamne, îți mulțumesc că m-ai ajutat să gătesc, să fac curat, să ajut și fata și să plec la timp la serviciu”, „Doamne, m-a rugat x să îl ajut în acel fel; ajută-mă, Doamne”. De la ea am învățat să comunic mereu cu Dumnezeu.

Care au fost cele mai ardente întrebări la care căutai răspunsuri și care, ulterior, te-au (re)direcționat către deslușirea, explorarea vieții sfinților / literatura religioasă?

Sensul vieții noastre, sensul morții, viața de apoi, judecata, trecerea noastră, încercările, obstacolele, ispitele, rostul și sensul diferitelor situații din viață. Odată cu moartea tatălui meu, bruscă și dureroasă, a apărut necesitatea de a înțelege cum s-a întâmplat și cum se întâmplă astfel de tragedii în viața cuiva. Am citit, atunci, zeci și zeci de cărți religioase. Acum găsim multe informații și pe internet. Atunci, în 2005, nu prea găseam și eram o devoratoare de cărți ortodoxe. Sunt și acum, însă acum internetul ne ajută să avem acces mai repede la răspunsuri.

Există un timp al primirii răspunsurilor? Sunt ele cele așteptate? Când au sosit răspunsurile?

Unele răspunsuri vin repede, altele mai greu. Când ești pe cale, adesea un răspuns naște alte zece întrebări. Este timpul potrivit și rânduit pentru fiecare răspuns. Dumnezeu le rânduiește pe toate să vină la timpul potrivit. Toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos.

Ce se întâmplă în viața unui artist odată ce se întâlnește cu rugăciunea? Ce semnificații a adunat ea pentru tine pe parcursul timpului? Au existat mai multe moduri de raportare la rugăciune? Ce reflecții rămân în sufletul tău după momentul rugăciunii? În ce fel poate deveni rugăciunea un modus vivendi?

Prin practică deasă, devine un modus vivendi. În viața unui artist, ca în viața oricărui om, se produce naturalul; este firesc să ne întâlnim cu rugăciunea și să o păstrăm zilnic în viața noastră. Artistul este un canal de transmitere a emoțiilor. Harul primit de artist este de la Domnul. Unind aceste două idei, rezolvăm simplu ecuația. Artistul trebuie să ducă mai departe rugăciunea în arta lui și să o transmită oamenilor. De multe ori, în viața mea, rugăciunea a adus liniște, a împlinit rugăminți fierbinți sau m-a ajutat să accept neîmplinirea, să înțeleg, poate, că Dumnezeu are un alt drum pentru mine și să accept asta. M-a ajutat să văd greșeala și m-a întărit să mă pot corecta. Multe se întâmplă din cauza noastră și, din mândrie, nu ne dăm seama. Ne considerăm perfecți, dar nu e chiar așa. Prin greșeli ne depărtăm singuri de la drumul nostru frumos. Să le spunem greșeli, să le spunem păcate…

Care sunt elementele-cheie de care ființa umană are nevoie pentru a face loc, în propria-i viață, practicării religiei? Cum realizăm trecerea de la teorie la practică? Este o trecere sau o îmbinare? Cum știm că am dozat echilibrat cele două aspecte ale paradigmei? Ce înseamnă „practică” atunci când vorbim despre religie, în accepția ta?

Elementele din viața fiecăruia sunt diferite. Unii primesc educația creștină din fragedă pruncie, alții au brusc o luminare, alții o primesc prin prieteni sau soți, iar altora le sunt necesare momente de suferință ca să se apropie de Adevăr. Practica, nu în accepțiunea mea, ci în felul firesc, este: mersul la biserică, postul, rugăciunea zilnică, spovedania și participarea la Sf. Liturghie, împărtășania. Nu cred că un creștin este ortodox, de acasă, de la el. Noi nu mai suntem Moise; să vorbim direct cu Dumnezeu. Este o îndrăzneală și o neobrăzare, o mândrie luciferică rătăcitoare. Dumnezeu a lăsat preoții ca intermediari; doar ei pot săvârși tainele pe care noi nu le putem face singuri. Când îți este sete, mergi să bei apă, nu? Nu aștepți să-ți picure Dumnezeu din cer. Așa și cu mersul la biserică. Cauți un duhovnic care să-ți placă; sunt atâția în ziua de azi. Mulți spun: „… nu merg, că preotul face nu știu ce…”. Cum ar fi să spui: „…am găsit un profesor care nu-mi place și, de aceea, nu mai merg niciodată la școală”. Sau „… un doctor s-a purtat nu știu cum, nu mai cred în mersul la spital”, sau „…un vânzător s-a răstit la mine, înseamnă că tagma vânzătorilor e viciată și nu mai cumpăr nimic, de nicăieri…” Să fim serioși!

Cum se scrie pentru tine, Ioana, povestea lui Valeriu Gafencu? Cine a fost Valeriu Gafencu, în viziunea ta?

Povestea lui Valeriu, Sfântul închisorilor, are frumusețea trandafirilor albi. Ca povestea lui, toate poveștile sfinților mucenici torturați în închisorile comuniste. Sunt povești de groază, de spini, de sânge, de teroare, de crime cumplite și de torturi de neimaginat. Dar Dumnezeu a îngăduit, pentru că, iată, neamul român a câștigat mulți sfinți la care putem să ne rugăm. Rugăciunea lor este puternică, iar mijlocirea lor pentru acest popor este atât de utilă, mai ales azi, când totul e atât de rău. Faptul că ei au rezistat acolo este mărturia prezenței Maicii Domnului, a lui Dumnezeu printre noi. Omenește, nu era posibil să reziști. Eu am citit multe cărți și mărturii despre aceste orori. Îndemn pe oricine să cumpere „Întoarcerea la Hristos”, de Ioan Ianolide, și „Imn pentru crucea purtată”, de Virgil Maxim.

O rugăciune preferată de tine, pe care ai rostit-o într-o situație-cheie și în urma căreia ai simțit că primești răspunsul așteptat/ un semn care ți-a sporit credința…

Au fost sute și mii de astfel de momente. De la lucruri mici, ca să prind un tren, până la marile rugăciuni fierbinți pentru viața mea sau a celor dragi, am simțit prezența lui Dumnezeu în viața mea, ca a unui TATĂ care m-a purtat pe palmă. Și când am căzut din vina mea, a fost acolo să mă ajute să mă ridic. Așa se întâmplă în viața tuturor. Poate că e des și ușor de spus; pe lângă Tatăl Nostru, este rugăciunea inimii: “Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătoasa.” Sau cu varianta: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Fecioară Maria, miluiește-mă pe mine, păcătoasa.“

De la tine aflu, Ioana, că în 2021 este centenarul lui Saint-Saëns.

Fiecare an, de obicei, aduce o mare sărbătoare. Este și centenarul lui Astor Piazzolla, compozitor pe care l-am cântat mult.

Ce este esențial să știm despre acest compozitor francez al epocii romantice, cunoscut îndeosebi datorită operei sale de factură biblică, intitulată „Samson și Dalila”? De ce tocmai această operă, dintre cele 12 ale sale, suscită și astăzi o atenție deosebită?

Poate pentru muzica deosebită, dar poate și pentru subiectul care ne aduce atâtea învățăminte, ca orice poveste biblică. Saint-Saëns prezintă în opera lui un mix de culori, emoții și stiluri. Pe de o parte, atras de baroc, de Händel; pe de altă parte, cu o mare admirație pentru Mendelssohn și Franz Liszt. În muzica lui găsim toate aceste influențe. Un romantic ce are culori neobaroce, cu virtuozitate bogată lisztiană, amestecată în polifonie. Muzica lui are complexități și culori bogate. Era și un om cu mult simț al umorului, lucru care se reflectă și în compoziții, de exemplu în „Carnavalul Animalelor”.

De unde provine inspirația artistică, Ioana? Care sunt adjuvanții ei, astfel încât de la gând să ajungă un fapt împlinit, o misiune îndeplinită? Ce se poate face pentru a antrena/a spori fazele de inspirație, creativitate și ingenuitate?

Inspirația vine de la Duhul Sfânt. Ce se poate face? Antrenament cu binecuvântare :-). Antrenăm inspirația, luăm binecuvântare de la duhovnic, postim, ne rugăm lui Dumnezeu și cerem Duhului Sfânt să ne fie alături, să ne insufle inspirația creatoare.

Tu și pianul, poveștile lui, poveștile tale, ale voastre… și, desigur, scena: globul întreg, un infinit uman și celest care așteaptă să primească de la tine fagurii soarelui olfactiv, pentru a se simți altfel, mai bine, mai ozonați, conectați cu propriul sine… Această atmosferă mă duce cu gândul la ceea ce ar suna cam așa: tu și pianul sunteți purtătorii unor povești… Cum ți se dezvăluie ție această „activitate”, care vine suplimentar celei de a interpreta la clapele pianului o lucrare muzicală? În ce măsură este un continuum, o prelungire perpetuă, o infuzie de stări și emoții vitale, de ambele părți ale scenei?

Muzica este o poveste spusă prin emoția sunetului. În fiecare interpretare, interpretul își aduce emoția și trăirea personală. Povestea compozitorului și a muzicii se îmbină cu povestea artistului. Acestea ajung la public prin intermediul pianului, în cazul meu.

Pianista Ioana Maria Lupașcu este purtătoarea căror povești?

Poveștile mele, ale sufletului meu, rugăciunile, poveștile pieselor pe care le cânt.

Și pentru că o conexiune atât de bună cu tematica acestei întrebări-tip – matrioșka – se cerea continuată și trecută prin straturi de culori și percepții, precum este cea care reiese din următorul șirag de cuvinte, îți propun să reflectezi la: „Nu există neliniște mai mare decât aceea de a purta în tine o poveste pe care n-ai spus-o încă.“ Zora Neale Hurston

Dar… Toate la timpul lor. Când va veni vremea, va fi spusă. Pacea inimii este cea mai importantă. Știe Dumnezeu momentul pentru toate.

„În absența sacrului, nimic nu este sacru, totul este de vânzare.” Oren Lyons

Cu totul de acord. Chiar și… Sufletul.

Suntem stropii de rouă așezați pe floarea de lotus…

Minunate, delicate și suave cuvinte pentru a încheia interviul, pentru care îți mulțumesc, Ștefania.

Îți mulțumesc, la rândul meu, Ioana, atât pentru generozitatea timpului oferit, prezența soarelui muzical care s-a instalat în spațiul dintre liniile de dialog unite într-o infinită îmbrățișare, cât și pentru această primăvară pianistică, în debutul căreia ne întâlnim, încă o dată, bucurându-ne împreună de ceașca noastră de cultură.

Dialogul cu pianista Ioana Maria Lupașcu este pregătit de Ștefania Argeanu, pentru Ceașca de Cultură. Martie 2021

Sursă text: Ștefania Argeanu Autor: Ștefania Argeanu Sursă foto: din arhiva personală a pianistei Ioana Maria Lupașcu