- La Ponoarele, în județul Mehedinți, localnicii nu se pun de acord asupra ceagărului: din ce fructe se făcea, ce crenguțe îi dădeau gust, dacă era băutură sau mâncare și dacă avea alcool.
- Ceagărul este din nou gătit în episodul al șaptelea al seriei video „Amintiri Gustoase”, disponibil pe canalul de YouTube al platformei.
La Ponoarele, în județul Mehedinți, ceagărul are aproape tot atâtea variante câte amintiri. Unii spun că se făcea din pere, alții, din mere. Cineva pomenește crenguțe de cireș, altcineva corectează pe loc: „De vișin.” Se puneau pentru culoare? „Nu, pentru gust.” Pentru unii, ceagărul era o băutură: „Atât de bun era! Mai bun decât vinul.” Pentru alții, o mâncare de iarnă. Localnicii au păreri diferite și despre cât alcool avea ceagărul. „Avea un pic de alcool”, își amintește cineva. „Era fără alcool”, spune hotărât altcineva.
Pentru localnici, ceagărul face parte din copilărie. Cineva își amintește ceagărul de pere al unei vecine, care îl pregătea din toamnă și îl servea iarna, la praznic. O altă persoană a verificat cu mama sa cum se făcea. Iar o rețetă unică și limpede nu pare să existe: „Din câte știu, nu există o rețetă clasică, standard. Fiecare a mai pus câte ceva, a mai îmbunătățit-o.”
Câteva obiceiuri apar totuși în mai multe dintre poveștile din Ponoarele. Fructele se băteau ca să iasă zeama, apoi se puneau într-un butoi de lemn, cu o greutate deasupra, „cam cum se face la varza murată”, și se lăsau la fermentat două, trei săptămâni. Iarna, când nu mai erau fructe, bunicii îngroșau zeama cu mălai. Așa își hrăneau copiii și nepoții. „Era sărăcie și pâinea se găsea greu.”
În al șaptelea episod al seriei video „Amintiri Gustoase”, realizată de Cronicari Digitali și de Asociația Human Made Art, echipa îi întreabă pe localnici cum se făcea ceagărul, iar la final preparatul ajunge din nou pe foc.


„Fix așa era la bunica!”
Pentru Ionela Doman, de la Conacu’ Boierului din Ponoarele, toate aceste povești au rostul lor: „Sunt rețete, sunt gusturi care vor pieri dacă nu ne implicăm mai mult și nu le facem cunoscute.”
Deschiderea conacului a fost anunțată cu o singură fotografie. Într-o seară, Ionela Doman a invitat câțiva prieteni la masă, pe terasă, a făcut o poză și a publicat-o pe Facebook cu două cuvinte: „Am deschis”. A doua zi au venit oameni și s-au așezat la masă. La început, planul era să gătească doar pentru oaspeții cazați. Astăzi, crede ea, restaurantul „bate cazarea” datorită meniului: ciorbă de foi de ceapă verde cu brânză, plăcintă cu brânză, turtă din făină de porumb și cârnați de casă, mâncăruri pe care și le amintește din copilărie. „Fix așa era la bunica!”, spun uneori oaspeții care nu le-au mai gustat de atunci. În bucătărie gătește Petre Răduica. A ajutat la construcția conacului și a rămas aici, întâi ca fochist, apoi ca bucătar.


Alte gusturi ale locului depind de vreme. Vica și Nicolae Surdei culeg ciuperci de când erau mici, așa cum i-au învățat părinții, și nu au un calendar fix: „Cum plouă, apar.” Unul dintre ei a fost șofer timp de 45 de ani și culegea câte două, trei plase de ciuperci prin pădurile pe unde mergea cu mașina. Din zece kilograme de ciuperci proaspete, „de-abia iese un kilogram de ciuperci uscate”. Din ele fac ciulama, ciorbă sau ciuperci prăjite: „Dacă le prăjești numai cu ceapă, își păstrează gustul de ciupercă.”
Proiectul este organizat de Cronicari Digitali, prin Asociația HUMART, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național, în parteneriat cu Institutul Național al Patrimoniului, Direcția Județeană pentru Cultură Timiș, Muzeul Satului Bănățean Timișoara și Asociația AUDIODEXA.


Partener principal: Electrolux România
Parteneri: Aqua Carpatica, Domeniile Sâmburești
Parteneri media: Radio România Cultural, PressOne și G4Food.
