Minunat exemplu de documentar de autor, Pădurea este o reflecție asupra relației complicate dintre Iugoslavia și România în comunism, plecând de la un tablou oferit în dar, apoi contestat. În concursul de documentare, la cea de-a 26-a ediție a Festivalului de Film de la Trieste. Surprizele povestirii sunt infinite.
În 1947, Președintele iugoslav Josip Broz Tito a făcut prima sa vizită în România. Regimul comunist l-a omagiat, făcându-i cadou un tablou al marelui artist român Ion Andreescu – Crângul desfrunzit. În anii ’60, criticul de artă Radu Bogdan a decis să scrie o monografie dedicată marelui pictor, incluzând o reproducere după tabloul făcut cadou lui Tito. Aici încep însă problemele… (sinopsis)
De acum încolo, când cineva va vrea să nege, în mod răutăcios, că documentarul are demnitatea de a se putea califica și ca cinematografie de autor, va trebui să ținem întotdeauna seama de un film ca Pădurea, prezentat în cadrul concursului de documentare la a 26-a ediție a Festivalului de Film de la Trieste. Regizat de sârbul Siniša Dragin, Pădurea este o analiză articulată, nemiloasă și complexă a raporturilor dintre Iugoslavia din vremea lui Tito și România, ambele comuniste. Totul, plecând de la un tablou: Crângul desfrunzit al pictorului din secolul XIX Ion Andreescu, care i-a fost donat lui Tito de autoritățile române, cu ocazia vizitei sale din 1947.
Acest tablou, pe care nu-l vom vedea niciodată, devine nucleul obscur în jurul căruia se învârtește totul: raporturile brusc conflictuale dintre Tito și restul blocului sovietic; revenirea la relațiile de prietenie dintre cele două state vecine; cercetările unui critic de artă român (Radu Bogdan), care nu își poate duce la bun sfârșit monografia despre Andreescu fără acest tablou, și care se găsește, astfel, în situația de a clarifica probleme spinoase diplomatice; distrugerea unei păduri ca simbol concret al încheierii unei perioade istorice anume, sau poate a întregului secol XX; moartea liderilor respectivi și reacțiile populare opuse (pe de o parte, moartea lui Tito, regretată imediat, de cealaltă, cea a lui Ceaușescu, judecat și ucis).
Dragin reușește să gestioneze un material atât de complex, bazându-se doar pe o capacitate de scriitură care merge până la sublim, și nu se teme să se confrunte cu exemplele cele mai bune ale cinematografiei de ficțiune (și care, în trecere, dă și o lecție diverselor manuale ai diverșilor guru – scenariști americani), regizorul folosind, într-adevăr, contemporaneitatea diverselor registre și formule narative: el dă voce – din off – unor pasaje din cartea despre Andreescu pe care Bogdan a reușit totuși să o scrie, făcându-l să devină, astfel, naratorul evenimentului. Îl omagiază, arătând-o pe văduva acestuia în călătoria ei până la mormântul criticului. Pune în scenă, – mereu în voice over –, dialoguri grotești între funcționarii din cele două țări (și acesta este, natural, cel mai evident element ficțional din film). În fine, pune în contrast grotescul cu tragedia (morțile violente provocate de războaie și dictaturi, suspiciunile reciproce, climatul de teroare merg mână în mână, ca să explodeze în fine după 1989…).
Digresiunea și elogiul detaliului (de altminteri, totul face parte din rama unui tablou), ca stilistică, devin apoi componentele prin intermediul cărora se construiește o frescă istorică, socială și artistică, unde nimic nu scapă discursului și totul este inclus într-o arhitectură perfectă, unde nimic nu este dizolvat.
Și doar în fața amplorii unui film ca Pădurea, putem să confirmăm – în timpuri atât de dificile pentru instituțiile festivaliere – faptul că este încă și mereu mai crucială existența unor manifestări precum Festivalul de Film de la Trieste, întrucât el ne permite să observăm de aproape și cu argumente (mai bine zis, printr-o programare rațională), însăși existența cinematografiilor din țările din Estul Europei și vivacitatea lor indiscutabilă…
De Alessandro Aniballi (apărut în Quinlan Revista di Critica Cinematografica)
BIO: Regizor, scenarist, director de imagine și scriitor, Siniša Dragin s-a născut la Kula, în fosta Iugoslavie. A absolvit Academia de Film și Teatru din București, România, în 1991. Este cameraman pentru Agenția Internațională de Presă Reuters. Scurtmetrajul său de debut, „Tristețea aurului negru”, a obținut Marele Premiu la Festivalul de Film de la Oberhausen, în 1994. Cel de-al doilea lungmetraj al său, „Dumnezeu ne sărută în fiecare zi pe gură”, a primit Premiul Tiger la Rotterdam, în 2002, iar „Dacă bobul nu moare”, a fost distins cu Premiul Dioraphte la Rotterdam, în 2011. Dragin face filme de ficțiune și non-ficțiune. „Pădurea” a câștigat premiul pentru cel mai inovativ film documentar de lungmetraj la Festivalul de Film Visions du Réel 2014 de la Nyon, Elveția, precum și premiul Rețelei de Filme Documentare Europene, la Festivalul de Film de la Sarajevo.
