Pe Nuami Dinescu lumea a confundat-o de multe ori cu personajul pe care l-a interpretat timp de șapte ani, Tanța; de aceea ne spune că: „Personajul e personaj, creat și împodobit cu ale tale, pe care le ai sau cum ai vrea să ai, să fii, să devii. În fiecare dintre personaje pui câte ceva: părți luminoase sau întunecate.” Nu-i este comod să rostească că a trecut de 50 de ani, pentru că nu simte că ar avea această vârstă. Crede că Teo face parte din categoria “oamenilor care vor să comunice, nu să ia fața cu haine bine croite” și tindem să o credem, pentru că ea este cea care i-a fost alături acesteia timp de șapte ani, în emisiunea pe care aceasta o avea. Consideră că: „Relațiile sunt și ele, la un moment dat, ca niște popasuri către ceva, o încercare de a prinde rădăcini. Depinde cum te așezi, unde și cum hotărăști pe ce drum o iei.” Cât despre cutume, susține că acestea ar trebui să fie date: „la dracu…! Fiecare dintre noi are o singură viață și e liber să și-o trăiască cum crede de cuviință și așa cum simte că-l face fericit.”

Niciunui actor nu-i este la îndemână să poarte amprenta unui singur personaj toată viața.

Rita Drumeș: Ați jucat șapte ani un personaj – „Tanța.” Ați scris apoi o carte: „Eu nu sunt Tanța”, delimitându-vă clar de personaj chiar din titlul cărții. De ce ați vrut să faceți asta? Vi s-a părut că personajul era o etichetă care, în loc să vă ajute să vă promovați în cariera de actor și om de televiziune, mai curând vă ținea pe loc?

Nuami Dinescu: Nu m-am delimitat deloc. Titlul este unul pur comercial; e o găselniță a noastră, ca să ne putem vinde și cartea! Știu că nu prea mai e în librării, dar dacă ați găsi cartea și ați citi capitolul intitulat „Eu nu sunt Tanța”, ați găsi toate răspunsurile acolo. Știu, e prima întrebare pe care mi-a pus-o toată lumea. Acolo este toată povestea. Dincolo de asta, știți, probabil, că nu-i la îndemână niciunui actor să poarte amprenta unui singur personaj pe viață.

În carte spuneți: „Tanța, e mereu veselă și e haioasă, râde tot timpul, eu nu sunt așa…“. Dar cum sunteți dumneavoastră, Nuami Dinescu? Mulți au perceput-o pe Tanța ca pe o persoană liberă, care putea pune întrebări inteligente și incomode, cu o candoare rar întâlnită. Nuami Dinescu se sfiește să facă asta sau această parte a Tanței este împrumutată de la Nuami?

Personajul e personaj, creat și împodobit cu ale tale pe care le ai sau cum ai vrea să ai, să fii, să devii. În fiecare dintre personaje pui câte ceva, părți luminoase sau întunecate. Cum sunt eu? Și mie mi-e greu să știu exact cum sunt, să mă pot defini. Nu știu cum să spun că sunt, dar mă las la vedere așa cum exist și viețuiesc pe pământ. Nu mint, nu mă prefac, nu umblu cu măști, nu-mi expun durerile și intimitățile, că-s ale mele și nu țin de cald nimănui. În rest, sunt exact așa cum mă văd toți.

Toată lumea se sperie când pronunță 50 în locul lui 49 de ani.

În interviurile acordate de-a lungul timpului, v-ați sfiit mereu să vă declarați vârsta, spunând că, dincolo de o cochetărie tipic feminină, aveți rețineri să faceți acest lucru deoarece “dacă spui că ai peste 40 de ani, oamenii se uită la tine ca la o babă”, iar dumneavoastră nu sunteți babă. Credeți că doar femeile sunt afectate de această cutumă sau și bărbații? Cât de mult vă deranjează această cutumă și ce credeți că ar trebui făcut pentru ca ea să fie îndepărtată din mentalul colectiv?

Toată lumea se sperie când pronunță 50 în locul lui 49. Este doar un an, cel care face diferența, dar ne este mai comod așa, mai liniștitor cumva. Eu, personal, nu m-am sfiit; oricum se știe câți ani am, dar nici nu am vrut să fac parade. Detest tot ce este expozitiv, de suprafață și lipsit de fond. Nu mi-e comod să rostesc 50 și nici să spun în gura mare. Nu arăt și nu mă simt de 50 de ani. Învârtim cumva lucrurile ca să trăim mai comod și mai luminos. Contează ce-ți pui în minte când nu ai o zi fabuloasă. Mă deranjează cum îi deranjează pe mulți cei din generația mea, care uneori au mai multă energie decât un tânăr de 30 de ani care doarme pe el, dar așa e mersul lumii; nu ai ce să schimbi. Tu trebuie să trăiești conform convingerilor tale și doar atât.

Societatea poate să conteze în măsura în care îți pasă de ce înseamnă „societatea”.

Pentru că vorbim de cutume. Societatea este obișnuită ca, atunci când un bărbat este mai în vârstă decât femeia pe care o iubește, să privească relația prin prisma potenței fizice a acestuia și chiar să îl admire. Însă când situația se petrece invers, femeia este catalogată drept lipsită de decență. În opinia dumneavoastră, societatea greșește sau nu și de ce? Este posibil ca aceste relații să se consume mai repede din cauza oprobriului pe care societatea le supune?

Absolut. E văzută ca fiind indecentă o legătură între o femeie mai mare și un bărbat mai tânăr, poate și pentru că ea poate fi asimilată mamei, când vorbim de diferențe mari de vârstă, nu de 5-6 ani. Din ce am văzut, e ca un schimb. Ei, bărbații în vârstă vin cu potență financiară și primesc la schimb tinerețe (uneori poate e și iubire, nu știu). Atitudinea societății are influență, desigur, mai ales că, de cele mai multe ori, cei puternici și bogați își iau trofee, iar un trofeu trebuie să te poziționeze sus, în clasamente; și aici societatea este cea care decide. La urma urmei, e viața fiecăruia în joc și își joacă fiecare cărțile lui; unii trișează, alții joacă cinstit. În relațiile femeie mai mare-bărbat mai tânăr, mă gândesc cu groază la suferința ei care vine cu siguranță după câțiva ani. Relația nu durează de regulă, el este rar în acea relație de iubire, care oricum se tocește. Diferența de ani îi ridică munți între ei. Societatea poate să conteze în măsura în care îți pasă de ce înseamnă “societatea”, la cine te raportezi și cine sunt oamenii care o compun!

V-ați exprimat compasiunea față de Teo, declarând că aceasta a purtat ani la rând o mască, dorindu-și să devină una dintre prezentatoarele sexy, deși afirmă că se simte bine în pielea ei. Menționând că: „Acum, toată presa scrie că arată senzațional, așa cum scria despre ea că nu face nimic ca să slăbească.” Sunteți de acord că, de multe ori, mass-media dovedește lipsă de profesionalism, influențând destinele unor oameni fără să-și asume responsabilitatea faptelor? Ce atitudine ar trebui să ia societatea față de astfel de articole, ale unor astfel de formatori de opinie?

Se impune un amendament — eu nu am spus niciodată că „aceasta a purtat ani la rând o mască, dorindu-și să devină una dintre prezentatoarele sexy, deși afirmă că se simte bine în pielea ei”. Niciodată. Și formularea nu-mi aparține. Ea nu a purtat mască și nu și-a dorit niciodată să fie prezentatoare sexy. Ea face parte din altă categorie, cea a oamenilor care vor să comunice, nu să ia fața cu haine bine croite. Postarea la care vă referiți avea legătură tocmai cu felul superficial și aproape prostesc în care se face presă azi, mai ales în zona de tabloid. Nu știu ce poate face societatea. Singurul lucru care poate fi făcut este o educație solidă în care trebuie să li se explice copiilor clar ce înseamnă esența, ce e aparența și unde e ruptura. Educație – și atunci cred că nu vor mai citi toate prostiile, nu se vor mai uita la mizerii de emisiuni, vor avea un alt standard, nu vise prostești cu destine de telenovelă.

Trecând de la una la alta, cu ușurința caracteristică doar femeilor… Personal, cred că un bărbat înșală în principal din două motive: din curiozitate sau din abstinență sexuală impusă de parteneră, pe când o femeie va înșela întotdeauna când se va simți emoțional neîmplinită. Dumneavoastră ce credeți? De ce se ajunge la trădare într-o relație? De ce înșală bărbații? De ce înșală femeile?

Nu știu de ce înșală unii sau alții. Știu că azi oamenii încep o relație după o noapte de amor, pe care o iau drept dragoste, și se alege praful. Cred că e un timp în care și ei și ele sunt debusolați. Cred că sunt foarte importante educația, familia în care au crescut, modelele pe care le au și aspirațiile. Nu cred că putem generaliza. Sunt atâția bărbați cu familii frumoase, familii perfecte, și afli că, de fapt, erau în relație cu încă două… Ce explicații să cauți? Avem exemple la tot pasul. Eu cred că e un fel de cădere liberă a relațiilor, pentru că și oamenii au intrat într-o perioadă grea și mulți nu-și mai găsesc rădăcini sau rost. Relațiile sunt și ele, la un moment dat, ca niște popasuri către ceva, o încercare de a prinde rădăcini. Depinde cum te așezi, unde și cum hotărăști pe ce drum o iei. Înșelatul e ceva ce vine din tine, din calitatea ta umană, așa cred.

Și pentru că vorbim de trădare în cuplu, este de condamnat intrusul sau el nu are decât rolul de catalizator în ce privește relația celor doi? Cine va fi cel mai afectat într-o astfel de relație în trei?

Nu știu. De obicei, intrusul apare acolo unde era deja o breșă; nu era el, era altul. Uneori nu se mai poate salva nimic. Uneori, intrusul poate grăbi ceea ce se întâmpla oricum, dar mai lent. Acolo unde cuplul e construit pe fundație solidă, nu încap intruși care să strice ceva vital. Așa cred. Și când se rupe – asta e! Îți asumi și îți vezi de viață, fără să dai vina pe nimeni.

Nu cred că iubim o singură dată… de la o vârstă încolo devenim mai atenți, mai analitici, mai rezonabili sau mai intoleranți.

Ce înseamnă iubirea pentru dumneavoastră? Iubim cu adevărat doar o singură dată în viață sau sunt iubiri care cu trecerea timpului capătă o anumită patină dată de acesta și uităm că atunci când erau de actualitate aveau și umbre, nu doar lumină?

Nu cred că iubim o singură dată. Iubim pur și simplu altfel. La vârste diferite iubim mai pătimaș sau mai cerebral, iar de la o anumită vârstă încolo devenim mai atenți, mai analitici, mai rezonabili sau mai intoleranți. Iubirea e motorul care te pune în mișcare indiferent câți ani ai. Iubim toată viața! Nu suntem mereu aceiași. Oamenii pentru care ai fi dat orice să-i ai lângă tine, în timp, devin umbre palide și te bucuri că nu au rămas, că viața ți-a adus în cale pe altcineva. Cred că este esențial să fii cu inima deschisă și să fii onest cu tine.

„Cred că este vital să te înconjori de oameni care te ajută să fii drept”, scriați pe blog. Ați avut parte de astfel de oameni în jurul dumneavoastră? Enumerați câțiva dintre aceștia, descriindu-i în câteva cuvinte pe fiecare în parte și în ce fel v-au marcat existența!

Am avut și am. Nu vreau să enumăr pe niciunul pentru că sigur aș uita pe cineva și m-aș simți teribil de prost și mi-ar fi rușine.

Eu mă împrietenesc cu oamenii, nu cu meseriile lor, cu banii sau cu poziția lor socială.

În zilele noastre, prietenia este precum o Rara Avis; oamenii nu se mai împrietenesc în mod dezinteresat și nici nu mai leagă prietenii între ei, dacă sunt pe trepte sociale diferite, motivând că nu pot ține pasul unii cu ceilalți din punct de vedere financiar. Cum percepeți dumneavoastră acest concept?

Da, așa e, dar depinde și de ce vrei tu în viața ta. Mulți dintre prietenii mei m-au cunoscut după ce am terminat emisiunea Teo. Când nu mai sunt chiar toată ziua, bună ziua la TV, nu au niciun interes să fie prieteni cu mine, pentru că nu au beneficii de niciun fel. Și așa știu că mă iubesc pe mine, Nuami, așa cum sunt, pentru cine sunt eu ca om, nu pentru imaginea de la tv. Eu mă împrietenesc cu oamenii, nu cu meseriile lor, cu banii sau cu poziția lor socială. Nu mă interesează; nu dau doi bani pe asta. Repet, depinde de ce vrei să ai în jur. Tu ești cel care decide cu cine vrei să fii prieten și cu cine nu.

Marius Nedelcu, ex Akcent, spunea: „am făcut compromisuri și voi face în continuare din moment ce nu există o biblie a compromisurilor care să mă educe.” Credeți că oamenii au nevoie de un manual care să-i îndrume cu privire la compromisurile pe care le pot face sau nu în viață? Ați făcut compromisuri? Cum v-au marcat acestea viața ulterior? Le-ați mai face?

Printre alte lucruri pe care le-am făcut se numără și medierea. Eu, la mediere, am învățat așa: „compromisul nu este întotdeauna ceva rău”. În mediere, un compromis înseamnă că ne ridicăm de la masa negocierii cu câte ceva, și tu, și eu. Revenind, trebuie să redefinim compromisul în fiecare situație. Ce înseamnă compromisul azi, într-o criză economică din ce în ce mai acută, care pare fără sfârșit? Nu știu să fi făcut ceva care să fie trecut la compromis, pentru că nu a fost cazul. Viața mea a curs în linie, ca să citez dintr-o reclamă.

Ați fost scuipată pe stradă de un tânăr pentru că ați adoptat un câine comunitar. În acea perioadă, țara era sub presiune și mereu auzeam sintagma „într-o țară civilizată câinii ar fi fost duși într-un adăpost comunitar”. Consider că, într-o societate civilizată, din oricare țară s-ar afla aceasta, oamenii s-ar întreba cu ce drept poate o specie să extermine alta. Cu ce drept poate o specie să extermine o alta, doamna Nuami Dinescu? Suntem un popor evoluat sau mai avem de lucrat la instinctul primar? Ce credeți că ar trebui făcut în legătură cu această problemă a câinilor comunitari?

Sterilizarea e prima măsură, iar eu mă întorc la educație. Câtă vreme îți ții câinele nesterilizat și apoi arunci câinii într-un sac legat la gură ești un nemernic care merită să crape singur, așa cum a hotărât el destinul altor suflete. Apoi le recomand să se ducă urgent să vadă „Orașul câinilor”! Este un film care are la bază un fapt real, care alunecă într-o metaforă dureroasă despre cât de abjecți pot fi oamenii și cum totul se poate întoarce împotriva lor. Continuăm să fim un popor needucat. Puteți să-mi săriți în cap toți. Țăranul e sfânt în prelegerile lui Dan Puric, dar, în realitate, omoară câinii cu otravă și îi aruncă în saci pe câmp. Iar la oraș le pun bolduri în cârnați pe care îi lasă în parc. Însuși purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe e de acord cu eutanasia – creștini, unul și unul! Să-i ierte Dumnezeu! Din partea mea sunt niște monștri. Sterilizarea e singura cale, în câțiva ani s-ar reduce dramatic numărul lor. Dar sunt prea mulți bani la mijloc… Aștept să-i cheme DNA-ul pe Băncescu, Oprescu & Comp. să dea socoteală.

Sunteți inteligentă, sinceră, carismatică, cu umorul la purtător și intransigentă față de showbizul autohton. Avem oameni din showbiz care să merite aprecierea noastră? Numiți trei dintre aceștia și spuneți-ne cum v-au cucerit!

Iar mă puneți să numesc oameni și nu fac asta. Nu ar fi corect pentru restul și nu mi-e confortabil.

Ce vi se pare cel mai greu în viață, să interpretați un rol sau să fiți dumneavoastră însăvă?

E infinit mai greu să joci. Eu sunt eu – ce să-mi mai fac?

Octavian Paler, în Caminante, spunea că „înțelepții hinduși pretind că există patru anotimpuri în viață. Unul pentru a studia și a descoperi lumea. Al doilea pentru a întemeia un cămin. Al treilea pentru a reflecta. Și, în sfârșit, al patrulea, în care, eliberat de inhibiții și de obsesii, devii un fel de călător fără bagaje.” În ce anotimp al vieții se află acum Nuami Dinescu?

Sincer? Habar nu am.

Singurul căruia îi dai socoteală în viața asta este Dumnezeu și conștiința ta.

Un sfat pentru cei care trăiesc sub imperiul cutumelor?

Cineva foarte inteligent ar găsi răspunsuri strălucitoare – eu cred că singurul căruia îi dai socoteală în viața asta este Dumnezeu și conștiința ta. Să mă ierte mama, la dracu cu cutumele! Fiecare dintre noi are o singură viață și e liber să și-o trăiască cum crede de cuviință și așa cum simte că-l face fericit. Eu sunt dintre cei care nu mai zic „eu nu aș face asta niciodată”, pentru că niciodată nu știi ce reacții ai în situația aceea, când ești în ea. La fabulat ne pricepem toți. Viața e ca un fulg de zăpadă în mâna unui om – acum este, iar în câteva secunde s-a topit. Este cea mai mare prostie să-mi pierd vremea cu ce crede societatea – de aia nu mai putem noi… Am ajuns în anul 2015. Eu trăiesc așa cum vreau și-mi asum. Tot.

martie 2015

sursa foto: fb.com/nuami.dinescu