Fusese un copil ciudat și era o femeie și mai ciudată.
Întotdeauna i-a plăcut să râdǎ până simțea că se sufocă, să se uite pe geam spre cer și să își imagineze că poartă o conversație cu Dumnezeu despre cât de mult a suferit animalul din farfurie.
Să se ascundă sub pat de fiecare dată când avea afurisitele alea de atacuri de panică și să își imagineze că era ultimul supraviețuitor al unui război care a început încă inainte de a se naște.
Sǎ își intrebe mama cum a “făcut-o” cu tata când a conceput-o, doar pentru a observa atent cum se fâstâcește, se enervează și apoi o privește ca pe un act ratat, să citească cu lumina stinsă, cu o lanternă cu baterii foarte slabe rătăcită undeva la celalalt capăt al patului pentru a-și obosi ochii până la lacrimi.
Sǎ se dezbrace încǎ înainte ca ei să formuleze intrebarea “cu ce sǎ  te servesc?” și să le răpească satisfacția de a conduce dansul seducției.
Sǎ  își dea cu ruj puțin peste conturul buzelor la o ținută impecabilă, doar pentru a-i face pe oameni să se uite mirați la ea pe stradă.
Sǎ tacă până îi țiuiau urechile de atâta liniște, să le spună oamenilor exact ceea ce nu vroiau să audă, în cele mai nepotrivite momente, sǎ își  aranajeze propria înmormântare, în fiecare zi într-un alt fel.
Tocmai de aceea, poate, nimeni nu se aștepta ca relația sa cu Dumnezeu să fie una atât de apropiată.
În fiecare duminică respecta un ritual desprins dintr-un alt secol.
Își aduna tot mărunțul rămas din timpul săptămânii într-o batistă, asa cum făceau femeile de la țară în cine știe ce secol, își lega strâns un batic, sugrumând podoaba capilară destul de generoasă, își punea o rochie sau o fustă și o bluză lipsite de personalitate și, mirosind a naftalină, își cerea iertare de la soț și de la cei doi copii și ieșea pe ușă.
Nimeni nu știa dacă se duce sau nu la biserică, dar nici nu o intreba nimeni.
Pentru ea, batista, mereu aceeași, era un obiect de neatins, ca și cum acolo și-ar fi ascuns toate durerile nelecuite, toate păcatele nemărturisite, toate lacrimile neplânse, toate zambetele cenzurate, toate reproșurile nerostite, toate falsele așteptări, toate viețile trăite, deja, în alte timpuri și toate viețile viitoare, toata credința avortatǎ.
În timpul săptămânii, după ce era spălată și apretată până mirosea a nou, batista trecea prin chinurile pricinuite de fierul de călcat și își găsea locul în unul dintre sertarele din dormitor.
Duminica, încă de la primele urme de lumină, era scoasă la vedere, mototolită, forțată să suporte greutatea mărunțișului și aruncată în unul dintre buzunarele hainelor cărora le venea rândul la purtat.
Nu bănuia nimeni, însă, ce făcea, de fapt în fiecare duminică, cu o batistă plină de monede într-un buzunar.
Dar cei care ar fi putut-o bănui că nu mergea la biserică aveau dreptate.
Ieșea pe ușă, se urca într-un autobuz care oprea undeva în afara orașului și cobora ultima.
Mergea pe jos până ajungea la o pădure, se așeza lângă un copac, desfăcea batista, arunca în  aer câte o moneda pentru fiecare gând de care se elibera și vorbea cu Dumnezeu.
Vorbeau despre bătrânețe, despre boală, despre răutatea și bunătatea care se amestecau în ea ca în aluatul unei pâini făcută în casă, despre cum nu și-a iubit niciodată soțul cu adevărat, despre tristețea pe care o simțea de fiecare dată când își aminteste asta, pentru că, da, trebuia să re cunoască, mai uita că nu il iubește, uneori, despre relația ratatǎ cu proprii copii, despre visul acela care o vizita din copilărie și in care ea, de fiecare data alta, încerca sǎ urce o scarǎ fǎrǎ capăt.
Dacă ar fi privit-o cineva, de la o oarecare distanță, vorbindu-i batistei, ar fi zis ca e o femeie care se luptă cu propria nebunie.
De fapt, încerca să se iubească pe sine, să își asculte propria viață povestită de o voce care i se parea și străină și cunoscută, în același timp, să uite ce era de uitat, eliberând amintirile din colivia memoriei și să își ia pulsul propriei liniști.
Iar la final își spunea mereu aceleași cuvinte: “Dumnezeul din batistă te iubește, fetițo. Nu te-a uitat!”
 

sursa foto: https://monreve.md