Iată textul tău corectat, cu toate diacriticele necesare adăugate, păstrând neschimbat conținutul original:
Indiferent cărui domeniu ar aparține, privim adesea cu regret, dar și cu admirație pe exponenții perioadei interbelice, care ne sunt contemporani. Cu admirație – pentru că sunt de cele mai multe ori niște adevărate modele de verticalitate, cultură, exigență, rezistență și înțelepciune. Cu regret – deoarece fericirea de a-i avea în preajmă devine una din ce în ce mai rarisimă odată cu fiecare filă care se desprinde din calendar. Când însă această ocazie se ivește, incomensurabila valoare umană pe care o reprezintă prin însăși identitatea domniilor lor ne face să credem că dețin elixirul tinereții sau pe cel al înțelepciunii nesecate.
E și cazul Valentinei Rusu-Ciobanu, plasticiana care s-a născut, a locuit aproape jumătate de secol și își mânuiește penelul în trei țări diferite, neschimbându-și niciodată locul de trai – orașul Chișinău, care în 1920, atunci când artista a văzut lumina zilei făcea parte din România Mare, cel care peste douăzeci de ani urma să fie unul dintre multele orașe apartenente Imperiului Sovietic și care astăzi este capitala Republicii Moldova.
Valentina Rusu-Ciobanu este exemplul prin care istoria a reușit să ne demonstreze că artistul adevărat își poate continua cu aplomb drumul indiferent de cursele, ispitele și vitregiile ei, ba mai mult, câteodată se întâmplă să lucreze și în favoarea omului de artă, dacă acesta, pe lângă talent și perseverență are norocul de a fi discipolul și colegul unor personalități precum Auguste Baillayre, Al. Plămădeală, Moisei Gamburg, Lazăr Dubinovschi, Mihai Grecu, Ada Zevin, Alexei Cosmovici, Corneliu Baba, Kir Rodnin ș.a., așa cum i s-a întâmplat Valentinei Rusu-Ciobanu, care începe să studieze desenul în anul 1938 la Chișinău, în clasa lui Al. Plămădeală și le continuă în cea a lui A. Baillayre, merge în toamna anului 1942 la Iași, unde este studentă la Academia de Arte Frumoase în clasa profesorului Cosmovici și a lui Corneliu Baba și nevoită fiind să revină la Chișinău, își finisează studiile la Școala de Arte „Repin”, unde are profesori precum M. Gamburg, Al. Climășevschi, istoricul de artă Kir Rodnin.
Rezistența prin artă și demitizarea clișeelor
În timp ce mulți dintre contemporanii săi se complac plătind tribut regimului prin opera lor, Valentina Rusu-Ciobanu, prin stilu-i inconfundabil, perseverență, precum și mijloace inovatoare pentru spațialitatea și temporalitatea acelor vremuri reușește să devină o artistă inconfundabilă.
Tocmai când tânăra politiciană urma să-și ia avânt în lumea artelor, în URSS „domnește” „părintele popoarelor”, I. V. Stalin, iar dictatura se resimte în toate domeniile, cultura fiind poate segmentul cel mai sensibil. Pericole supreme în artă sunt considerate „reminiscențele burgheze”, „povara” acelui trecut, formalismul, pasivitatea în creație, boala modernismului, impresionismul, aspecte de care este învinuită nu o dată și V. Rusu-Ciobanu de „critici” care pretind, spre exemplu, că în unul din tablourile sale aceasta „nu a reușit să redea cultura înaltă a muncii creatoare a tractoriștilor”.
Criticile și reticențele sunt în mod regulat prezente până la căderea regimului, cu toate acestea, grație unui stil propriu, a elaborării unei noi poetici a imaginii, V. Rusu-Ciobanu reușește să se remarce încă de la începutul creației sale, când prin tehnica clarobscurului, pe care o adoptă la elaborarea lucrărilor precum „Fată la fereastră”, „Fată cu mărgele”, „La joc”, reușește „să prindă” caracterele modelelor și complexitatea acestora printr-un joc cromatic rafinat elaborat, prin tușe largi și, treptat, prin tehnica laviului.
Clișeele și principiile promovate de regim erau greu de înfruntat, V. Rusu-Ciobanu izbutește însă să o facă, ba mai mult, vine cu o nouă manieră a „artei naive”, manieră prin care șarja, grotescul, umorul, vin în replică modelelor impuse. Astfel, prin opere precum „Cana pe pervaz”, „Setea”, „Tinerețe”, „Adam și Eva”, plasticiana reușește să dea conotații enigmatice unor lucruri utilitare atât prin laconismul mijloacelor de exprimare a formelor viziunii naive, cât și prin schematizarea mișcărilor, stilizarea formelor individuale și a excluderii detaliilor nesemnificative cedează locul grotescului.
Apar astfel lucrări precum „Diogene”, „Roboții”, „Pisica și peștele” ca o reacție ludică la „importanța” și „seriozitatea” abordate de arta oficială în anii ’60. Limbajul grotesc apare și în portrete, portretistica fiind o piesă de rezistență a Valentinei Rusu-Ciobanu la care autoarea nu renunță pe tot parcursul carierei sale. Remarcăm în portrete măști care râd, personaje care o fac pe bufonii (cum este portretul lui Emil Loteanu), eroi schițați în stilul artei naive (precum cel al lui Glebus Sainciu). Iar prin portretistică, plasticiana reușește să realizeze ceea ce, pe bună dreptate, criticul de artă Vladimir Bulat numește „rezistența prin portret”.
Tehnica fotorealismului și a intertextualității, exploatarea onirismului și a memoriei o caracterizează și ele pe V. Rusu-Ciobanu, astfel în tablouri precum „Prietenie”, „Imponderabilitate”, „După o zi de muncă” printr-o artificialitate voită și un simbolism deghizat are loc demitizarea mitologiei sovietice.
Iată ultima parte a textului tău, corectată cu diacritice și aranjată pentru a menține tonul elogios al analizei:
Arta, un călător care nu cunoaște vize și frontiere
Procedeele iconografiei, cele cinematografice, tehnica trompe l’oeil, incursiunile în sfera oniricului, a subconștientului, tehnica vacuumului, cea a fovismului nu-i sunt nici ele necunoscute autoarei. Ba mai mult, artista le utilizează foarte reușit înlocuindu-le sau alternându-le și grație acestora, dar și celor enumerate mai sus, reușește să fie una dintre cele mai prolifice artiste basarabene, cu tablouri achiziționate de muzee și numeroase expoziții pe aproape toate continentele – în Canada, România, Rusia, Polonia, Bulgaria, Siria, Irak etc.
Ultima dintre acestea are loc chiar în aceste zile (între 13 și 30 octombrie) la Chișinău, vizitatorii acesteia ieșind de la sala „C. Brâncuși”, unde are loc evenimentul, nu pot să nu rămână cu impresia că sunt niște mari privilegiați, care au avut ocazia să intre în contact direct cu opera Valentinei Rusu-Ciobanu, dar și să-i fie contemporani.
