Școala Populară de Arte „Vespasian Lungu” Brăila, cu sprijinul Consiliului Județean Brăila, a organizat, în perioada 15-16 aprilie 2016, cea de-a opta ediție a Concursului Național de Pian “Virtuozii”. Au participat 120 de elevi cu vârsta cuprinsă între 5 și 16 ani din Bârlad, Brăila, București, Călărași, Cluj-Napoca, Constanța, Galați, Târgu Mureș, Ploiești, Reșița, Slobozia și Tecuci. Juriul a fost format din: Ioana-Maria Lupașcu (solistă a Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești); Vlad Mateescu (director al Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești), Gabriela-Irina Gogoncea (profesor, șef catedră de pian în cadrul Liceului de Artă „Dimitrie Cuclin” Galați), Leonarda Gheț (profesor de pian în cadrul Liceului de Artă „Hariclea Darclée” Brăila și în cadrul Școlii Populare de Artă „Vespasian Lungu” Brăila) și Raluca Ciucă (profesor de pian în cadrul Liceului de Artă „Hariclea Darclée” Brăila și în cadrul Școlii Populare de Artă „Vespasian Lungu” Brăila).

Câștigătorul Trofeului Concursului Național de Pian „Virtuozii”, ediția a VIII-a, este Barbu Alexandru-Alin (13 ani), din București, coordonat de prof. Sălăgean Geanina-Adina de la Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti” București.

În calitate de președinte al juriului, în cadrul unei importante competiții muzicale naționale, și de mentor, cum menții echilibrul între aprecierea tinerilor participanți și dorința de a-i responsabiliza? Ce rol și ce impact au nedreptățile la „vârsta zidirii„? Sunt interogații esențiale ale căror conținuturi necesită prezența conștiinței, să fii dispus în permanență la autoevaluare, în aceeași măsură și în același timp în care îi evaluezi pe cei aflați la început de drum. Să fii responsabil, să ai simțul corectitudinii și dreptatea în minte, dar și în inimă, să apreciezi și să recompensezi, la justa măsură și la timpul potrivit, orele de muncă și pregătirea celui din fața ta, să nu-i subestimezi abilitățile și performanțele, pentru că nu este de aceeași vârstă cu tine sau la același nivel de măiestrie. Atunci când ești parte dintr-o comisie care decide traiectoria unei vieți. De la artista Ioana Maria Lupașcu învățăm că până și nedreptatea are o limită, că în noi stă puterea de a o accepta și a o îmbrăca în petale de iubire, de a fi autodidacți și regizorii propriei deveniri, că rolul pe care îl are un jurat își împlinește menirea dacă, în ecuația autoevaluării, sunt distribuite în rolurile principale: seriozitatea, aprecierea strădaniei celuilalt, păstrarea obiectivității, intensificarea propriului nivel de responsabilitate, abținerea de la a judeca interpretarea artistică dintr-un moment al secundei existențiale, distribuirea atenției, intuiției, privirii și vocii lăuntrice spre ceea ce se va întâmpla cu talentul și determinarea unei ființe în viitor, dincolo de o etapă provizorie. Pentru că devenim cei ce suntem prin noi, dar și prin ceilalți, prin felul în care alegem să răspundem și să reacționăm la stimulii, atitudinile, sistemele de cogniție și afect ale persoanelor cu care interacționăm. Îi mulțumesc pentru că a răspuns, de această dată, cu generozitate și bucurie, invitației la dialog, la concertul pianistei Ioana Maria Lupașcu.

Motto: „Reprimă-ți invidia față de omul excepțional, învață să-l înțelegi și să-l prețuiești.” George Călinescu

Ștefania Argeanu: Cum a fost atmosfera anul acesta la Concursul Național de Pian „Virtuozii”?

Ioana Maria Lupașcu: 2016 a însemnat ediția a VIII-a a Concursului Național de Pian Virtuozii și, pentru mine, al optulea an consecutiv în care am fost alături de această echipă minunată. Am prezidat juriul și, ca de obicei, am luat în serios acest rol, pentru că lucrăm cu micuți. Eu apreciez atât de mult faptul că ei se străduiesc în educarea muzicală și am grijă să păstrez echilibrul între această apreciere și dorința de a-i responsabiliza. Nu cred foarte mult în a fi foarte drastic la această vârstă; vor veni și acele momente, dar cred că diferențele sunt necesare. Cu toții am trecut prin nedreptăți când am fost mici și am participat la concursuri de muzică și știm cât de mult dorim acele momente, așa că încerc, atunci când eu sunt în juriu, ca aceste lucruri să se petreacă cât mai puțin cu putință. Nedreptățile făcute tinerilor sunt dureroase și schimbă vieți. Tocmai pentru că vorbim despre copii, muzica este subiectivă, dar eu încerc, în aceste cazuri, să îmi păstrez, cât de mult pot, obiectivitatea.

Ei sunt la vârsta zidirii, când fiecare întâmplare sau moment înseamnă o cărămidă vizibilă sau nu, care se așază în construcția și definirea viitoarei lor personalități. Iar mie asta îmi ridică nivelul de responsabilitate și încerc să gândesc cu o viziune mai largă, să nu judec neapărat momentul sau secunda, ci talentul și determinarea și să văd ce s-ar putea întâmpla în viitor, cu bucuria și talentul copilului. Am văzut, în fiecare an, copii minunați și am remarcat progresul unora care vin de fiecare dată. Este o mare bucurie pentru mine!…

De asemenea, la final de ediție, am susținut întotdeauna un concert, timp de 8 ani, iar asta mă obligă, de fiecare dată, să mă autodepășesc și să vin cu ceva nou. Am fost, de-a lungul timpului, fie singură, fie alături de o orchestră; am cântat fie repertoriu clasic, fie muzică de film sau partituri celebre. În acest an, spectacolul s-a numit „Petale de iubire” și, alături de mine, au fost cinci muzicieni din orchestra Teatrului „Nae Leonard” Galați: Ioan Badea, Cornelia Gheorghiu, Iulian Șnaider, Gheorghe Constantinescu, Tereza Ganju. A fost o mare încântare pentru mine colaborarea cu ei. M-am simțit imediat ca într-o familie, care m-a îmbrățișat cu căldură și, astfel, s-a simțit și publicul. Am simțit cât de mult le-a plăcut! Noi am râs pe scenă, ne-am simțit bine, dar i-am făcut să viseze. La sfârșit, deși era un concert plin, toți au spus că ar fi vrut să continue. Am cântat piese din filme, acel tip de muzică care ne face să vibrăm, să ne îndrăgostim, muzica care exprimă pasiunea și tandrețea sufletului nostru. Unele au fost cereri de iubire, precum „Júrame… pleacă, dar întoarce-te, pentru că fără tine nu pot să trăiesc și îți cer să mă iubești la nebunie…”, sau poate că nu este o cerere. Am cântat și despre dragostea noastră pentru folclor: piese precum „Mociriță”, „Lie” și „Ciocârlie”.

Am fost tare emoționată când o fetiță mi-a spus că a venit la concurs pentru că își dorește să fie ca mine. Mi s-au umplut ochii de lacrimi, întrucât …o consider o responsabilitate. Am dăruit multă iubire, iubirea fiind tema spectacolului și sentimentul care ne împlinește, ne aduce fericire, ne face să zburăm și să simțim că trăim cu adevărat și… m-am simțit atât de iubită în toate zilele Virtuozii, culminând cu seara concertului de încheiere!

„Și în ochii, și în conștiința mea, nu răspund dacă copilul a cântat fa diez sau sol, sau dacă a greșit octava și eu am judecat bine sau nu asta, ci răspund dacă îi provoc traume sau schimbări de destin, dacă îl rănesc, dacă fac rău involuntar. De aceea, nu fac parte din multe jurii, pentru că nu agrez acele concursuri care taie în carne vie sau în care știu că se fac nedreptăți, bazate pe interese de tot soiul. Nu vreau să mă fac părtașă la rănierea sufletului cuiva inocent care abia începe viața. Aceste răni lasă urme atât de adânci și, cine știe, deschid sau închid drumuri. „

Cine a câștigat anul acesta Concursul Național „Virtuozii”?

Barbu Alexandru, din București.

Ce elemente au contribuit și au fost decisive la aducerea într-o lumină favorabilă a momentului artistic câștigător?

Ne-au plăcut foarte mult dezinvoltura scenică, siguranța în fața pianului, lejeritatea tehnică și maniera de interpretare. A cântat o piesă românească care a făcut să se stingă toată rumoarea din sală.

Prin ce s-a evidențiat interpretarea lui Alexandru față de celelalte prestații artistice?

Prin originalitate, prin convingerea că este un viitor om de scenă. De-a lungul anilor, au câștigat diferite tipuri. Uneori au existat baraje între doi concurenți. Toți se întorc după un an și deschid concursul cu un recital. Am urmărit cu interes revenirea lor, pentru că o vedeam ca pe o lecție personală despre alegeri. Unii n-au mai confirmat, alții au păstrat nivelul, iar câștigătoarea de anul trecut, care este tot din București, Alexia Dănăcică, a făcut progrese mari. Eu îl aștept și pe el anul viitor, când își va arăta măsura lui, dar și pe a alegerii noastre.

Pentru cei care știu din propria experiență interiorizată, dar și pentru cei care nu au o tangență directă cu făurirea sunetelor muzicale: ce implică, în realitate, studiul pianului?

Multe, multe ore de căutare, tu cu tine. Răbdare, disciplină, perseverență, tărie psihică, concentrare. Uneori, orele de studiu pot fi comparate cu meditația, alteori cu orele la terapeut. Ne asemănăm cu actorii, întrucât lucrăm cu emoțiile și cu poveștile, dar și cu sportivii, prin disciplină și prin tot ce facem tehnic. Pare ușor să ieși pe scenă și să cânți, dar trebuie să știi că în spatele scenei sunt zeci de mii de ore de studiu.

„Este greu să știi că ai cântat bine și, totuși, să nu treci de prima etapă pentru a nu face concurență, în următoarele etape, celor aleși dinainte să câștige și care, poate, au avut o prestație mai slabă decât tine. Doare și îți cere timp să te refaci mental și emoțional și să o iei, iar, de la capăt. La Virtuozii vin mereu, cu inima deschisă, tocmai pentru că știu că privim talentul și efortul copilului.”

Ce anume, ce entitate face realizabilă apariția sunetului muzical, având ca „stații“„: creierul, sufletul, degetele, creierul, sufletul, degetele și publicul?

Toate pe rând. Întâi, sunetul se formează în creier; ca să iasă acel sunet frumos, timbrat, așa cum ți-l dorești, trebuie să-l ai în cap, să-l auzi deja, să fie în urechea ta, apoi să-l reproduci cu degetul. Sufletul este implicat oricum; sunetul ți-l exprimă; te cânți pe tine, ceea ce ești. Publicul e cel care îl răsfrânge cu emoție. Simt că toată emoția trimisă lor se întoarce la mine înmiit. Eu mă dau pe mine pe scenă, așa cum sunt, cu emoțiile, experiențele mele de viață, cu tot ce m-a făcut să ajung în ziua de azi, cu bune și rele, și nu ascund niciodată nimic. Sinceritatea atinge sufletele oamenilor, nu etichetele sau încercările de a părea altcineva. Eu sunt sinceră, temperamentală, pasională și optimistă; așa se aude. Dar sunt și profunzimi care vin din suferințele prin care toți trecem inevitabil. Și această înțelepciune, căpătată prin ce ai trăit, aduce și maturitate în sunet și în interpretare, dar și nebunia cu care iubesc viața se aude expansiv în ceea ce cânt eu.

Există un moment, o secvență în parcursul dvs. muzical, în care ați simțit că sunteți nedreptățită, iar acest sentiment v-a descurajat, pe moment, să vă urmați visul?

În muzică și, probabil, în artă, în general, sau în orice are de-a face cu publicul, cu performanța scenică, încă de mic te deprinzi cu nedreptățile. Participăm toți încă de la 5 sau 6 ani la diferite concursuri, examene și audiții. Este greu să știi că ai cântat bine și, totuși, să nu treci de prima etapă, pentru a nu face concurență, în următoarele etape, celor aleși dinainte, care, poate, au avut o prestație mai slabă decât a ta. Doare și îți cere timp ca să te refaci mental și emoțional și să o iei iar de la capăt. Poate, uneori, nu este aceasta explicația, ci se poate întâmpla ca pur și simplu să nu fi fost pe placul juriului și, cum numărul de premii este mereu mic…., vor fi mulți copilași dezamăgiți. Pe la 26 de ani, obosită de concursuri, mi-am spus eu: STOP, a fost de ajuns! Deja aveam câteva premii câștigate și mi-am spus că, dacă toată această energie, în loc să o irosesc în acest fel, o direcționez spre a-mi construi o carieră, poate fi mai benefică și… a fost. Dar, atâta timp cât ești copil, nu poți face acest pas și trebuie să participi la cât mai multe concursuri, ceea ce te ajută, pentru că îți permite să ai un repertoriu mai vast și pentru că îți dai seama cam unde te poziționezi față de ceilalți. În plus, mai auzi și alte stiluri de interpretare și, mai ales, părerile unor oameni de specialitate în ceea ce te privește, dacă ai interesul să întrebi pe cineva din juriu ce sfat are.

Ce semnificație are, pentru resortul dvs. lăuntric, experiența, devenită tradiție, de a prezida juriul?

Profundă…, pentru că aduce cu sine multă responsabilitate, exact prin prisma a ceea ce am spus mai devreme. Că răspund. Și în ochii, și în conștiința mea, nu răspund dacă copilul a cântat fa diez sau sol, sau dacă a greșit octava și eu am judecat bine sau nu asta, ci răspund dacă îi provoc traume sau schimbări de destin, dacă îl rănesc, dacă fac rău involuntar. Răspund în fața mea, căci mi-aș pierde liniștea, dar răspund și în fața lui Dumnezeu pentru că am avut o răspundere… De aceea, nu fac parte din multe jurii, pentru că nu agreez acele concursuri care taie în carne vie sau în care știu că se fac nedreptăți, bazate pe interese de tot soiul. Nu vreau să mă fac părtașă la rănierea sufletului cuiva inocent care abia începe viața. Aceste răni lasă urme atât de adânci și, cine știe, ce drumuri deschid sau închid. Nu vreau să fiu printre cei cărora nu le pasă și care au inima împietrită. Iar la Virtuozii vin mereu, cu inima deschisă, tocmai pentru că știu că privim talentul și efortul copilului.

„O bucurie reală te face să cânți bine. Dacă ai bucuria lăuntrică, ai și dorința de a căuta, de a petrece timp cu tine, în fața pianului.”

Cum reușiți să treceți de la subiectivitatea dată de propriul filtru muzical la obiectivitatea în a aprecia talentul muzical al celuilalt, aflat la început de drum?

Tocmai faptul că el este la început de drum mă face să mă pot detașa de mine însămi. Dacă ar fi să judec un adult, am alte standarde, acelea înalte pe care le am și pentru mine, mai ales dacă adultul este deja artist sau profesionist al scenei. Însă pentru copii am toleranță, care, poate, vine și dintr-o viață a mea de elev în care am schimbat mulți profesori, fiecare cu stilul său, și perioade în care am cântat mai bine sau mai prost, fără a fi, însă, definită de niciuna din aceste perioade. Erau simple tranziții și, pentru că eu însămi am trecut prin atâtea, știu că atâta timp cât ești elev, nimic nu e definitoriu. Și atunci, nu depunctez greșelile pe astfel de criterii. Mă interesează abilitățile copilului, cât văd eu că își dorește să facă, cât se vede că a muncit, interesul pentru muzică și bucuria care i se citește pe chip.

În ce condiții și în ce contexte asociem bucuria cu evaluarea performanțelor?

Într-o oarecare măsură, o bucurie reală te face să cânți mai bine. Dacă ai bucuria lăuntrică, ai și dorința de a căuta, de a petrece timp cu tine, în fața pianului. Și asta nu te poate face decât să progresezi, pentru că nu te plictisești, ci îți trăiești pasiunea, iar acest timp, care poate părea altora plictisitor sau chiar timp pierdut, ție îți aduce fericire, iar asta aduce și performanță. În cazul în care Dumnezeu a fost darnic și a dat talent.

Sursă foto: Gabriela Alba, fotograf Sursă: Ștefania Argeanu Autor: Ștefania Argeanu