Excelentă veste pe care doresc să o împărtășesc cu dvs., la Ceașca de Cultură de astăzi: Adrian Berinde este nominalizat la Premiile Radio România Cultural. Artistul este nominalizat în categoria „muzică” pentru albumul Arcan, împreună cu volumul de poezii „Dumnezeu râde singur”. Echipa Republic Production a înregistrat și produs acest album în ianuarie 2017.

Ediția a XVIII-a Galei Premiilor Radio România Cultural va avea loc pe 19 martie 2018, la Teatrul Odeon din București și va marca cele mai importante reușite ale culturii din anul 2017.

Felicitări, cu toată inima, pentru această nominalizare, maestre Adrian Berinde!

Radio România Cultural va premia luni, 19 martie, pe scena Teatrului Odeon, cele mai importante reușite ale culturii din anul 2017. Juriul de specialitate a făcut cunoscute nominalizările la cele opt categorii de premii (literatură, teatru, film, arte vizuale, știință, educație, muzică, implicare civică) care vor fi acordate în cadrul celei de-a XVIII-a ediții a Galei Premiilor Radio România Cultural: https://radioromaniacultural.ro/gala-premiilor-radio-romania-cultural-2018-nominalizarile/

Primul mărțișor al primăverii 2018 vine în întâmpinarea inimilor noastre cu o veste care transmite o bucurie colosală atât publicului, audienței, grupurilor de fani și ascultători, cât și nouă, reprezentanților mass-media, care iubim să scriem, din pasiune, despre ființele dăruite cu har și cu o extracapacitate emoțională de a traduce, cu înțelepciune, sensibilitate și profunzime, realitățile înconjurătoare, imediate, pe înțelesul tuturor.

O astfel de ființă este traducătorul, terapeutul, pictorul, scriitorul, inepuizabilul Adrian Berinde, despre care îmi doresc să scriu continuu, perpetuu. De îndată ce ajunge la tine, universul muzical berindian declanșează, în matricea ființei, dorința de progres în fenomenul autocunoașterii, de a iniția, de a sonda, de implicare, cu toate forțele infinitului, în munca “de-a vâslitul împreună, prin a vieților val”, întâlnind „aprinsă făclia”, în timp ce „O ploaie de soare inundă câmpia”, aducând, pe „celestele maluri” motivația de a continua explorarea sinelui și la alte etaje, ghidați fiind de conștientizarea resurselor, energiilor inepuizabile de care dispunem. Citind și, ulterior, recitind cartea de poeme „Dumnezeu râde singur”, pentru că este inevitabil să nu-ți dorești să te reîntorci într-un loc luminos, incandescent, preferat, cum este „tărâmul – lumină”, simți culoare, soare, sunete benefice, trimițându-ți vorbe, conexiuni, regăsiri, identificări, o multitudine de întrebări și răspunsuri care ți se articulează echilibrat, sonor, concis.

Cantautorul se autodefinește astfel: „M-am născut la granița dintre colinde și ceardaș, la 5 ani după moartea lui Stalin. Pe mine nu m-a deranjat chestia asta, pentru că era o duminică însorită în Oradea, la începutul lui mai. Unde mai pui că eram și primul născut dintre cei trei băieți pe care ai mei au considerat de cuviință să-i aducă în călătoria asta prin viață. M-au dat la școală, dar nu mi-a plăcut pentru că mă plictiseam. Și mă tot gândeam cum să fug: de la școală, de acasă, din țară. Până la urmă, am făcut Artele Plastice la Cluj și am fugit. Ceaușescu trăia. M-au oprit tocmai în Elveția; știam bine franceza, așa că mi-am așezat cartierul general la Moudon pentru vreo 20 de ani. În Elveția, totul e aliniat la boloboc: oamenii, regulile, casele, peisajul, totul. Și printre elvețienii orânduiți perfect, ce puteam eu să fac, nepricepându-mă nici la vaci, nici la ceasuri?! Am făcut ce-am știut eu mai bine. Am pictat. La un an după acomodare, am avut prima expoziție personală la o galerie din centrul Lausanne-ului. În 3 săptămâni s-a vândut toată și am câștigat mai mulți bani decât puteam să îmi imaginez la vremea aia. Așa am înțeles că nu am dat cu oiștea-n gard, dimpotrivă, sunt pe drumul meu cel bun. Am trăit cu, pentru și din pictură o bună bucată de viață, de mai bine de 20 de ani. Și mi-a plăcut. Făceam aproape în fiecare an câte o expoziție personală la Lausanne, Estavayer-le-Lac sau Avry-Fribourg. Doi ani mai târziu, am expus pentru Amnesty International la Payerne, în Paris. La o expoziție-concurs de la Vevey, la care au participat artiști plastici din mai multe țări, mi-au acordat Premiul I. Participam la expoziții internaționale de grup; nici nu mai țin minte câte. Mâncam pictură pe pâine. Centrul Cultural Francez Georges Pompidou mi-a scos și o carte poștală cu un an înainte de lovitura de stat din România. Eram doar în creștere. Numai că într-o bună zi, mi-am dat seama că nu mai îmi vine să pictez; mă săturasem cumva. Așa că m-am sucit în cap, am luat un creion și am început să scriu. A ieșit o poezie. Au ieșit și muzică și, la 5 ani după primul zâmbet al lui Iliescu, a ieșit Absent, primul meu album de muzică, pe care l-am înregistrat în studioul pe care îl construisem între timp, în Cluj-Napoca: Studioul Taurus. Așa am început cu muzica… Și dacă tot m-am apucat, trebuia să o fac ca lumea, nu? Anul următor, am lansat al doilea CD, Negru de fum, apoi au urmat Vertical, Captiv în inutil, Albaștri după ploi și, în sfârșit, în zilele noastre, Azil. Am cântat pe scene mici și mari, în club, în aer liber, la festivaluri și la concerte televizate aproape un an, la începutul acestui secol. Am cântat în Cirque du Soleil în Canada, în spectacolul Varekai. M-am întors și muzica mea s-a auzit pe radio, la televizor, în casele oamenilor cu sufletul deschis către lumea pe care o imaginez eu. Prietenii mi-au spus că se fac și băieți frumoși pe muzica mea. Nu pot decât să îi cred pe cuvânt, pentru că eu între timp am mai avut ceva treabă: am făcut niște emisiuni de radio, am scos un volum de versuri – Captiv în inutil, am regizat o piesă de teatru după o nuvelă a lui Cehov – Salonul 6 și un videoclip, am condus câțiva ani Clubul Prometheus, am făcut prima mea expoziție de pictură în țară la invitația Delegației ONU în România, am mai manageriat ceva evenimente culturale, campanii publicitare, gale.”

La categoria MUZICĂ au fost făcute următoarele nominalizări:

  • soprana Adela Zaharia, pentru vocea excepțională și pentru reușitele ei, la nici 30 de ani,
  • pianista Dana Ciocârlie pentru lansarea integralei pieselor pentru pian solo, de Robert Schumann,
  • compozitorul și poetul Adrian Berinde pentru albumul ARCAN, împreună cu volumul de poezii „Dumnezeu râde singur”.

ARCAN

Secunde se zbat // Să devină o oră // Și orele curg // Înspre capăt de zi.// În chinuri se nasc // Anii prinși într-o horă, // Ca un dans de ninsoare, // Peste tâmple-argintii. // Și în cercuri de viață, // Măsluite de stele, // Curg poveștile noastre // Înnădite-n noian, // Ca un val care sparge // Capul strâns de zăbrele, // Ce de veacuri își plânge // Trupul prins în Arcan. // Suntem sclavi pe Pământ, // Îmbătați de chimere, // Suntem carne-n ființă, // Cu miros de absurd, // Deopotrivă iubim // Dansul jalnic de iele // Și cerșim îndurare // De la Zeul cel Surd. // Vise cad, vise vin // Și se vând în Lumină Milenarilor aștri, // Ce se sting an de an. // Vise vin, vise cad, // Se aruncă-n Nimic, // Să-și acopere vina // C-au rămas prizonieri în Arcan. // Făcători de-ntuneric // Și ciopliți din speranțe, // Năuciți de oglindă // Ce ne-nvăluie-n Sine, // Ne-aruncăm înspre ceruri, // Care sunt mai albastre, // Ca scăparea să vină // De la Cel Ce Nu Vine. // E jale în ceruri // Când zeii se ceartă, // Ca a sorții izbândă // Peste oameni să fie. // Rând pe rând, se aruncă // Pe-a Pământului poartă // Și ne joacă la cărți // Moartea care ne-nvie. // Ne-au creat fără scop, // Fără țintă-n destin // Și acum trag de noi. // Cine poate să scape?! // De-nvieri, și de morți, // Și de suflet ne țin, // Prin grămada de vremi, // Prinse-n tolbă la spate. // Ei ne spun când e bine // Sau când totul e-n van, // Ei ne țin prinși cu sfoară // În a teatrului viață // Și mai râd, când ne zbatem // În celestul Arcan, // Doar sătui mai adorm, // Prefăcându-ne-n gheață.

Extatic

O ploaie de soare inundă câmpia, // Vâslim împreună ale vieților valuri, // La capăt de drum stă aprinsă făclia // Ce ne-așteaptă de mult pe celestele maluri. // Rătăcit-am prin Soare și prin burtă de Lună // Și-am țesut nemurirea în al inimii scâncet, // Încercând mii de vieți, pentru una mai bună, // Din portalul ceresc – în al mamelor pântec. // Și acum respirăm, învățând să iubim, // Corpul nostru-i o mască care râde când plânge, // Răscolind existența într-un singur sublim, // Pân’ la ultima clipă, ce Eternul o stinge. // Ochii noștri se-nchid în tărâmul Lumină, // Doar atunci prindem aripi și gândim infinit // Și zburăm înspre Cel-Ce-Așteaptă să vină, // Căutându-l pe Eu într-un rând nesfârșit. // Și atunci, împreună, prin a vieților val // Vom vâsli stropi de soare ce inundă câmpia, // Regăsi-ne-om cu toții pe-a tărâmului mal, // Întregindu-ne-n Unul, ce născu nemurirea.

Adrian Berinde, cantautor

Vă propun să ne îmblânzim așteptările, ascultând muzica sub semnul căreia se îmbrățișează frezia și anasonul verde, pigmentând, cu generozitate, cosmosul, răsăritul vieții cu extractul de absint, marcă a glasului inconfundabil a lui Adrian Berinde.

Textul „Adrian Berinde este nominalizat la Premiile Radio România Cultural” este pregătit de Ștefania Argeanu pentru Ceașca de Cultură.

Sursa text: Ștefania Argeanu

Autor: Ștefania Argeanu

Sursa foto: din arhiva personală a domnului Adrian Berinde & Radio România Cultural