Nici nu mai știe de când stă întinsă în pat. 

Plutește undeva între vis și realitate, are ochii grei de somn, părul îi miroase a lapte și pielea emană un parfum discret de insomnie. Visează că înoata într-un ocean de cafea.

Cumva, zgomotele din jur reușesc să ajungă la ea. Tresare.

Cu greu se ridică din pat și se duce să îi verifice respirația copilului.

Ca de obicei, copilul respiră regulat și un firicel subțire de lapte se joacă cu buzele lui.

Zâmbește de parcă simte că mama iar a venit să îi ia tensiunea somnului.

Aceeași mamă, și ea cu zâmbetul pe buze, se uită apoi în telefon.

Din nou, nici un apel, nici un mesaj. 

E o liniște desăvârșită între ea și ceilalți, conexiunea s-a întrerupt, parcă, de când a născut, iar când, în sfârșit, se lasă cu o conversație mai lungă de cinci minute, totul oscilează în jurul întrebărilor „ce faci, mami?”; „ce-ți face puiul?”, de parcă ar fi ceva în neregulă cu prietena, colega, vecina, cunoștința de până atunci.

Dincolo de acest mami, nu prea mai trece nimeni, cel puțin în primele luni de viață ale pruncului.

Nu că nu i-ar plăcea să i se spună mami. Dimpotrivă, e cel mai frumos cuvânt din lume, cuvânt pe care a ajuns să îl traiască în fiecare zi pentru că se amestecă cu sângele care îi circulă prin corp și o ține fierbinte și în viață. Dar, ar prefera să îl audă de la puiul său. E ceva doar al lor. Simte că ar putea să se hrănească numai cu acest cuvânt și cu aerul respirat de copilul sau pe insula lor.

Pentru ceilalți, însă, e iubito, draga mea, pisi, fată, drăguțo, nu mami. Și ar vrea să rămână așa.

Da, nu e nevoie să i-o spună nimeni, știe că e prea sensibilă, atentă la detalii, că ceilalți nu sunt decât bucuroși pentru noul ei statut.

Dar, tot ar prefera să rămână pentru ei iubito, draga mea, pisi, fată, drăguțo și să iasă mai des la o cafea, la shopping, la un pahar de vin, la o plimbare lungă cât o conversație interminabilă sau invers.

Au fost atâtea zile, de când a născut, în care s-a simțit singură, ca pe o insula pustie în care și-a luat doar copilul, încât nu îi pasă că exagerează.

Vrea doar să respire în afara coliviei sociale pe care scrie mami.

Nu se gândește la toate astea cu înverșunare sau cu mânie.

Nu. O încearcă un sentiment de prea-plin și ar vrea să ia de mână pe fiecare om din viața sa și să îl facă să îi simtă tumultul interior.
Astfel, s-ar împrieteni cu fericirea, teama, neliniștea, curajul, iubirea, curiozitatea, încăpățânarea care o răscolesc pe interior de fiecare dacă când își privește copilul care, zi de zi, mai crește un centimetru, mai ia un kilogram în greutate, mai pune puțin suflet în privire, mai repetă o dată silabele care compun primul cuvânt care îl leagă de destinul său, mama.
Numai o mână pe suflet poate simți ce e în interiorul unei mame, nu discuțiile despre conținutul pampers-ului, despre diversificare, despre lungile nopți albe și prea scurtele zile încărcate cu activitățile copilului.
Tocmai de aceea ar fi mai simplu ca ei, ceilalți, să pună această mână pe sufletul mamei și să înțeleagă că tot ce simte ea e dincolo de cuvinte, să o antreneze, mai bine, în discuții despre vreme, despre ce au mai făcut X sau Y, despre ce au mai citit sau văzut, despre locurile în care au mai fost, despre iubirile pe care le-au început sau le-au sfârșit, să o invite la un film, la un concert sau la o piesă de teatru.
Doar așa poți face o mamă să nu se simtă nici o clipă izolată social, lăsând-o să îți privească în viață câte puțin, cât să nu vă înstrăinați.
Toate astea sunt gânduri și sentimente făcute ghem în luni de maternitate.
Știe să aibă grijă de ele, să nu le desire deodată, să nu reproșeze cu ranchiună nimănui tăcerea.
Totuși, nici nu le poate ignora, sunt acolo, în mintea și în sufletul ei.
Se culcă cu ele și se trezește cu ele.
O mamă are nevoie să fie, în continuare, și iubită, și prietenă, și colegă, și cunoștință, și vecină pentru că nu a încetat niciodată să fie toate astea.
Zilele și nopțile acestea de început de maternitate, de singurătate și de împreună, în același timp, le ia cu sine peste tot, ele au făcut-o mai înțeleaptă, mai înțelegătoare, mai exigentă cu oamenii pe care îi lasă în viața sa, mai atașată de firesc și de lucrurile mărunte din cotidian.
În ele sunt depozitate părul căzut, tăiat și revopsit, kilogramele în plus care-i amintesc nu că e grasă, ci că i s-a jucat copilul cu inima, cu plămânii, cu ficatul, cu stomacul, cu rinichii în nouă luni de tabără în doi, în interiorul unei burți din ce în ce mai rotunde și mai fericite, cărțile citite, aproape pe furiș, după nouă seară, frica, acea frică care nu te mai părăsește niciodată după naștere, hainele care umplu burțile șifonierelor, deși unele rămân uitate acolo pentru totdeauna, cumpărate în lungile plimbări cu bebelușul, micile escapade cu iubitul, sunetul sângelui care curge ca un izvor de munte, în nopțile de nesomn, milioanele de cești de cafea care s-au amestecat cu acest sânge, râsul cu gura până la urechile sufletului împreună cu cel mic, cuvintele pe care copilul le-a rostit pentru prima dată trunchiat și pe care ea și doar ea le-a înțeles, îmbrățișările-timbru aplicate de copil peste zilele sale cele mai proaste.
Zilele și nopțile acestea de început de maternitate, de singurătate și de împreună sunt ca un drum plin de capcane și de priveliști nemaiîntâlnite și, poate de aceea, nu ar schimba nimic.
A înțeles că niciodată puterea lui împreună nu vindecă mai bine un suflet ca atunci când acel suflet a cunoscut și momente de rătăcire, de singurătate apăsătoare.
Mama e, după aceste luni de izolare, aceeași iubită, prietenă, fiică, colegă, vecină, cunoștință, necunoscută de pe stradă și, totuși, atât de diferită.
O privești cum te privește, îți vorbește, îți zâmbește, se încruntă, tace și te lași orbit de strălucirea aceea interioară care îi stă mai bine decât orice a încercat vreodată.
Are o fragilitate și o forță care amintesc de o ploaie binecuvântată și de curcubeul de după.

sursă foto: freepick.com