Este inevitabil să nu asociezi în minte Il Postino cu Nuovo Cinema Paradiso. Ambele sunt filme italiene, ambele sunt extraordinare, ambele mizează pe umanitate în expresie, ambele explorează o artă și pasiunile pe care le trezește, ambele îl au în distribuție pe Philippe Noiret.

Dar, în timp ce pelicula lui Giuseppe Tornatore îi gâdilă pe iubitorii cinematografiei și are un umor cu un gust un pic mai înțepător (pe alocuri devastator – vezi scena de debut cu examenul), Il Postino te învelește cu o frumusețe liniștită și tristă, atât prin ce se întâmplă pe ecran, cât și prin ce s-a petrecut în spatele lui.

O insulă  din Italia, saracacioasă și împietrită în timp, devine reședință temporară a poetului exilat Pablo Neruda, iar un locuitor cam visător și un pic lenes dobândște însărcinarea de a-i livra corespondența, foarte voluminoasă, dat fiind numărul enorm de admiratoare ale artistului chilian. Tocmai abundența acestor scrisori de dragoste înflăcărează imaginația poștașului care, treptat, prin simplitate, sinceritate și insistență câștigă prietenia ilustrului destinatar, care îl ajută în disperatele-i demersuri de a câștiga dragostea frumoasei satului.

Relația dintre cei doi are suișuri și coborâșuri, dar nu coboară niciodată la gradul de conflict, pentru că apoi sunt eforturi demne de laudă să îi reunească pe protagoniști, așa cum suntem învățați din nenumărate alte filme care aduc împreună o personalitate și un om de rând (The King’s Speech este cel mai proaspăt exemplu care îmi vine în minte). Philippe Noiret și Massimo Troisi împartăsc ceva mai realist o prietenie care are un sfârșit fizic, dar se perpetuează sufletește.

Interpretarile sunt asimetrice. Neruda al lui Noiret este schematic, construit din distanță, o ușoară aroganță și spiritualitate și, deși tinde să fie un personaj autonom, nu scapă de destinul de a-l pune în valoare pe celălalt protagonist, care coplește pur și simplu. Rar mi-a fost dat sa vad o asa varietate de trairi exprimate cu o asa economie de mijloace. Aceasta a fost impresia din timpul vizionării filmului, pentru că apoi să aflu că, în momentul realizării lui, Massimo Troisi suferea de o necrutătoare boală de inimă și a amânat intervenția chirurgicală tocmai pentru a-l duce la bun sfârșit. Din păcate, toți laureații pentru această superbă realizare au venit postum.

Nu sunt inclinat să fac topuri, dar, după ceva timp și după un examen sufletesc temeinic, am ajuns să consider interpretarea lui Massimo Troisi din Il Postino drept cea mai bună pe care am văzut-o vreodată în vreo creație cinematografică.

Ca întreg, prin imaginile care bat orice reclamă turistică și prin muzica pe drept răsplătită cu Oscar, filmul este o pledoarie pentru poezia care ar putea însoți orice loc și moment al vieții. Iar scenariul este atât de inspirat scris, încât este aproape didactic în a demonstra cum se nasc metaforele, dar nu cele rupte de realitate, ci acelea care o întregesc și o fac mai frumoasă.

Il Postino este un film care picură în suflet un strop de liniște.