1. Rădăcinile
Zorii istoriei scrise i-au surprins pe înaintașii înaintașilor noștri în cetățile de piatră ale Carpaților și Balcanilor, în bogata vale a Dunării și de-a lungul marilor râuri care, spre Soare-Răsare, își călătoresc undele spre primitorul Pont Euxin. Generație după generație, au durat, cu mult timp înaintea epocii homerice, o civilizație agro-pastorală, rivalizând cu lumea helladică și miceniană, o societate sedentară, divinizând soarele care dă viață rodului, au dezvoltat felurite tehnici agricole și meșteșugărești pe care, de la ei, acei primi agricultori și păstori ai locului, moștenindu-le, alături de simțul pentru frumos, originalitatea portului și a datinilor, dragostea fierbinte de moșie și de libertate, țăranii agricultori și păstori români le-au trecut peste hotarele timpului, până în zilele noastre.
Și dacă acei înaintași au dispărut în istorie, au făcut-o contopindu-se în NOI cei de astăzi, permițând cercetătorilor moderni să identifice în poporul român “cel mai frumos exemplu de continuitate a neamului”. Într-adevăr – aprecia André Armad – acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa /…/ fie că este vorba de traci /…/, de geți sau de daci, locuitorii au rămas aceiași din epoca neolitică – era pietrei șlefuite – până în zilele noastre, susținând astfel, printr-un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”.
Servind setea de cunoaștere și dragostea de adevăr, șpaclul arheologului modern reconstituie astăzi, pe meleagurile pline încă de poezia isprăvilor legate de numele multora dintre eroii miturilor antichității și ai poemelor homerice, în spațiul înscris între Dunărea Mijlocie, gurile Niprului și Marea de Azov, Carpații Păduroși, vechea Macedonie, Illiria și marea Egee, strâns legat, peste Hellespont de multe regiuni istorice ale Asiei Mici (Bithynia, Misia, Frigia, Lydia, Troada), imaginea unei tulburătoare realități etno-culturale.
Cu patru milenii în urmă, prin cimentarea într-o unitate superioară a tuturor populațiilor pe care preistoria le-a văzut zămislindu-se în spațiul carpato-danubiano-balcanic, odată cu trecerea la epoca bronzului (c. 2200/2000 – 1200/1150 î.e.n.) care avea să impună ca specific culturilor locale (Glina, Monteoru, Wietenberg, Otomani, Gârla Mare etc.), alături de inventarul litic complex și arme din metal, o primă mare specializare a muncii (prin despărțirea agricultorilor de păstori), se afirmă în această arie, ca purtător al unei civilizații unitare, marele grup etnic al primilor noștri strămoși direcți pe care cele 28 000 de versuri ale poemelor homerice și istoria scrisă i-au înregistrat sub numele de traci.
Tracii – seminția “cea mai numeroasă” după aceea “a inzilor” – sună verdictul „părintelui” științei istorice – Herodot! Ei au fost aceia care, prin cele peste 100 de neamuri (triburi) atestate de poemele homerice, de literatura greacă, apoi de Herodot, ne conferă astăzi dreptul de a considera legitim îndreptățită afirmația lui Nicolae Iorga că pe aceste pământuri, la nord și la sud de Dunăre, avem cel puțin “rădăcini de patru ori milenare. Aceasta este mândria și puterea noastră!”
Numeroase, cu o aristocrație puternică, a cărei mândrie războinică și vitejie transpar din versurile lui Homer, comunitățile epocii “bronzului tracic”, ni se înfățișează ca așezări cu un bogat inventar în unelte, cuptoare de topit metale, podoabe, ceramică și arme, îndeosebi arme (lănci, spade, buzdugane, topoare de luptă etc.) vârfuri de săgeți și echipament defensiv de bronz (apărători de braț, coifuri, armuri etc.) care încep să scoată din uz praștiile, măciucile din lemn și topoarele de piatră, cu piese bogate de harnașament și care de luptă.
Durabilitatea și caracterul le-o atestă însuși efortul depus în vederea apărării bunurilor și a vieții, a muncii de zi cu zi și a roadelor ei. Sunt așezări ridicate la adăpostul apelor, mlaștinilor sau pantelor abrupte, prevăzute cu șanțuri de apărare de 6-8 m adâncime și 20-30 m lățime, cu valuri de pământ întărite cu blocuri de piatră și palisade (Brad, Fiționesti, Sărata Monteoru, Gilău etc.). Fortificațiile atestă atât specificul luptelor purtate de înaintașii noștri, cât și, pe măsura înmulțirii lor datorită valurilor succesive de migrație dinspre stepele nord-pontice, Marea Baltică sau occidentul Europei, unitatea culturală a “bronzului tracic”.
Originea comună, aceleași trăsături fizice, aceeași limbă, același port, același mod de viață – nu au făcut decât să accentueze, odată cu trecerea la prima epocă a fierului (Hallstatt c. 1200/1150 – 600/450 î.e.n.) omogenizarea culturală favorizând, în primele secole ale mileniului I î.e.n. topirea moștenirii tuturor culturilor bronzului într-o nouă unitate, calitativ superioară – cultura “Basarabi” (sec. VIII – VI î.e.n.).
2. Poporul “nemuritorilor”
Geți, daci, tyrageți, daci mari, apulli, odrisi, bessi, triballi, moesi, carpi, etc.! „Obiceiuri au cam aceleași toți”, preciza „părintele istoriei”, Herodot, pentru că toți vorbeau, potrivit anticilor “aceeași limbă”, numele lor regionale, asemeni numelor noastre regionale, (munteni, moldoveni, bănățeni, ardeleni, dobrogeni, olteni, maramureșeni, bucovineni, megleniți, timoceni, gramosteni, fărșeroți), desemnându-i ca părți ale unuia și aceluiași mare popor nord și sud-dunărean, trac, considerat în antichitate a fi fost seminția “cea mai numeroasă după aceea a inzilor”.
O seminție, un popor de oameni viteji care, sub o conducere unitară ar fi putut fi “de neînfrânt și cu mult mai puternici decât toate semințiile pământului”! Un popor care și-a apărat necontenit vatra în fața valurilor invadatoare scitice, celtice, bastarne și a marilor oștiri cuceritoare ale timpului, persană și macedoneană! Iar dacă numelui său, în istorie, i s-au suprapus treptat numele celor de “aceeași limbă” (Strabon) pe care “unii îi numesc daci, pe alții geți” (Appian), localizându-i în întreaga Tracie “dincolo de Haemus (Balcani), de-a lungul Istrului (Dio Cassius) și “dincolo de Istru” până spre Pont și spre răsărit”, iar în partea opusă spre Germania și izvoarele Istrului” (Appian), aceasta s-a întâmplat pentru că “poporul nemuritorilor”, tracii nord-dunăreni, care se socoteau “cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci” (Herodot) fiind “superiori aproape tuturor popoarelor și aproape egali cu grecii” (Cassius Dio, Iordanes), aveau să conducă, după anul 146 î.e.n. al definitivei căderi a Macedoniei, rezistența întregii seminții în fața expansiunii, prin fier și foc, a puterii romane la nord de noua provincie.
BUREBISTA – REGELE TUTUROR TRACILOR
Ei l-au dat istoriei pe marele bărbat get Burebista (82-44 î.e.n.) “spaima romanilor” (Strabon), cel care, unificând întreg teritoriul locuit de ai săi la nord de Balcani (Haemus) s-a impus contemporanilor drept “cel dintâi și cel mai puternic dintre toți regii care au domnit (vreodată) peste Tracia, stăpânind tot ținutul de dincoace și de dincolo de fluviu” (Decretul dionysipolitan în cinstea lui Acornion).
Și tot în mijlocul lor s-a născut cel care, ridicând cu 19 secole în urmă, steagul libertății “a pus în cumpănă însăși stăpânirea romană” (Tacitus) pe pământurile cotropite ale patriei sale, de la sud de Dunăre, dacul Decebal (c. 86-106 e.n.), dușmanul “de temut” al Romei, regele care a transformat restul Traciei libere, Dacia nord-dunăreană, într-un puternic și ultim bastion al rezistenței, susținând timp de douăzeci de ani “cel mai mare război de atunci pentru romani” (Cassius Dio).
Cu mari pierderi, legiunile Romei au reușit să înfrângă rezistența dacilor, apărătorii sacrei Sarmizegetusa – capitala spiritualității întregii lumi trace, eroismul adversarilor lor tranșând definitiv, pentru oamenii politici și istoricii Imperiului problema numelui sub care aveau să-i prezinte posterității pe aceia care, între culmile Haemusului și cetatea de piatră a Carpaților, își apăraseră palmă cu palmă vatra strămoșească, cu iscusință, vitejie și fără teamă de moarte vreme de două veacuri și jumătate.
“Sub stăpânirea romanilor” – nota primul mare istoric al acestui pământ, Dimitrie Cantemir – s-a statornicit numirea de daci”! Era o dreaptă cinste din partea cuceritorilor care, adoptând ei înșiși numele locurilor și apelor, ale unor ocupații și produse, adoptând obiceiurile și legendele, portul țăranilor soldați de pe Columnă, aveau să sfârșească prin a fi, la rândul lor, definitiv cuceriți de cei învinși, aducându-și, prin sânge și prin spiritualitate, propria contribuție la dezvoltarea în forme noi a civilizației pământului.
Pentru că, atât la nord cât și la sud de Istru, sub administrația imperiului, dincolo de zidurile castrelor și orașelor “romane”, viguros renăscută din înfrângere, a continuat să se întindă, atotstăpânitoare, lumea traco-dacă, o lume a satului, a obștilor de agricultori, meșteri specializați și păstori, în care coloniștii, veniți în urma legiunilor din întreg bazinul Mediteranei, s-au putut încadra treptat și nu fără rezistență.
Solidaritatea s-a închegat îndeosebi în rândul celor mulți, care constituiau masa producătorilor direcți și care s-au ridicat nu o dată împreună, nu numai împotriva “barbarilor” dar și a dușmanului intern comun – fiscul imperial. Elocvente rămân, pentru atitudinea agricultorilor, meșteșugarilor, sclavilor veniți sau aduși în Moesii și Daciile romane și integrați în lumea statului traco-dac, relatările autorilor latini reflectând o realitate proprie atât momentului retragerii administrației imperiale din 275, cât și secolelor imediat următoare.
“Într-un glas se roagă țăranii romani – nota cu uimire Salvianus – să-i lase a trăi cu barbarii”. Încercând o explicație, Paulus Orosius și Priscus din Panion descopereau că “se află romani care voiesc să trăiască mai bine săraci dar liberi între barbari decât să susțină între romani greutatea dărilor”, pentru că “cei ce rămân” erau siguri că își pot duce “traiul în liniște, fiecare bucurându-se de tot ce are, nesupărat și neasuprit”.
La data aceea însă, calitatea de “roman” începuse să dobândească, pe întinsele teritorii ale fostei stăpâniri burebistane, o nouă semnificație, pe măsura replierii treptate a frontierelor imperiului spre sud.
sursa: enciclopediagetodacilor.blogspot.com // Mircea Dogaru
