Răscolind într-un cufăr ticsit de producții cinematografice cu accent românesc, am dat de un film care la prima vedere pare inofensiv din punctul de vedere al concepțiilor politice promovate. Prima dată am dat ochii cu acesta într-o perioadă post-comunistă, o perioadă care se putea încadra lejer în categoria copilărie. În acel moment, filmul Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972) nu părea mai mult decât o simplă dramă în care un om năpăstuit primește un rol de seamă. Odată cu trecerea timpului am pășit fără să vreau din acea lume minunată în care nimic nu poate știrbi fericirea. Acest proces numit maturizare implică cel mai adesea și o viziune obiectivă asupra vieții și a realităților ce o compun.
Și uite așa am constatat că Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972) este încă un manifest al doctrinei comuniste. Încă din primele cadre se pune accentul pe concepte specifice vieții în comunism: lanuri de porumb îmbelșugate, chiar dacă în prim-plan se presupune a fi copilul care urmărește călărețul german. Aceste cadre nu reprezintă decât o trimitere fină către ideea conform căreia România era o țară agrară, cu producții demne de luat în seamă. Dacă prin introducerea cadrului religios tindem să credem că are loc o dizolvare a încărcăturii propagandistice a filmului, prin unghiul din care este privită populația intelectuală, vom înțelege cu siguranță atitudinea regimului față de această clasă.
În altă ordine de idei, din punctul de vedere al încărcăturii emoționale, filmul Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972) este așezat cum nu se poate mai bine. Modul de abordare a personajelor este diferit de la caz la caz: băiatul orfan nu va primi niciun nume, determinând publicul să păstreze o oarecare distanță față de acesta; Ipu, atât prin menționarea numelui, dar și a aventurilor trăite alături de băiat, atrage simpatia publicului care se va plia la ritmul acțiunii în așteptarea unui deznodământ favorabil pentru năpăstuitul satului.
Preotul, preoteasa, notarul și doctorul sunt priviți cu un oarecare dispreț, întrucât aceștia să abordeze un mod mișelesc de a scăpa de nenorocire, prin aruncarea problemelor în cârca altcuiva. Din acest punct de vedere, este clar că filmul militează pentru egalitatea claselor sociale, idee specifică regimului comunist.
Acțiunea filmului se situează în aspațial, aceasta producându-se în incinta unui sat românesc aflat sub ocupație germană, observându-se tendința de generalizare a conceptului intens criticat. Un alt element important îl reprezintă rolul bisericii în comunitate și totodată dezinteresul băiatului pentru religie, defect ce i se trage de la viața petrecută în cadrul unei case de copii, loc de unde va moșteni și o limbă română incorectă din punct de vedere gramatical.
Intriga filmului este una simplă, însă cu repercusiuni importante asupra evoluției firului întâmplărilor. Un soldat german este găsit la marginea unui lan de grâu de către băiatul pasionat de jocul imaginar cu armele. Clasa conducătoare intră în alertă în acest moment, găsirea vinovatului fiind absolut necesară pentru a preîntâmpina orice reacție violentă a liderului german din sat.
Utilizându-se de resurse bogate, intelectualii satului pregătesc o masă extrem de bogată la care îi oferă lui Ipu o propunere ce se pare a fi trocul vieții lui: o înmormântare somptuoasă, bani și pământ rudelor și mulțumiri eterne în schimbul vieții lui. Ipu (Todor) se dovedește a fi un om altruist, dominat de frica de a se apropia de oameni, sărac.
Dacă băiatul de la orfelinat (acum adoptat de preot și soția sa) dezvoltă o legătură puternică cu trecutul prin intermediul amintirilor ce îl au în prim-plan pe fratele său, Ipu va dezvolta un atașament față de băiat, dobândind toată considerația celui din urmă. Neîncrezător în promisiunile intelectualilor, Ipu (Amza Pellea) va sili publicul să fie martorul unui eveniment macabru și în același timp hilar: Todor ține să participe la repetiția propriei înmormântări pentru a putea observa modul în care aceasta se realizează, urmând ca obiectivele utopice precum crucea de marmură neagră înaltă de doi metri, gard aurit și chip sculptat să se realizeze ulterior.
În același timp, într-un alt fir narativ descoperim finalul flash-back-urilor care îl urmăresc pe băiat și care îi provoacă atâta suferință, evaporând suspansul care tronează până la acel moment.
Scena finală a filmului este de o încărcătură sentimentală incredibilă, tragicul și comicul, speranța și deznădejdea găsindu-și loc în cadrul peliculei: unii se vor vedea salvați în timp ce alții vor rămâne împietriți și fără vreo speranță a unei vieți mai bune.
Lăsând la o parte infiltrațiile de ordin comunist, filmul (regia: Sergiu Nicolaescu) se dovedește a fi o producție emoționantă, inspirată și adaptată după romanul lui Titus Popovici, care expune o perioadă tulbure din viața unui personaj năpăstuit, un film care a contribuit la dezvoltarea cinematografiei românești. Titlul filmului își are originea în replica finală dată de băiat, exprimând dezaprobarea acestuia față de modul de acționare și de reacție a intelectualilor într-un moment de cotitură în viață. În ceea ce privește semnificația unor acțiuni, îmi este greu să găsesc o posibilă interpretare a gestului copilului de a îndrepta arma spre portretele mareșalului Antonescu și a regelui Mihai.
