Dobrogea – model de colaborare multietnică de-a lungul secolelor

În Dobrogea, regiune locuită de români, rromi, turci, tătari, greci, lipoveni, ucraineni, italieni, evrei și alții, este binecunoscut faptul că nu au existat de-a lungul istoriei conflicte între etnii, de aceea se poate afirma că acest ținut este raiul multiculturalismului. Faptul că între Dunăre și Marea Neagră există această tendință spre cosmopolitism este întărit de întreaga istorie a acestui ținut care a cunoscut diverse stăpâniri: cea geto-dacă, cea grecească, cea romană, cea bizantină, cea munteană, cea turcească.

Îmi este dat să pot să scriu despre un subiect foarte plăcut sufletului meu, cel al coexistenței pașnice dintre etnii, acum când în lume constatăm două tendințe distinctive și divergente: una spre globalizare, spre mondializare, alta spre regionalizare, spre divizare după etnii sau religii. Lumea în continuă mișcare caută un echilibru al bunei-conviețuiri interetnice, bazată pe respectul reciproc dat de cunoașterea tradițiilor, a elementelor de cultură și civilizație specifice, a notelor distinctive ale diferitelor colectivități umane contemporane. Cunoașterea celuilalt presupune o disponibilitate cognitivă și afectivă, o dorință de colaborare bazată pe respect și încredere, pe sentimente sincere de prietenie și chiar de admirație față de modul propriu de a vedea lumea.

Se știe că înțeleptul rege al evreilor, biblicul Solomon, aflat în situația de a rezolva un diferend între trei persoane care au venit la divanul său regesc a făcut următoarea afirmație: ”Și tu ai dreptate și tu ai dreptate și tu ai dreptatea”, uimindu-i pe cei trei care au rămas nedumeriți, dar au înțeles apoi că regele îi îndemna la clemență și la buna conviețuire.

În Dobrogea, regiune locuită de români, rromi, turci, tătari, greci, lipoveni, ucraineni, italieni, evrei ș.a., este binecunoscut faptul că nu au existat de-a lungul istoriei conflicte între etnii, de aceea se poate afirma că acest ținut este raiul multiculturalismului. Faptul că între Dunăre și Marea Neagră există această tendință spre cosmopolitism este întărit de întreaga istorie a acestui ținut care a cunoscut diverse stăpâniri: cea geto-dacă, cea grecească, cea romană, cea bizantină, cea munteană, cea turcească… Cine sunt proprietarii de drept ai Dobrogei, veți întreba? Toți locuitorii ei, indiferent de etnie; pentru că printre elevii mei am întâlnit deseori etnici turci sau tătari, pentru că însuși satul meu natal a avut, ca multe localități dobrogene, un nume turcesc, acela de Omarcea, pentru că am avut și am colegi și prieteni din această etnie, oameni deosebiți, cu multiple calități, oameni de omenie, cum zicem noi din bătrâni, voi insera în paginile acestui articol câteva date istorice despre comunitatea turco-tătară din România, apoi voi răspunde la unele întrebări care au făcut obiectul nedumeririlor elevilor mei referitoare la raporturile româno-turcești în Evul Mediu în întreg spațiul carpato-danubiano-pontic, iar în final voi insera și câteva modalități practice de închegare a unor relații de prietenie între elevii clasei la care sunt consilier educativ.

Înainte de a derula firul istoriei acestei comunități îmi permit să includ în acest articol un fragment din mesajul actualului președinte al țării noastre, mesaj rostit cu prilejul unei sărbători religioase de o deosebită importanță pentru musulmani, Ramadan Bayram: ”Comunitatea musulmanilor din România este un model de solidaritate și colaborare într-un cadru multietnic”, a declarat președintele Traian Băsescu, în mesajul transmis cu ocazia sărbătorii Ramadan Bayram, postat, marți, pe site-ul Administrației Prezidențiale. ”Această sărbătoare îmi oferă prilejul de a sublinia, încă o dată, faptul că prin întreaga experiență de conviețuire armonioasă și de dialog cu celelalte culturi, comunitatea musulmanilor din România este un model de solidaritate și colaborare într-un cadru multietnic. În acest sens, Dobrogea este un spațiu privilegiat, în care cetățenii români de etnie turcă sau tătară își păstrează identitatea și tradițiile. Consider că trebuie să privim această diversitate a credințelor și a culturilor ca pe o bogăție a umanității. Respectul față de cei ale căror valori și credințe sunt diferite și cultura dialogului reprezintă, în opinia mea, premisele pentru o civilizație a păcii. Mulțumesc, și cu această ocazie, comunității musulmane din România pentru felul în care contribuie la binele comun al societății”, se arată în mesajul președintelui, transmis reprezentanților comunității musulmane din România. AGERPRES

Despre existența multiseculară a turcilor și tătarilor în Dobrogea am găsit informații pe Wikipedia: ”Istoric: Tătarii au sosit în mai multe valuri pe teritoriul României actuale. În secolul al 13-lea au apărut primele comunități tătare în Dobrogea. După războiul din Crimeea a sosit un nou val de imigranți tătari în Dobrogea. În anii 1873-1874, în sângiacurile Tulcea și Varna trăiau 100 000 de musulmani și 60 000 de creștini. Cele mai importante centre musulmane erau Babadag, Tulcea, Constanța și Hârșova. În anul 1930, în România erau 22 000 de tătari. Asupra originii etnice a tătarilor, în lucrările de specialitate de până azi (de istorie, de etnografie, de geografie, de lingvistică), părerile sunt împărțite: unii susțin originea mongolă, iar alții originea turcă a tătarilor. Oricare ar fi concluziile, tătarii au existat în istorie ca o entitate distinctă și și-au demonstrat această identitate prin realizări memorabile. Din punct de vedere etnic, tătarii din România sunt originari din Crimeea, vorbind un grai al limbii tătare crimeene. În România, în sânul comunității tătare nu există diferențe de grai, ci doar de regionalisme. Tradițiile strămoșești ale tătarilor din România se încadrează în două categorii: laice (obiceiuri legate de evenimente din viață, fenomene naturale, sportul național – Kures) și religioase (momente din viață, Sărbătoarea Postului – Ramazan Bayram, Sărbătoarea Sacrificiului – Kurban Bayram).” Am utilizat, de asemenea, informații dintr-un auxiliar didactic deja redactat și postat pe internet, foarte util cadrelor didactice preocupate de predarea modernă a istoriei: numărul estimat al tătarilor din România este de 24.649, ceea ce reprezintă 0,11% din populația țării. Aceștia trăiesc în județele Constanța, Tulcea și în municipiul București. Tătarii sau mongolii sunt originari din Asia central-estică și sunt înrudiți cu turcii. În contextul marilor campanii de cucerire din timpul lui Ginghis han, nepotul său Batu obține o mare victorie împotriva rușilor în anul 1223, ceea ce va deschide drumul cuceririi litoralului nordic al Mării Negre. Hanatul întemeiat de el, Hoarda de Aur, își va extinde autoritatea și asupra Dobrogei. Una dintre primele mențiuni ale prezenței tătare în Dobrogea o găsim într-un document din timpul sultanului otoman Mahomed II și se referă la epoca lui Genghis (m. 1229), când șefului tătar Ebruzata i-a fost dăruit un domeniu în zonă. De numele lui Berke, urmașul lui Batu, sunt legate două evenimente importante: colonizarea în Dobrogea a câtorva mii de turci selgiucizi între 1262 și 1263, ceea ce arată că prezența tătară nu era numeroasă, și islamizarea Hoardei de Aur la confesiunea sunnită. Consolidarea prezenței tătare în nordul Dobrogei, în apropierea centrului crimeean al stăpânirii tătare, este o realitate la sfârșitul secolului XIII sau la începutul secolului XIV. Din această perioadă datează un tezaur numismatic cu peste 23 000 de monede de argint, emise de trei hani, descoperit în 1962, lângă Mihai Kogălniceanu (Tulcea). Este perioada în care cronicile musulmane înregistrează așezarea urmașilor vestitului prinț Nogai într-o zonă cu centrul la Isaccea. Celebrul călător musulman Ibn Batuta, care a trecut prin Dobrogea pe la 1330-1331, completează în mod sugestiv imaginea de ansamblu a așezării și a prezenței tătarilor în Dobrogea secolelor XIII-XIV: ”orașul Baba Saltik este cel din urmă pe care-l stăpânesc tătarii. Între el și începutul împărăției grecești (bizantine) sunt 18 zile de mers într-un pustiu lipsit în întregime de oameni”. La mijlocul secolului XIV, sub presiunea poloneză, maghiară, munteană și moldoveană, Hoarda de Aur își pierde controlul asupra Dobrogei. De situație vor profita însă otomanii, care vor cuceri regiunea la sfârșitul secolului al XIV-lea. Din acest moment, pentru cinci secole, Dobrogea va deveni un teritoriu în care se vor împleti destinele celor două populații înrudite. După ce Hanatul Crimeii, un rest al Hoardei de Aur, a fost anexat de Rusia în 1783, mulți tătari au migrat în valuri succesive în Imperiul Otoman. Aici, în Dobrogea, ei au conferit o nouă dimensiune civilizației de stepă, specifică lor.

Tătarii în cadrul statului român

O primă evaluare a numărului tătarilor din Dobrogea, imediat după războiul de independență, a fost făcută de Ubicini. Rezultatul său, din anul 1879, este imprecis deoarece tătarii erau incluși împreună cu turcii în grupa musulmanilor. Oricum, în acel moment existau în Dobrogea românească 134.000 de musulmani. Prima evaluare precisă a numărului tătarilor dobrogeni datează din 1911, când sunt înregistrați 25.086, adică 7,3% din populația provinciei. După unirea Dobrogei cu România în 1878, a început o nouă epocă pentru tătari, creându-se instituții de instrucție publică, de cultură națională și de cult islamic. Între acestea, Seminarul Musulman a funcționat inițial la Babadag și a fost transferat, în 1901, la Medgidia. De asemenea, revista „Emel” („Idealul”) a însemnat, în perioada interbelică, o veritabilă școală renaștentistă, răspândind în rândul tătarilor ideile generoase ale marelui umanist tătar crimeean Ismail Gasprinski și ale poetului național tătar Mehmet Niyazi. Tătarii dobrogeni au creat o cultură proprie inspirată din istorie și tradiții. Între altele, sărbătorile naționale – „Nawrez” și „Kidirlez”, precum și cele religioase – „Kurban Bayrami” și „Ramazan Bayrami”, cu largă răspândire în lumea turco-tătară, se află printre temele de primă însemnătate. Legătura de suflet cu patria de obârșie — Crimeea — nu a încetat. În anii celui de-al Doilea Război Mondial, mulți tătari crimeeni s-au refugiat în România. Represaliile staliniste împotriva tătarilor din Crimeea au avut impact și asupra tătarilor dobrogeni, unii dintre ei devenind victime ale regimului comunist. Pe de altă parte, cu timpul, unii dintre tătarii dobrogeni, puțini la număr, este drept, se vor muta în alte zone de pe teritoriul României (București, Brașov). Situația tătarilor din România după 1990 în prezent: conform datelor oficiale ale ultimului recensământ, în România trăiesc 24.469 de tătari, însă organizațiile acestora estimează un număr aproape dublu, de circa 55.000 de persoane. Acțiuni culturale Imediat după Revoluția din decembrie 1989, ia ființă Uniunea Democratică Turcă Musulmană din România, care se dorea ”organizație etnoconfesională a populației turco-tătare din România”. Dar la scurt timp, UDTMR se divizează în Uniunea Democratică Turcă din România și Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani din România. În 1995 a apărut și Federația Turcă și Tătară. UDTTMR este o organizație etnoconfesională care și-a propus să militeze pentru „propășirea neamului tătăresc prin renașterea spiritualității specifice” reluând legăturile cu tătarii din Crimeea și din alte țări. UDTTMR dispune de 22 filiale, în cele mai importante localități cu populație tătărească: Constanța, Medgidia, Mangalia, Valu lui Traian, București, Techirghiol, Basarabi, Ovidiu, Brașov, Tulcea și altele. S-a organizat o rețea de grupuri de elevi care urmează cursuri de limba turcă și de religie islamică. Recent, a fost inițiat un program de pregătire a cadrelor didactice care vor preda cursuri de limbă tătară. În ultimii ani, comisia pentru învățământ a Uniunii s-a preocupat de elaborarea unei strategii care vizează promovarea culturii și tradițiilor etniei tătare. Un loc important în activitatea Uniunii îl ocupă organizarea de simpozioane dedicate unor personalități tătare. În 2001 au fost organizate manifestări consacrate lui Hamdi Giraybay, lui Ismail Gasprinski, centenarului Seminarului Musulman din Medgidia, precum și comemorării „70 de ani de la moartea poetului național Tatar Mehmet Niyazi”. Uniunea Tătară editează cărți ale autorilor clasici și contemporani, precum și două periodice lunare: „Karadeniz” („Marea Neagră”) și „Cas” („Tânărul”). În dorința de a se continua tradiția folclorului tătar au luat ființă ansambluri artistice la Valu lui Traian, Constanța, Medgidia, Mangalia, Mihail Kogălniceanu, iar „Festivalul Portului, Dansului și Cântecului Turco-Tătar” a ajuns la ediția a VII-a. În activitatea UDTTMR un rol important îl joacă dr. Yusuf Timurlenk, cadru didactic la Universitatea Ovidius din Constanța și fost deputat, și Sali Negeat, președinte al Uniunii și deputat. Filialele locale ale UDTTMR s-au implicat în construirea unor geamii în Constanța și Eforie Nord în anii ’90. Din punct de vedere religios, credincioșii tătari se află sub oblăduirea Muftiului Osman Negeal. În 1998, pentru serviciul religios musulman existau 80 de lăcașuri sfinte, dintre care una era o moschee. În 1995, în urma unui protocol între statul român și cel turc, seminarul musulman din Medgidia se transformă în Liceul Teologic Musulman ”Kemal Ataturk”, sponsorizat de guvernul de la Ankara. În domeniul lingvistic, un reper important l-a constituit apariția în 1996 a ”Dicționarului tătar – turc – român” cu 10 500 cuvinte, realizat de Kerim Altay. De asemenea, limba tătarilor a fost subiectul unei teme de licență la Facultatea de Litere Constanța, susținută de Omer Ozgean. Turcii. Numărul estimat al turcilor din România este de 29. 080, ceea ce reprezintă 0,13% din populația țării. Aceștia trăiesc în județul Constanța (majoritatea), dar și în Tulcea, București, Călărași, Brăila. Prima consemnare documentară a prezenței stabile a unor etnici turci pe actualul teritoriu al României datează din anul 1264, când, în urma luptelor interne de tip feudal din Imperiul selgiucid din Anatolia, un grup de 12 mii de ostași, condus de împăratul Izeyddin Keykavuz, s-a așezat în Dobrogea. Aceștia erau trimiși de împăratul bizantin Mihail Paleologul pentru a apăra Imperiul Bizantin împotriva invaziilor străine. Așezarea dobrogeană a fost numită de turcii preotomani Babadag, ceea ce înseamnă „Tatăl munților”. Mulți ani, localitatea a fost o garnizoană militară, dar și un centru cultural. Un nou val de etnici turci sosește după cucerirea orașului Varna în 1484, dar și în anii următori, odată cu sporirea relațiilor economice dintre România și Imperiul Otoman. Cea mai impresionantă figură din zona Dobrogei a fost liderul spiritual Sari Saltuk Dede, care a avut o influență atât de mare asupra etnicilor turci, încât, în 1641, când Petru Bogdan Bakšic vizitează Babadagul, menționează că în acest oraș turcii cinstesc în mod deosebit mormântul acestuia, care este înconjurat de candele, iar creștinii ajung chiar să-l confunde cu Sfântul Nicolae. Deoarece în secolul al XVII-lea mai toate satele, târgurile și orașele din Dobrogea aveau nume turcești, se poate spune că turcii ajunseseră să fie în număr foarte mare în Dobrogea. Pe de altă parte, educația și instrucția aveau mai mult un caracter religios, școlile aflându-se pe lângă lăcașurile de cult (geamii). Dacă în anul 1900 în Dobrogea se aflau 238 de geamii, astăzi în toată România se găsesc doar 72, dintre care 7 au nevoie de restaurare, fapt pentru care sunt închise, iar 3 sunt în construcție. De-a lungul timpului, pe lângă școlile primare, apar și școli speciale, care pregătesc dascăli și hogi la Babadag. Astfel, la 9 noiembrie 1891 se înființează la Medgidia un nou centru de pregătire a dascălilor și hogilor. În perioada interbelică se poate vorbi și despre o dezvoltare a intelectualității turcești. Apar reviste și ziare, la început numai în limba turcă osmană, apoi bilingve. Dacă până în 1923 elevii purtau uniforme caracteristice perioadei otomane, odată cu instaurarea Republicii Turce și sub influența reformei kemaliste, acestea au căpătat o alură europeană. Totodată, alături de limba turcă cu caractere latine se introduce și limba română. Trebuie menționată și existența vakîfurilor, a fundațiilor care au contribuit foarte mult la dezvoltarea și păstrarea identității culturale și spirituale a minorității turce din România. Perioada 1945-1990 a fost una în care intelectualitatea turcă a migrat în Turcia, iar școala în limba turcă a funcționat până în 1954, după care a fost suspendată. Turcii din România după 1990. După anul 1990, turcii s-au organizat, formând Uniunea Democrată Turcă din România (UDTR), al cărei principal obiectiv este să revigoreze și să transmită valorile culturale și tradiționale ale etnicilor turci. UDTR – filiala Galați a organizat un festival interetnic euroregional „Dunărea de Jos” și coordonează activitatea editurii Elvan. UDTR editează ziarul Hakses și a publicat 4 volume doar în anul 2000. Conform recensământului din 1992, numărul estimat al turcilor din România este de 29. 080, adică 0,13% din populația României. Dintre aceștia, 24.295 trăiesc în județul Constanța, 3.390 în Tulcea și restul în București, Călărași și Brăila. Despre minoritatea rușilor lipoveni din Dobrogea am hotărât să scriu datorită unor eleve care au prezentat imagini cu tradițiile acestei etnii, ele aparținând acestei etnii, mult întâlnite în Dobrogea de nord. Rușii lipoveni sunt o etnie de origine slavă orientală, credincioși ortodocși de rit vechi (staroveri), care s-au stabilit pe teritoriul României începând cu mijlocul secolului al XVII-lea, în urma reformării bisericii ortodoxe ruse.

În timpul lui Petru I cel Mare (1682-1725) s-au luat măsuri restrictive de europenizare. Staroverii nu au acceptat înnoirea și au luat calea pribegiei, stabilindu-se în toată lumea. S-au refugiat pentru mult timp în Basarabia, în pădurile de tei, în limba rusă lipa înseamnă tei și de aici se presupune că ar veni originea termenului de lipoveni. La origine pescari din zona râurilor Don și Nipru, ei s-au stabilit cu preponderență în Dobrogea și Bucovina, la gurile Dunării și Nistru unde au practicat această meserie până în zilele noastre. Specificul acestei etnii este păstrarea limbii ruse vechi, a obiceiurilor și tradițiilor vechi. Un rol hotărâtor în păstrarea identității proprii l-a avut biserica. Slujbele se țin în limba slavonă, scrierea se face cu caractere slavone, se folosește calendarul iulian decalat cu 13 zile. Un rol important în viața lipovenilor îl are baia cu o semnificație sacră, considerate leac universal împotriva tuturor bolilor (purificare trupească și morală). Obiceiurile rușilor-lipoveni sunt strâns legate de sărbătorile religioase. Cel mai bine s-au păstrat obiceiurile de Lăsata Secului (Maslenița), de Florii, Paște, Crăciun, botez, căsătorie, deces. Pe lângă faptul că sunt recunoscuți buni pescari, ei se ocupă și cu agricultura (buni grădinari), albinărit, morărit, etc. De asemenea sunt constructori de bărci foarte apreciați, de case (cu acoperiș din stuf), iar majoritatea bisericilor și mănăstirilor au fost construite și pictate de renumiți meșteri lipoveni. Majoritatea rușilor-lipoveni este concentrată în regiunea Dobrogea în localitățile: Tulcea, Sulina, Sarichioi, Carcaliu, Jurilovca, Slava Cercheză, Slava Rusă, Constanța, Ghindărești, Năvodari și în regiunea Moldovei în localitățile Târgu-Frumos, Brătești, Manolea, Climăuți, Suceava.

”Primele așezări cunoscute ale rușilor-lipoveni sunt cele din Bucovina. Cele mai multe păreri nominalizează satul Lipoveni sau Sokolinti (cum este numit de către localnici) din județul Suceava ca fiind cea dintâi localitate înființată de rușii lipoveni (1724). O altă localitate lipovenească este Climăuți din județul Suceava, atestată în 1780, printr-un act de donație semnat de egumenul mănăstirii Putna, Ioasaf, prin care li se permitea staroverilor ruși așezarea pe moșia mănăstirii. În 1784 este înființată localitatea Fântâna Albă (actualmente pe teritoriul Ucrainei), care va deveni ulterior un centru spiritual deosebit de important pentru credincioșii de rit vechi (în 1846 aici se înființează Mitropolia Creștină de Rit Vechi). Popularea cu staroveri a localităților din Moldova, precum Manolea, Lespezi, Brătești, Dumasca, Târgu Frumos, Iași este apreciată pentru prima jumătate a secolului al XVIII-lea, iar pentru restul de localități se indică prima parte și mijlocul secolului al XIX-lea. Pentru regiunea Dobrogei, prezența staroverilor este asociată cu migrarea cazacilor conduși de atamanul Ivan Nekrasov, ca urmare a incursiunilor declanșate împotriva acestora de autoritățile țariste. Imigrările populației căzăcești și a celei alăturate acesteia se întind pe întreaga perioadă a secolului al XVIII-lea. Din 1740 până în 1741, localitatea Sarichioi din județul Tulcea devine un centru important al cazacilor nekrasovi, cu o organizare remarcabilă a vieții sociale după regulile „Legământului lui Ignat”. Alte sate lipovenești vechi din Dobrogea (secolul al XVIII-lea) sunt: Slava Rusă, Carcaliu, Jurilovca.” Deoarece misiunea noastră de dăscăli de gimnaziu sau de liceu rămâne cea de predare-învățare și nu cea de cercetare, aceasta fiind atributul învățământului universitar, am preferat să iau informațiile gata culese și tipărite de cei mai în temă decât mine, insistând pe valoarea practică la catedră a acestor informații, ele mi-au fost de mare folos în orele de dirigenție și în orele de istorie, unde elevii au întrebat despre aceste raporturi româno-musulmane și despre cele cu etnicii lipoveni. Practic, am fost confruntată recent cu o situație conflictuală la clasă, unde sunt dirigintă, și am rezolvat-o, cred eu, destul de mulțumitor. Un elev de etnie turcă, mai violent din fire, utilizând frecvent forța fizică sau violența verbală, fiind mustrat în fața clasei pentru comportamentul său, a replicat că este nemulțumit de apelativele adresate de colegi, precum „turcule”, „otomanule”, „păgânule”. După ce le-am citit aceste date istorice, am insistat pe ideea că oamenii trebuie să se înțeleagă între ei și că fiecare clasă de elevi e ca o familie, toți trebuie să mănânce împreună o pâine, le-am povestit apoi de proiectul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța realizat în colaborare cu fabrica „Dobrogea” pentru restaurarea Edificiului Roman cu Mozaic, elevul de etnie turcă dorind să cumpere pâinea romană în fiecare săptămână la ora de dirigenție, pâine pe care să o plătim toți, inclusiv diriginta clasei, și să o mâncăm împreună ca un ritual de prietenie. Ideea a devenit faptă în săptămâna următoare și așa mereu, deoarece elevii au înțeles că nu conflictele sunt necesare într-o societate, ci o bună conviețuire și respectul reciproc. Același elev s-a oferit să aducă după sărbătorile tradiționale musulmane dulciuri specifice și să își servească în clasă colegii, atunci și ceilalți au înțeles că pot deveni mai buni oferind și ei bunătăți tradiționale, demonstrând că românul mai este încă membrul unui popor ospitalier, tot la fel ca etniile cu care conviețuiește.